Selectați pagina

Romani, franci și „bizantini” – partea I

Romani, franci și „bizantini” – partea I

Pentru că cele ale noastre au fost cândva vrednice de cinste şi pentru Apuseni, care aveau aceleaşi sfinte slujbe şi mărturiseau acelaşi Crez. Însă înnoirile nu erau cunoscute Părinţilor noştri, nici se pot arăta că s-ar afla în scrierile Părinţilor ortodocşi apuseni, nici că ar avea obârşie din vechime ori sobornicească. Încă la noi nici Patriarhii, nici Sinoadele nu au putut vreodată a aduce lucruri noi, căci păzitorul Credinţei este însuşi trupul Bisericii, adică poporul însuşi, care voieşte ca veşnic neschimbată să-i fie credinţa, şi la fel cu a Părinţilor săi (Enciclica Patriarhilor Răsăriteni, 1848, XVII).

Exista o veche glumă, mult îndrăgită de profesorii de istorie de liceu, care spune că Sfântul Imperiu Roman nu era nici sfânt şi nici roman. Dintr-o perspectivă ortodoxă, aceeaşi glumă – deşi aici nu este loc de haz – ar putea fi aplicată Bisericii Romano-Catolice. Astfel, Biserica Romană nu este nici romană şi nici catolică. De fapt, odată cu încoronarea lui Charlemagne (Carol cel Mare) în 800 A.D., destinele Sfântului Imperiu Roman şi cele ale Bisericii Romano-Catolice au devenit atât de strâns legate, încât soarta unuia afectează soarta celuilalt[1].

Desigur, acest lucru va părea surprinzător celor mai mulţi romano-catolici. La urma urmei, Biserica Romano-Catolică este cea mai mare organizaţie religioasă din lume, o birocraţie mondială condusă de cel mai faimos şi mai puternic lider religios. Cum ar putea Biserica ce şi-a avut mereu centrul la Roma să nu fie romană?[2] Cum ar putea o organizaţie religioasă universală să nu fie catolică? Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să ne dezvă­ţăm de o mare parte din ceea ce am fost învăţaţi despre istoria creş­tinismului şi să ne dezbrăcăm de prejudecăţile care au fost consoli­date de istorici mai puţin meticuloşi.

Pentru romano-catolici, Roma este centrul universului bisericesc şi aşa au socotit dintotdeauna. Biserica Romană este Biserica Catoli­că, adică Biserica răspândită în toate colţurile lumii, Biserica univer­sală. Latina este – sau a fost, până la Vatican II – limba liturgică uni­versală. Mesa latină este ritul euharistic recunoscut pretutindeni.

Există şi alte „Biserici”, desigur, fie părţi ale Bisericii Romano-Catolice, precum uniţii, fie aflate în schismă cu Roma, precum ortodocşii. Acestea sunt Biserici etnice, străvechi, venerabile, oarecum exotice, dar, în mod evident, în afara normei, nealiniate la practica romană. În definitiv, papa – singurul cap al Bisericii universale şi vicar al lui Hristos pe pământ – săvârşeşte Mesa în latină.

O floare cu un nume oarecare

Această părere preconcepută despre lume se sprijină pe o falsă dihotomie, care este atât de bine împământenită în gândirea noastră încât chiar şi ortodocşii o acceptă fără ezitare: Imperiul Roman şi Biserica vs. Imperiul Bizantin şi Biserica. Înainte de a ne apuca de altceva, trebuie să ne descotorosim de această diviziune artificială.

Îngăduiţi-mi să prezint problema cât mai clar şi succint: nicio­dată nu a existat în istoria omenirii vreun Imperiu Bizantin. Atunci când, după convertire, Sfântul Constantin a reconstruit oraşul Byzantium ca noua sa reşedinţă şi capitală imperială, redenumindu-l Constantinopol, el nu a creat un nou imperiu. Deşi administraţia imperială se muta adesea de la Roma la Constantinopol – Noua Romă, imperiul a rămas unul şi acelaşi[3].

Vreme de secole, istoricii ne-au învăţat că Imperiul Roman a început să decadă odată cu jefuirea Romei de către goţi, în 410. În timp ce acest eveniment a creat valuri de şoc în Europa de Vest şi în Nordul Africii, la Constantinopol de abia a fost băgat în seamă[4]. De ce? Fiindcă, deşi cetatea Romei căzuse pradă barbarilor, Imperiul Roman era încă intact şi funcţiona. Profesorul Jones observă exact:

„Toţi istoricii care au discutat declinul şi căderea Imperiului Roman au fost occidentalizanţi. Ochii lor s-au fixat pe colapsul autorităţii romane în părţile vestice şi pe evoluţia apusului european medieval. Au avut tendinţa de a uita sau de a şterge un lucru foarte important, acela că Imperiul Roman, deşi în declin, nu a căzut în secolul al cincilea şi nici pentru încă o mie de ani”[5].

Dacă imperiul care îşi avea centrul la Constantinopol era acelaşi cu vechiul Imperiu Roman, de unde venea numele de „bizantin”? Mai la subiect, de ce a fost acceptat peste tot şi ce importanţă are?

Cuvântul „bizantin” este destul de vechi şi, chiar dacă numele de Byzantium a fost schimbat în Constantinopol, oamenii obişnu­iau să-l folosească pentru a-i denumi pe locuitorii oraşului. În orice caz, nu era folosit pentru a desemna Imperiul însuşi sau pe cetăţenii care trăiau în afara graniţelor oraşului imperial. Dimpotrivă, cetă­ţenii „Imperiului Bizantin” îşi spuneau „romani”, deoarece erau cetăţeni ai Imperiului Roman[6].

Chiar şi după cucerirea musulmană, creştinii care trăiau în teritoriile musulmane erau numiţi romani. Într-adevăr, conform legii musulmane, toţi creştinii care trăiau pe teritoriul musulman, indiferent de rasă sau de limbă, erau consideraţi a avea Rum Millet, sau naţionalitatea romană. Până în ziua de azi, adresa oficială a patriarhului de Constantinopol este cea de Rum Patrikhanesi, Patriarhia Romană.

Ceea ce este, în opinia istoricilor, restaurarea Imperiului de Apus de către Carol cel Mare, pentru curtea imperială romană de la Constantinopol a fost o uzurpare[7]. Deşi curtea romană a trebuit să cadă la înţelegere cu Charlemagne din motive politice, ea niciodată nu s-a bizuit pe Imperiul Franc (German) întemeiat de acesta. În chip semnificativ, Carol cel Mare, care a încercat să pretindă tronul Imperiului Roman pentru el, nu se referea la cetăţenii de sub autoritatea împăratului roman din Constantinopol cu denumirea de romani, ci de „greci”[8].

Astfel, sub Carol cel Mare, o falsă dihotomie a fost impusă, cu ajutorul căreia „Imperiul Roman” din Europa de Vest a fost opus „Imperiului Grec” cu capitala la Constantinopol. Dar, în realitate, imperiul lui Carol cel Mare, cu capitala Aix-la-Chapelle, nu avea nimic în comun cu Roma, poate doar cu excepţia faptului că era capabil să exercite suficientă presiune asupra papei pentru a fi încoronat de mâinile Pontifului[9]. Pe de altă parte, împăratul de la Constantinopol reprezenta continuitatea istorică cu Imperiul Roman.

În timp ce folosirea de către Carol cel Mare a termenului „grec”, pentru a descrie Imperiul Roman de Răsărit, era menită să sprijine pretenţiile sale la coroana Romei, avea totodată efectul suplimentar de a fi extrem de insultătoare pentru creştinii din imperiu. La acea dată, adjectivul „grec” devenise sinonim cu „păgân”. Bise­rica chiar îi condamna pe cei ce credeau în „miturile elineşti”[10].

Abia din perioada modernă au început oamenii să se refere la Imperiul Roman de Răsărit cu sintagma de „Imperiu bizantin”. Primul care a procedat astfel a fost istoricul german din secolul al XVI-lea Hieronymous Wolf. Părerea i-a fost adoptată și de marele istoric francez din secolul al XVII-lea Charles DuCange. În zilele noastre, termenul „Imperiu bizantin” este atât de răspândit încât este greu de găsit un alt cuvânt cu care să fie asociat Imperiul Roman de Răsărit. Chiar şi specialiştii, care ştiu că termenul nu este corect, continuă să-l folosească[11].

Învăţatul ortodox Pr. John Romanides consideră folosirea termenului „bizantin” ca pe o continuare deliberată a campaniei de propagandă iniţiată de Carol cel Mare[12]. Deşi nu subscriu la teoriile conspiraţioniste emise de Pr. Romanides, este greu de negat faptul că folosirea termenului nu a avut acelaşi efect ca folosirea de către Carol cel Mare a aceluia de „grec”, şi anume efectul de a distrage atenţia de la discontinuitatea fundamentală dintre „Sfântul Imperiu Roman” germanic şi adevăratul Imperiu Roman[13]. În acelaşi timp, termenul pune în umbră identitatea fundamentală dintre imperiul ce îşi avea centrul la Constantinopol și imperiul Vechii Rome[14].

Sursa: Clark Carlton, Adevărul ortodoxiei față de Catolicism, Editura Ecclesiast, 2010

Partea a doua, aici: http://www.pemptousia.ro/?p=39047

[1] Sfântul Imperiu Roman este adeseori datat începând cu încoronarea lui Otto I, în 962. Dacă este adevărat că Imperiul Carolingian s-a destrămat după moartea lui Carol cel Mare, nu se poate pune la îndoială faptul că Charlemagne a pus bazele pentru ceea ce avea să vină. Din acest motiv, mă simt îndreptăţit să datez începutul Sfântului Imperiu Roman de la domnia lui.

[2] Trebuie avut în vedere că, timp de 70 de ani, din 1309, papii nu au locuit la Roma, ci la Avignon, fiind unelte în mâinile regilor Franţei.

[3] Conform lui A.H.M. Jones, Constantinopolul a fost, iniţial, destinat să fie reşedinţă imperială şi nu capitală. Senatul, care era în secolul al V-lea dominat de păgâni, a rămas la Roma. În acest context, a fost creat un nou senat şi în Constantinopol, deşi avea un caracter diferit faţă de cel din vechea Romă, aşa cum era el dominat de vechea aristocraţie romană. Departe de a fi potrivnic deciziilor împăratului, senatul constantinopolitan era alcătuit în parte din reprezentanţi ai administraţiei imperiale şi funcţiona în strânsă legătură cu politica imperială. The Later Roman Empire 284-602: A Social, Economic, and Administrative Survey, Vol. 1 (Baltimore: Johns Hopkins Univ. Press, 1990), pp. 83-84, 132-133.

[4] Pentru motivul devastării Romei, în opinia scriitorilor latini, vezi Jones, vol. 2, p. 1025.

[5] Jones, vol.2, pp.1026-1027.

[6] Pentru dovezi numismatice, vezi Clifton R. Fox, “What, if Anything, is a Byzantine”, Celator 10:3 (March, 1996). Totuşi, Fox greşeşte când afirmă că romanii din perioada târzie nu cunoşteau termenul de „bizantin”. Să reţinem că Imperiul Roman, spre deosebire de alte imperii străvechi, a extins cetăţenia la popoarele cucerite. De exemplu, Sfântul Apostol Pavel era cetăţean roman, cu toate că era un evreu din Orientul Mijlociu (Fapte 22, 25). Imperiul Roman era o realitate multietnică, multi-naţională, multi-lingvistică. Astfel, cetăţenii romani din Asia Minor erau la fel de romani ca şi locuitorii Cetăţii eterne.

[7] Cf. Francis Dvornik, Byzantium and the Roman Primacy (New-York: Fordham Univ. Press, 1996), p. 116.

[8] Acest lucru avea să devină uzanţă comună în Apus: „Un incident care a avut loc în 968 arată cât de puţin înţeleseseră aceşti noi veniţi ideea de imperiu universal în care Bizanţul credea cu atâta fermitate. În acel an, Otto I a trimis un lombard care ştia greaca, Liutprand de Cremona, la împăratul Nichifor Focas, să ceară mâna prinţesei (fiica lui Nichifor, n. n.) pentru fiul lui Otto, viitorul împărat. Papa Ioan al XII-lea, recomandându-l pe ambasador, l-a numit pe Nichifor „împăratul grecilor”. Cu greu ar fi putut găsi o insultă mai grea la adresa bizantinilor care se considerau romani”. Dvornik,Byzantium, p. 126.

[9] Aşa cum arăta un istoric, „omul care a venit la Roma pentru a fi încoronat, a venit ca un cuceritor şi nu ca un credincios”. Peter Gay, R.K. Webb, Modern Europe to 1815 (New-York: Harper & Row, 1973), p. 28.

[10] Identificarea termenului de „grec” cu „păgân” poate fi găsită deja în Noul Testament, unde este uneori tradus prin „neam” (sintagmă opusă celei de „iudeu”) sau chiar „păgân”. În antichitatea târzie, ortodocşii de limbă greacă erau extrem de conştienţi de tradiţia filozofică greacă şi de pericolul pe care aceasta îl reprezenta pentru teologia creştină. A se vedea în acest sens Cuvântul împotriva elinilor de Sfântul Atanasie cel Mare. Pentru o sumară prezentare a relaţiei dintre teologia ortodoxă şi filozofia elină, a se vedea J. Meyendorff, Greek Philosophy and Christian Theology in the Early Church, în Catholicity and the Church (Crestwood, NY:SVS Press, 1983), pp. 31-47.

[11] Acest lucru este valabil şi pentru specialiştii ortodocşi. Câteva studii realizate de scriitori ortodocşi, citate în această carte, poartă termenul „bizantin” în titlul lor. Deşi părintele John Meyendorff îl folosea cu lejeritate, era conştient de faptul că locuitorii imperiului se ştiau ca fiind romani.

[12] John S. Romanides, Franks, Romans, Feudalism and Doctrine (Brookline, MA: Holy Cross Orthodox Press, 1981). Cititorul trebuie aver­tizat că lucrarea lui Romanides abundă în teorii ale conspiraţiei. Poţi să nu fii de acord cu acestea, dar trebuie luate în consideraţie faptele pe care el se bazează pentru a descoperi adevărata identitate a Imperiului Roman.

[13] Conform lui Dvornik, „din ce în ce mai puţin înţeleg apusenii conceptul bizantin de Imperiu creştin universal, iar, în Occident, ideea că doar împăratul încoronat de Papă la Roma poate fi adevăratul succesor al Cezarilor a câştigat acceptul general. Existenţa unui Împărat roman la Constantinopol a fost ştearsă din memorie”, Byzantium, p.127.

[14] Mai există un motiv pentru care ne reţinem să denumim Imperiul Roman, Imperiu Bizantin. „Bizantin” a căpătat conotaţii negative în vorbirea modernă. Cuvântul a devenit sinonim cu complexitatea labirintică, corupţia şi intriga politică. Totuşi, aceste cuvinte pot fi atribuite, de asemenea, oricărei curţi – politice sau ecleziastice – din lumea veche. Într-adevăr, dezordinea de la curtea papală din secolul al X-lea nu îşi găseşte vreun rival în tot ceea ce s-a petrecut la Constantinopol: „în 904, Sergius al III-lea a avut doi rivali, Leo al V-lea şi Cristopher I, pe care i-a întemniţat şi, apoi, ucis. El ajunsese la putere cu sprijinul uneia dintre cele mai puternice familii din Italia. Această familie era condusă de Theofilact şi de soţia sa, Theodora, a căror fiică, Marozia, era amanta Papei Sergius. La scurt timp după moartea lui Sergius, Marozia şi soţul său, Guido de Tuscia, au ocupat palatul Lateran şi l-au făcut prizonierul lor pe Ioan al X-lea, după care, mai târziu, l-au sufocat cu o pernă. După scurtele pontificate ale lui Leon al VI-lea şi Ştefan al XII-lea, Marozia a pus pe tronul papal pe fiul pe care l-a avut din relaţia cu Papa Sergius al III-lea, cu numele de Ioan al XI-lea. Timp de treizeci de ani după moartea lui Ioan al XI-lea, Papalitatea a fost în mâinile lui Ioan al XII-lea, un nepot al Maroziei. Mai târziu, un nepot de frate al Maroziei a devenit Papa Ioan al XIII-lea. Succesorul său, Benedict al VI-lea, a fost înlăturat şi ştrangulat de Crescentius, un frate al Papei Ioan al XIII-lea. Papa Ioan al XIV-lea a murit fie de foame, fie otrăvit în închisoarea în care fusese aruncat de Papa Bonifaciu al VII-lea, care va sfârşi, la rândul său, otrăvit”, Justo J. Gonzalez, The Story of Christianity, Vol. 1 (New-York: Harper & Row, 1984), p. 275.

Sursa: pempousia.ro

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe:

Статьи на русском языке

Статьи на русском языке