Selectați pagina

Rolul bisericii în viaţa creştinului şi importanţa relaţiei noastre cu Dumnezeu create prin intermediul bisericii

Rolul bisericii în viaţa creştinului şi importanţa relaţiei noastre cu Dumnezeu create prin intermediul bisericii

Deşi nu este o tendinţă generală, de cele mai multe ori, creştinii merg  la biserică doar  pentru că aşa au apucat de la părinţii sau bunicii lor şi pentru că participarea la slujbele bisericeşti este o tradiţie frumoasă care trebuie menţinută.

În realitate lucrurile stau cu totul altfel. Mergând la biserică şi asistând la slujbele divine, inclusiv la Sfânta Liturghie, creştinii participă la cea mai mare jertfă din întreaga istorie a omenirii, care s-a înfăptuit pentru iertarea păcatelor noastre.

Ce este biserica şi cine a instituit-o? Mântuitorul ne spune că unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18, 20), iar Sf. Apostol Pavel ne spune că „Biserica este trupul lui Hristos, El fiind capul” (Ef. 1,23; 5,23).

Deci, biserica este definită ca un organism cu mai multe mădulare, iar capul acestor mădulare este însuşi Hristos. Mântuirea noastră este posibilă doar în cadrul acestui „organism”. Aşa cum un mădular al nostru, fie un deget, un picior, o mână, sau orice alt mădular, dacă ar fi rupt de la întregul organism ar muri, sau ar suferi la fel se întâmplă şi cu membrii bisericii. Doar făcând parte din acest „organism” al cărui cap este Hristos se poate numi cineva membru al bisericii.

Trebuie să înţelegem că biserica fiinţează prin comuniunea omului cu Dumnezeu; ea nu este constituită doar de oameni, sau doar de cele trei Persoane al Sfintei Treimi. Sfântul Ciprian de Cartagina ne spune că „în afară de biserică nu există mântuire şi cine nu are biserica drept mamă nu îl are nici pe Dumnezeu ca tată”.

Revenind la instituirea bisericii trebuie să menţionez că ea a fost întemeiată la Cincizecime, atunci când Mântuitorul a venit în încăperea unde erau adunaţi ucenicii Lui şi le-a zis: „Pace Vouă! Precum m-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi”, şi suflând peste ei a continuat: „luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi”(Ioan 20, 23). Aceste cuvinte exprimă puterea iertării păcatele pe care apostolii au dobândit-o prin pogorârea Duhului Sfânt în acel moment, dar arată şi misiunea pe care apostolii trebuiau să o însuşească.

Se poate vorbi despre instituirea bisericii şi în momentul răstignirii pe Cruce a Mântuitorului, atunci când Hristos ne-a răscumpărat prin jertfa Sa. Acest lucru a fost simbolic marcat prin ruperea catapetesmei Templului, iar Vechiul Testament şi Templul legii vechi şi-a pierdut importanţa pentru totdeauna. Înainte de Răstignirea Sa pe Cruce, Mântuitorul a instituit Sfânta Euharistie la Cina cea de Taină, când a luat pâinea şi binecuvântând, a frânt, şi a dat ucenicilor Săi zicând: “Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu!”; luând apoi paharul şi mulţumind, le-a dat lor zicând: “Beţi dintru acesta toţi – acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-28; Marcu 14, 22-24; Luca 22, 19-20; I Cor. 11, 24-25).

Mântuitorul a trimis pe apostoli care au rânduit episcopi, iar aceştia, la rândul lor, au hirotonit preoţi, formându-se în acest fel succesiunea apostolică prin care harul Duhului Sfânt este prezent permanent în biserică. Caracterul succesiunii apostolice este unul pastoral-misionar, prin lucrarea Duhului Sfânt.

Imediat după Înălţarea la cer a Mântuitorului, creştinii se adunau în anumite locuri ca să se roage împreună, iar Sfântul Apostol Luca face referire la comunitatea înfiinţată în timpul apostolilor la Ierusalim. Despre această comunitate el spune: „Şi stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Şi tot sufletul era cuprins de teamă, căci multe minuni şi semne se făceau în Ierusalim prin apostoli, şi mare frică îi stăpânea pe toţi. Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii. Lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau.” (Fap. Ap. 2, 42-47).

Viaţa primei comunităţi creştine se concentra pe şi în cult, iar Frângerea pâinii era nucleul cultului. Frângerea pâinii nu era un act cultic izolat, ci era integrată alături de rugăciuni, doxologii, cântări de psalmi şi alte cântări de laudă preluate din cultul iudaic sinagogal. Nu se cunoaşte conţinutul rugăciunilor şi nici forma lor eclesiologică, dar, fără îndoială, unele rugăciuni erau euharistice, altele de invocare a numelui lui Iisus Hristos şi Duhului Sfânt, şi altele erau rugăciuni de mulţumire. Aşadar, vedem că miezul acestor adunări de creştini o constituia Euharistia. În acest context, trebuie să înţelegem că participând la slujbele rânduite de biserică, în special la Sfânta Liturghie, luăm parte la cea mai mare minune care se poate înfăptui, şi anume transformarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului.

Această minune urmează rugăciunilor de la epicleză (cuvântul epicleză îşi are originea în limba greacă şi se traduce ca invocarea sau chemarea Duhului Sfânt) cu ajutorul cărora preotul invocă harul Duhului Sfânt să se pogoare peste darurile ce sunt aduse pe Sfânta Masă. Minunea transformării darurilor nu este făcută prin puterea omului şi nici nu poate fi pricepută omeneşte, dar se înfăptuieşte prin mijlocirea omului şi pentru om (adică prin intermediul preotului, dar care este susţinut în rugăciuni de credincioşi). Omul este o unealtă prin care lucrează Dumnezeu şi care are nevoie de hrană duhovnicească pentru a-şi îmbunătăţi starea lăuntrică, iar hrana duhovnicească o reprezintă  Trupul şi Sângele Mântuitorului. Dar pentru ca această împărtăşire cu Trupul şi Sângele Mântuitorului să îmbunătăţească starea de suflet a credinciosului, el trebuie să păstreze o relaţie vie cu Dumnezeu, indiferent de timp şi spaţiu, să menţină comuniunea cu  Cel care se jertfeşte pentru iertarea păcatelor noastre. Participarea activă a credinciosului la toate evenimentele pe care le-am menţionat îl menţin membru viu şi lucrător al Bisericii lui Hristos. Doar biserica îi oferă credinciosului cadrul necesar pentru mântuirea sufletului.

Autor: Pr. Andrei Turea

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: