Selectați pagina

Romani, franci și „bizantini” – partea II

Romani, franci și „bizantini” – partea II

Franci, romani, ţărani

În acest punct, e posibil să te întrebi ce legătură au toate acestea cu relaţiile dintre ortodocşi şi romano-catolici. Însă relevanţa lor se află în influenţa pe care Imperiul Franc a exercitat-o asupra Bisericii Romei, o influenţă care a dus, în cele din urmă, la schisma dintre Roma şi Bisericile Ortodoxe din Răsărit.

Deşi el însuşi abia ştia ceva carte, lui Carol cel Mare îi plăcea să se considere patron al artelor şi învăţământului, adunându-şi la curte un grup de învăţaţi[1]. Însă, în materie de teologie, curtea francă şi teologii săi erau extrem de incompetenţi[2]. Această incompetenţă avea să se dovedească fatală pentru unitatea Bisericii. Să analizăm două exemple din programul teologic franc.

În timpul secolelor al VIII-lea şi al IX-lea, Imperiul Roman de Răsărit a fost zguduit de controversa iconoclastă. Cinstirea icoanelor a fost condamnată drept idolatrie. În 787, a fost ţinut un sinod la Constantinopol, în care s-a declarat că cinstirea icoanelor nu numai că este permisă, dar, mai mult, ea este necesară pentru a înţelege corect hristologia. Astfel, icoanele au fost considerate a fi martori, din punct de vedere teologic, ai faptului că, în Hristos, Dumnezeul cel nevăzut S-a făcut văzut. Părinţii făceau o distincţie clară între venerarea relativă (proskinesis) acordată icoanelor (cinstea care trece la persoana pictată) şi adorarea (latreia) care este oferită doar lui Dumnezeu.

Deşi chestiunea nu a fost pe deplin reglementată până în secolul al IX-lea, acest sinod a fost recunoscut pretutindeni, atât în Răsărit cât şi în Apus, drept al Şaptelea Sinod Ecumenic; pretutindeni, cu excepţia Imperiului Franc. În 792, Carol cel Mare a trimis Papei lucrarea Libri Carolini – oficial scrisă de el, dar, mai mult ca sigur, întocmită de o altă persoană. Cărţile caroline conţineau respingerea celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic de către franci. Într-o uluitoare demonstraţie de ignoranţă, autorul chiar îi acuza pe „greci” că ar fi autorizat adorarea sau „venerarea superstiţioasă” a icoanelor[3].

O chestiune cu mult mai importantă decât bizara interpretare la controversa iconoclastă o constituie adăugirea lor cea mai renumită, aceea făcută la Crezul niceean: Filioque. Acest cuvânt, însemnând „şi de la Fiul”, a fost introdus în articolul despre Duhul Sfânt, afirmând că Duhul Sfânt purcede de la a Doua Persoană a Treimii, întocmai precum de la Tatăl. Vom discuta în detaliu mai jos Filioque şi dogma trinitară. Să notăm, pentru moment, faptul că teologii franci au devenit principalii promotori ai acestei adăugiri[4].

Ceea ce este cu adevărat amuzant este faptul că teologii lui Carol cel Mare, care şi-au demonstrat ignoranţa atât de strălucit cu declaraţiile lor despre al Şaptelea Sinod Ecumenic, s-au depăşit pe ei înşişi în privinţa lui Filioque: chiar îi acuzau pe „greci” că ar fi îndepărtat cuvântul nou din Crezul original! Aici trebuie să subli­niem faptul că acest Crez de la Niceea – ca şi Noul Testament – fusese scris în limba  greacă. Greaca, şi nu latina, a fost dintru început limba în care dogma creştină a fost formulată[5]. Toate sinoadele ecumenice s-au desfăşurat în Răsărit. Deliberările, ca şi deciziile lor, au fost trasate în greacă. Chiar şi când scrisori ale papei circulau prin Răsărit, ele erau citite în traducere greacă, translatorii permiţându-şi să-şi ia anumite libertăţi faţă de text[6].

Insist pe această temă pentru a reliefa faptul că Roma nu a fost niciodată centrul redactării expresiei teologice creştine. Prin aceasta nu sugerez că papii şi teologii romani nu au jucat nici un rol în formularea doctrinei, ci subliniez faptul că nu au avut un rol principal. Chiar şi Tomosul lui Leon, atât de influent pentru Sinodul de la Calcedon, a fost interpretat în lumina teologiei Sfântului Chiril al Alexandriei, care a fost un criteriu/standard pentru Părinţii de la acel sinod[7].

Prin urmare, teologii franci au înţeles complet pe dos problema Filioque. Nu au fost romanii răsăriteni – ai căror înaintaşi au scris Crezul în greacă – cei care au schimbat textul Crezului, ci, mai degrabă, francii au fost cei care au promovat o noutate scrisă în limba latină. În mod semnificativ, papii s-au opus acestei adăugiri până în secolul al XI-lea. De exemplu, în 809, Papa Leon al III-lea a refuzat cererea lui Carol cel Mare de a cânta Filioque în Crez[8]. Leon chiar a gravat pe plăci de argint Crezul fără Filioque.

Papii, în mare majoritate, au arbitrat între Imperiul Franc şi cel Roman de Răsărit, între Biserici. În orice caz, papa Nicolae I (858-867) a decis să profite de pe urma disensiunilor politice dintre franci, dar şi de instabilitatea de la curtea romană din Răsărit, pentru a-şi impune pretenţiile la jurisdicţia universală. Ceea ce a urmat a fost o dihonie de durată între Roma şi Constantinopol, cunoscută în istorie sub numele de „schisma fotiană”. În timpul acestei controverse, Papii Nicolae I şi Adrian al II-lea s-au contrazis cu Fotie, Patriarhul Constantinopolului, în privinţa lui Filioque şi a naturii autorităţii Bisericii Romane[9].

Schisma a fost aplanată în timpul unui sinod la Constantinopol, în 879, când legaţii Papei Ioan al VIII-lea (872-882) au semnat condamnarea oricăror „adăugiri” la Crezul niceean şi a oricărei persoane care ar fi negat legitimitatea Sinodului al VII-lea Ecumenic şi a hotărârilor sale în privinţa icoanelor. Mai mult, s-a decis ca nici una din Biserici să nu se amestece în problemele eparhiale ale celeilalte. Papa Ioan al VIII-lea a ratificat actele acestui sinod, care a fost considerat atât de Roma cât şi de Constantinopol drept al Optulea Sinod Ecumenic… până în secolul al XI-lea.

Sinodul din 879 este de o importanţă covârşitoare: nu numai că a încheiat „schisma fotiană”, dar a pus bazele politicii papale oficiale în privinţa problemelor divergente cu Răsăritul. Mai întâi, adăugarea lui Filioque a fost condamnată în mod categoric. În al doilea rând, recunoaşterea celui de-al Şaptelea Sinod Ecumenic se adresa teologilor franci care respinseseră hotărârile sinodului. În final, prin promisiunea de a nu se amesteca în problemele interne ale patriarhiei de la Constantinopol, papa a renunțat tacit la orice pretenţie de jurisdicţie universală. Astfel, la sfârşitul secolului al IX-lea, comuniunea dintre Roma şi Constantinopol a fost refăcută, în condiţiile în care Roma a respins categoric inovaţiile teologice şi pretențiile jurisdicţionale care vor duce la despărţirea Bisericilor… în secolul al XI-lea[10].

Schimbarea din secolul al XI-lea

Una dintre cele mai importante urmări ale hegemoniei francilor în Europa de Vest a fost completa absorbţie a Bisericii occidentale în sistemul feudal german. Biserici şi mănăstiri au devenit proprietatea celor care le fondau şi nu a Bisericii, iar stăpânitorii civili au împământenit regula de a investi clerici cu însemnele conducerii şi privilegii patrimoniale asupra pământului care decurgeau din funcţie. Nu mai este nevoie să spunem că simonia – practica de a cumpăra funcţii bisericeşti cu bani – a devenit răspândită. Drept rezultat al acestei situaţii, starea morală a clerului a decăzut, iar, odată cu aceasta, ignorarea celibatului a devenit o obişnuinţă pentru clerici[11].

Să spunem lucrurilor pe nume: pe la sfârşitul secolului al X-lea, Biserica Romano-Catolică era în dezordine. În secolul al XI-lea, scaunul papal a fost ocupat de o serie de papi reformatori, care au ţintit spre restaurarea ordinii morale şi ecleziastice în Biserică. În timp ce înlăturarea abuzurilor nu poate fi decât apreciată, reformele gregoriene, cum au rămas cunoscute în istorie, au mers mai departe de reglementarea problemelor canonice ivite datorită absorbţiei Bisericii în sistemul feudal[12].

Ca o ironie a sorții, aceşti papi reformatori nu erau romani ci, aproape fără excepţie, franci (germani). Ei au adus din Renania nu doar dorinţa de a pune capăt corupţiei care îmbolnăvise Biserica, dar, totodată, şi devotamentul pentru programul teologic franc[13].

În 962, într-o reeditare a urcării pe tron a lui Carol cel Mare din 800, Papa Ioan al XII-lea l-a încoronat pe Otto I ca împărat. Otto a declarat răspicat că toţi viitorii papi, înainte să-şi intre în atribuţii, vor trebui să jure loialitate faţă de coroana germană. Consecinţa acestui lucru a fost deschiderea perspectivei pentru clericii germani de a accede la scaunul papal. Aristeides Papadakis afirmă:

„Deşi acţiunea germană din 962 a avut în întregime un caracter politic, nu a durat mult până ce a intrat în scenă şi teologia. Confiscarea papalităţii de forţele germane marchează, de asemenea, renaşterea graduală a influenţei teologiei germane la curtea papală. Acest fapt este cel mai evident în cazul lui Filioque, sau doctrina dublei purcederi. Acceptată fiind, ea s-a răspândit pe întreg cuprinsul Europei de Nord şi a fost adăugată în Crez înainte de secolul al X-lea. Pe de altă parte, acest lucru s-a realizat fără încuviinţare sau autorizare papală. Roma condamnase mai mult decât o dată această expresie; în Apus a fost chiar principalul ei oponent de când sfătuitorii lui Carol cel Mare au socotit de cuviinţă să se pronunţe asupra ortodoxiei sale. Cu toate acestea, după 962, papalitatea a început să şovăie în această problemă, iar după încoronarea împăratului german Henric al II-lea, formula a fost introdusă, de asemenea, şi la Roma (1014). A fost un exemplu bun al triumfului teologiei germane la sud de Alpi după încoronarea lui Otto, deşi nu a fost şi singurul. Imediat vom vedea că mare parte din agenţii reformei gregoriene erau de origine germană sau proveniţi din mediul episcopal german. De fapt, ideologia re­formei va fi iniţial implementată aproape în întregime de un cerc restrâns de nordici ne-romani, chiar renani[14]”.

Ca parte a programului lor de reformă, papii germani au început să demonteze în mod sistematic programul teologic al papilor anteriori. Prin introducerea la Roma a lui Filioque în Crez, ei au încălcat în mod deliberat decizia celui de-al Optulea Sinod Ecumenic din 879. Într-adevăr, începând cu secolul al XI-lea, acest sinod a fost îndepărtat din colecţiile canonice romane şi înlocuit cu Sinodul anti-fotian din 869 – un sinod care fusese repudiat de Ioan al VIII-lea şi de succesorii săi imediaţi[15].

De asemenea, pe lângă introducerea lui Filioque, papii germani au început să afirme pretenţia la jurisdicţie universală, pretenţie care fusese anterior repudiată (sinodul din 879). Dictatus papae al lui Grigorie al VII-lea a stabilit cu claritate tonul pentru programul papal. Între cele 27 de articole ale acestui Dictatus se regăseau[16]:

2. doar pontiful roman are dreptul de a fi numit universal.

3. doar el singur poate depune sau repune episcopi.

12. doar el poate depune împăraţi.

19. doar el nu poate fi judecat de nimeni.

22. Biserica Romană nu a greşit vreodată şi, prin mărturia Scripturii, nu va greşi în vecie[17].

Deşi nu toate aceste idei erau noi în secolul al XI-lea, nouă era aplicarea lor sistematică. Rezultatul nu a fost altul decât transformarea naturii papalităţii[18]. Noua teologie papală nu numai că a dus la schismă cu Răsăritul, dar a transformat relaţia dintre papă şi episcopii apuseni, care au devenit mai mult decât vicari ai acestuia[19].

Prin urmare, până la sfârşitul secolului al XI-lea, papalitatea încape în mâinile etnicilor germani, care impun în toată Biserica Apuseană programul teologic german (franc). Al Optulea Sinod Ecumenic, recunoscut de Papa Ioan al VIII-lea şi acceptat ca legitim din secolul al XI-lea, a fost respins. Filioque, respins de papii precedenţi şi condamnat de Ioan al VIII-lea, a fost introdus în Crezul Romei şi a devenit dogmă. Mai mult, papii au început să pretindă dreptul de a conduce întreaga Biserică – Răsărit şi Apus – o pretenţie care nu a fost niciodată recunoscută în Răsărit şi care fu­sese repudiată de însuşi papa în 879.

Astfel, în secolul al XI-lea, Biserica Romano-Catolică a încetat să mai fie romană şi catolică. Cu papalitatea aflată sub controlul clericilor germani, Crezul niceean cel de neschimbat a fost schimbat, vechiul sistem de conducere bisericesc a fost răsturnat, iar unitatea de o mie de ani a Bisericii a fost sfâşiată. Aceasta nu mai era Biserica lui Leon I, Grigorie I (cel Mare), sau Ioan al VIII-lea. Era o biserică nouă şi diferită – o formă nouă şi diferită de creştinism.

 

[1] „Eminenţa intelectuală a regimului său este o mărturie în privinţa platitu­dinii din restul teritoriului; cu toate acestea, intelectuali din toată Europa se adăposteau la curtea sa de la Aix-la-Chapelle”, Gay, Webb, p. 28.

[2] „Cea mai importantă consecinţă a naşterii imperiului carolingian a fost apariţia în Occident a unui nou tip de creştinism, o realizare a celor veniţi din părţile „barbare” din Nordul Europei, care erau foarte puţin familiari­zaţi cu atmosfera intelectuală a lumii romano-bizantine, în care trăiseră Părinţii Bisericii şi unde s-au ţinut vechile sinoade”, John Meyendorff, The Orthodox Church: Its Past and Its Role in the World Today (Crestwood, NY: SVS Press, 1981), p. 43.

[3] Jaroslav Pelikan, The Christian Tradition: A History of the Development of Doctrine, Vol. 2, The Spirit of the Eastern Christendom (600-1700) (Chicago: University of Chicago Press, 1977), p. 156.

[4] Filioque este, de asemenea, un subiect important în Libri Carolini. Cf. Meyendorff, Orthodox Church, p. 42.

[5] De fapt, greaca era limba originală a Bisericii Romane. Cel mai vechi document papal, Întâia epistolă a lui Clement (c. 96 AD), a fost redactat în greacă. Într-adevăr, de abia în secolul al III-lea a devenit latina limba folosită de papi şi de teologii romani. Cf. Johannes Quasten, Patrology, Vol. 2, The Ante-Nicene Literature After Irenaeus (Westminster, MD: Christian Classics, Inc., 1986), p. 153. Mulţi vorbitori de greacă susţineau că latina nu era capabilă de subtilităţi teologice şi de gândire filozofică. Împăratul Mihai al III-lea, spre exemplu, considera latina o limbă „barbară”, „scită”. Deşi ar putea să pară pretenţioase sau provinciale, există o oarecare justificare în aceste aprecieri. Până la naşterea filozofiei creştine cu Fericitul Augustin şi Boethius, extrem de puţină  filozofie s-a scris în limba latină. Cicero s-a bălăcit în filozofie, dar originalitatea sa este pusă în discuţie la modul cel mai serios. Împăratul Marcus Aurelius, cel mai abil filozof al vremii sale, a scris în limba greacă.

[6] Cf. Pelikan, Spirit, p. 155.

[7] Cf. John Meyendorff, Imperial Unity and Christian Divisions: The Church 450-680 A.D. (Crestwood, NY: SVS Press, 1989), pp. 171-178.

[8] J. Pelikan, Spirit, pp. 186-187. Leon a afirmat că el nu avea nimic îm­potriva Filioque, dar nu putea să schimbe unilateral Crezul niceean.

[9] Pentru o prezentare rezumativă a evenimentelor, a se consulta Meyendorff, Orthodox Church, p. 39. Pentru un studiu mai detaliat, a se vedea Francis Dvornik, The Photian Schism: History and Legend (Cambridge, Cambridge University Press, 1984).

[10] Desigur, Roma şi-a reafirmat prerogativa sa tradiţională din cadrul Bisericii universale, dar Răsăritul nu a negat niciodatată aceasta; a negat doar pretenţia la jurisdicţia universală.

[11] Pentru o excelentă prezentare, a se consulta Aristeides Papadakis, The Christian East and the Rise of the Papacy: The Church 1071-1453 A.D. (Crestwood, NY: SVS Press, 1994), p. 17. De asemenea, vezi Dvornik, Byzantium, p. 128.

[12] „Reformatorii nu au socotit un tratament mai bun pentru eliberarea Bisericii de sub influenţa sufocantă a puterii seculare decât restaurarea puterii şi influenţei papale. La baza sa, principiul era bun… Din neferi­cire, aceşti reformatori nu au ţinut cont de situaţia specială a Bisericilor din Răsărit, ei dorind să extindă pretutindeni dreptul intervenţiei neîn­grădite a papalităţii – chiar şi în Răsărit, unde Bisericile se bucurau de o autonomie suficientă pentru a-şi conduce treburile interne conform obi­ceiurilor locale”. Dvornik, Byzantium, p. 129.

[13] Cf. Dvornik, Byzantium, pp. 126-127.

[14] Papadakis, Christian East, p. 29.

[15] Sinodul din 869 este încă numărat drept al Optulea Sinod Ecumenic de către Biserica Romano-Catolică.

[16] Papadakis, Christian East, pp. 47.

[17] Prin aceasta se ignoră cu lejeritate faptul că papa Honorius a fost condamnat de al Şaselea Sinod Ecumenic pentru sprijinul dat ereticilor şi că acest sinod, cu tot cu anatemizarea lui Honorius, a fost confirmat de către toţi papii la încoronarea lor… până în secolul al XI-lea.

[18] Dvornik descrie Dictatus-ul ca proferând „o nouă ideologie politică”. Byzantium, p. 137.

[19] Papadakis, Christian East, pp. 50-51.

Sursa: pemptousia.ro

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *