Orice intelectual să participe ca orişice neintelectual, să participe cu smerenie la învăţătura creştină, să ia parte la Liturghie de la început până la sfârşit, să fie spovedit şi el ca orice creştin.

Nu ne interesează că este intelectual sau neintelectual. Nu interesează atât de mult să cunosc adâncurile Sfintei Treimi, dacă n-am în inima mea pe Sfânta Treime. Şi poate să fie un neintelectual şi să aibă pe Dumnezeu în inima lui.

Există o singură cale: smerenia. Foarte frumos este să înveţe ca să cunoască şi să explice altora învăţăturile creştine, dar i se cere cu orice chip smerenie şi supunere. Nu eu spun lucrul acesta. E spus de inşi cu mare trăire care au intuit: nu în îngrămădirea de ştiinţă stă valoarea unui om, ci – sunt silit să spun – în smerenie, fiindcă cu cât se smereşte mai mult, cu atât rezolvă mai multe probleme.

Este mai greu ca un intelectual să accepte o viaţă de rugăciune. Dar şi intelectualului i se cere stare de prezenţă, pentru că nu putem desfiinţa valorile şi treptele. Chiar spune Sfântul Marcu Ascetul că rădăcina tuturor răutăţilor este neştiinţa. Şi are dreptate; dar aici este vorba despre o ştiinţă a mântuirii, nu o ştiintă teoretică, raţionalistă – că poţi chiar cu Hristos „în minte” să te osândeşti!

Intelectualul, în poziţia lui, să fie convins că Dumnezeu i-a dat lui putere să scrie aşa acolo! Eu, când am citit Patericul [egiptean], am văzut ce putere de concentrare era într-o simplă frază în comparaţie cu romanul Mizerabilii a lui Victor Hugo. Asta datorită trăirii pe care o aveau sfinţii.

Şi chiar spune la un canon al Sfântului Vasile cel Mare, la o subînsemnare canonică: „Orice cuvânt al Sfinţilor Părinţi are putere canonică.” Chiar dacă nu au canoane date, că nu toţi Părinţii au dat canoane, tot ce au spus ei este adevărat. Pentru că, dacă tu ştii că Dumnezeu te ajută, eşti prezent mereu!

Şi dacă eventual vine moartea, El te va lua pe tine în ce te va găsi – te va ferici sau te va judeca. Aşa că intelectualul, acolo unde este el, să fie convins că ceea ce face, face cu harul Lui. Nu i se cere să facă mii de metanii. I se cere şi lui o stare de prezenţă.

Orice clipă poate să fie un timp şi orice suspinare poate să fie o rugăciune. Există o lume călugărească care se deosebeşte de cea laică, deşi, în mare, călugăr înseamnă creştin bun. Căd Dumnezeu n-a făcut special rugăciuni pentru călugări.

Astfel că, domnule intelectual, trebuie să fii prezent, să ai în cugetul tău momente de ţâşnire: „Doamne, iartă-mă!” Şi este foarte mare lucru. Eu nu-i cer o mie de metanii, dar întreb: „De ce ai rămas bulgăre, te-ai culcat ca un bulgăre, fără să zid măcar «Doamne, Dumnezeule, ai grijă de mine?»” În felul lui, fiecare ins este obligat să aibă o relaţie de rugăciune cu Creatorul.

Dacă m-ar întreba cineva să-i spun într-un cuvânt ce este cultura, i-aş răspunde: armonie! Dacă m-ar întreba un altul, mai pretenţios, să-i spun, într-un cuvânt, Biblia ce este, i-aş răspunde: armonie! Altfel spus: eşti intelectual – fii armonios cu Cel ce te-a creat!

Filosofii, deocamdată, aşa din punct de vedere mântuitor, pot să spun că au creat nişte noţiuni, dar n-au rezolvat nici o problemă. N-au stricat; să încercăm să-i iubim şi pe ei pentru că vorbesc foarte frumos, chiar dacă la suprafaţa lucrurilor.

Una este cum spune şi Kant: „Două lucruri îmi umplu sufletul de admiraţie: cerul înstelat de deasupra mea şi legea morală din om!” Asta o spune un mare filosof.

Deci, prin asta înseamnă că el a depăşit o serie întreagă de lucruri de catedră, în sfârşit, pentru lumea care doreşte să le asculte, sunt foarte frumos spuse. Dar un creştin adevărat pune mâna pe stele, este printre stele, nu numai că le admiră. Deci, iată ce înseamnă să trăieşti o viaţă în Hristos.

Ce zici, frate creştine? Te prinzi să te sileşti la o alergare atât de salvatoare şi la o ajungere atât de lăudată de nesfârşitele cete îngereşti şi să vezi slava Maicii Domnului care, neştiută de tine, te-a plâns şi te-a ocrotit, şi-n cinstea aceasta, în lumina cerurilor deschise, te va încununa ca pe un biruitor, Hristos Dumnezeu? Cu adevărat spune Sfântul Apostol Pavel că: „nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de a se asemăna cu slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi” (Rom 8, 18). Şi sfârşitul filozofiei este să ştii că trebuie să crezi şi să ştii să mori liniştit.

„Leacuri pentru frământările omului contemporan”, Părintele Arsenie Papacioc – Ieromonah Benedict Stancu. – Constanţa: Editura Elena, 2016