Selectați pagina

Psalmul care mai-nainte vesteşte Patima Stăpînului, şi Învierea şi mîntuirea celor ce au crezut întru Dînsul

Psalmul care mai-nainte vesteşte Patima Stăpînului, şi Învierea şi mîntuirea celor ce au crezut întru Dînsul

TÎLCUIREA PSALMULUI 15

Scrisoarea stîlpului, Psalmul lui David.

Aici, mai-nainte vesteşte Patima Stăpînului, şi Învierea şi mîntuirea celor ce au crezut întru Dînsul. Iar deasupra-scrierea, pe lîngă moarte, a arătat şi biruinţa, căci stîlpul nu se pune numai la morminte, ci se ridică şi celor ce fac biruinţă, şi se scrie ca să-i înveţe acea biruinţă pe cei ce nu ştiu. Deci aceasta însemnează titlul scrierii stîlpului.

Păzeşte-Mă, Doamne, că spre Tine am nădăjduit!

2 Zis-am Domnului: Domnul Meu eşti Tu,
Psalmul acesta s-a zis de către faţa Mîntuitorului. S-a zis însă după firea Sa omenească, după cum aflăm multe ca acestea şi întru Sfintele Evanghelii. Una este: „Părinte, de este cu putinţă, treacă paharul acesta de la Mine. Însă nu după cum Eu voiesc, ci precum Tu voieşti.” Şi: „Mă duc către Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.” Aşa Îl aflăm pe Dînsul rugîndu-Se adeseori şi genunchii plecîndu-i. Iar că acestea sînt ale firii omeneşti, şi nu ale Dumnezeirii, ce nu are trebuinţă de ele, Apostolul ne învaţă arătat. Şi zice aşa, în Epistola către Evrei: „El, în zilele trupului Său, a adus, cu strigăt şi cu lacrimi, cereri şi rugăciuni către Cel ce putea să-L mîntuiască din moarte, şi auzit a fost pentru evlavia Sa. Şi, măcar că era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit. Şi, desăvîrşindu-Se, S-a făcut tuturor celor ce-L ascultă pricină de mîntuire veşnică.” Cu Dumnezeu-Cuvîntul, Cel ce este desăvîrşit mai înainte de veci, s-a desăvîrşit însă şi chipul robului53, care s-a făcut fără de patimă şi stricăciune şi fără de moarte. Deci a zis că Domnul a făcut acestea „în zilele trupului Său”, cînd avea trupul muritor: ele sînt toate omeneşti, şi nu cuvenite lui Dumnezeu. Drept aceea, şi în Psalmul acesta Mîntuitorul cere să fie păzit şi de Sine Se păzeşte; că cere ca om, şi dă cererea ca Dumnezeu, binevoind şi împreună-lucrînd Tatăl Său. Iar acest cuvînt: „Zis-am Domnului: Domnul Meu eşti Tu”, se aseamănă cu: „Mă duc către Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.”
că de bunătăţile Mele nu ai trebuinţă.
Că nelipsit eşti şi de dreptatea omenească nu ai trebuinţă, şi orice bunătate ar face cineva, tot el se foloseşte, iar Ţie nici un cîştig nu îţi este de aici. Însă pe aceasta, Simmah a tălmăcit-o într-alt fel: „Vreo bunătate mie nu-mi este afară de Tine.” Zice: Tot venitul celor bune prin darul Tău îmi este mie.
Şi amîndouă aceste tălmăciri se ţin de blagocestie: că şi noi de la Dumnezeu dobîndim bunătăţile, şi El de a noastră dreaptă lucrare nu are trebuinţă, ci pentru folosul nostru o legiuieşte pe aceasta.

3 Sfinţilor celor de pe pămîntul Lui minunate a făcut Domnul, căci toate voile Sale sînt întru dînşii.
Aici, îi însemnează pe Apostoli şi pe cei ce au crezut prin aceia, cărora zice că s-au făcut arătate minunile lui Dumnezeu, fiindcă au împlinit – zice – toate poruncile Mele.

4 Înmulţitu-s-au slăbiciunile lor, după aceea s-au grăbit.
Zice: Multe s-au ridicat dinspre toate părţile: năpădiri de noroade şi de povăţuitori de noroade, de împăraţi şi de voievozi. Însă, biruindu-i pe toţi, drumul l-au săvîrşit cu prea-multă grăbire şi scopul l-au atins. Şi se aseamănă acesta cu graiul apostolesc: „Cînd voi fi slab, atunci sînt puternic.”
Nu voi aduna adunările lor din sîngiuri, nici voi pomeni numele lor prin buzele Mele.
Iar pe aceştia – zice – care s-au sculat asupra lor, îi voi da la pedepse şi voi ascunde pomenirea lor cu uitarea, încît înseşi numirile lor să nu se mai ştie cu totul.

5 Domnul este partea moştenirii Mele şi a paharului Meu.
Se cuvine a ne aduce aminte de cele dintru al doilea Psalm, pentru că şi acolo tot omeneşte a zis Tatăl către Dînsul: „Cere de la Mine, şi Îţi voi da Ţie neamurile – moştenirea Ta, şi biruinţa Ta – marginile pămîntului.” Iar în Sfintele Evanghelii, El Însuşi a zis către Tatăl Său pentru Sfinţiţii Apostoli: „Părinte, aceia pe care Mi i-ai dat Mie ai Tăi erau şi Mie pe dînşii Mi i-ai dat. Şi nici unul dintre dînşii n-a pierit, fără numai fiul pierzării.” Ci, precum aici, rugîndu-Se, vorbeşte omeneşte, aşa arată în alte părţi că El este Stăpînul tuturor, că zice: „Oile Mele aud glasul Meu, şi Eu le cunosc pe ele, şi ele îmi urmează Mie şi Eu le dau lor viaţă veşnică”. Şi iarăşi: „Încă şi alte oi am, care nu sînt din turma aceasta. Şi pe acelea Mi se cade Mie a le aduce, şi glasul Meu vor auzi şi se vor face o turmă şi un Păstor.” Şi omeneşte zice încă în Psalmul de faţă: „Domnul este partea moştenirii Mele şi a paharului Meu”, numind „moştenire” împărăţia neamurilor, iar „pahar” – moartea pe care a răbdat-o pentru noi. Aşa zicea şi în Sfintele Evanghelii: „Părinte, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta.” Mai descoperit, ar fi zis: Domnul este partea Mea şi a Bisericii Mele, care este moştenirea Mea. Domnul este încă şi parte a paharului Meu, adică a morţii.
Tu eşti Cel ce iarăşi aşezi moştenirea Mea.
N-a zis: „Cel ce Mi-ai dat-o”, ci: „Cel ce iarăşi aşezi moştenirea Mea”. Fiindcă omul, îndată ce s-a zidit, a luat stăpînirea tuturor şi avea viaţă fără de moarte, iar după călcarea poruncii a căzut dintru amîndouă: şi din stăpînire, şi din viaţă. Stăpînul face cererea pentru firea omenească, rugîndu-Se omeneşte ca aceea să-şi ia înapoi viaţa şi stăpînirea.

6 Funii au căzut peste Mine întru cei prea-puternici ai Mei, că moştenirea Mea prea-tare este Mie.
Pentru moştenirea aceasta – zice – am primit vrăjmăşiile şi bîntuielile de acum – că „funii” îi numeşte pe vrăjmaşi. Aşa zice şi într-un alt Psalm: „Funiile păcătoşilor s-au înfăşurat împrejurul Meu, şi Eu legea Ta n-am uitat.” Deci zice: Pentru „moştenirea aceasta prea-tare” şi pentru mîntuirea oamenilor rabd vrăjmăşiile şi bîntuielile de faţă.

7 Bine voi cuvînta pe Domnul, Cel ce M-a înţelepţit pe Mine. Şi încă şi pînă în noapte M-au pedepsit rărunchii Mei.
Înţelepţindu-Mă de la Domnul, voi birui noaptea Patimii. Că „noapte” a numit scîrba cea întunecoasă a ispitelor. Şi să nu socotească nimeni că este nepotrivit lucru a Se înţelepţi Stăpînul Hristos după firea omenească, auzind noi pe dumnezeiescul Luca: „Iar Iisus sporea cu înţelepciunea şi cu darul înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.” Şi să-l auzi iarăşi pe acesta zicînd că Îngerul, venind, L-a întărit pe El cînd S-a înfricoşat în vremea Patimii şi a asudat picături de sînge. Iar dacă a avut trebuinţă de ajutor îngeresc ca să arate firea chipului robului, apoi cu mult mai vîrtos Se înţelepţea cu adevărat de la Dumnezeirea ce locuia întru Dînsul: căci, fiind om şi Dumnezeu, Se înţelepţea ca om, dar era izvor al înţelepciunii ca Dumnezeu.

8 Mai-nainte vedeam pe Domnul înaintea Mea pururea că de-a dreapta Mea este, ca să nu Mă clatin.
9 Pentru aceasta s-a veselit inima Mea, şi s-a bucurat limba Mea şi încă şi trupul Meu se va sălăşlui spre nădejde.
10 Că nu vei lăsa sufletul Meu în iad, nici vei da pe Cel cuvios al Tău să vadă stricăciune.
11 Cunoscute ai făcut Mie căile vieţii,
De prisos este să le mai tîlcuim noi pe acestea, după ce a făcut-o dumnezeiescul Petru, cel ce a primit descoperirea şi de la Tatăl, şi de la Fiul, şi de la Sfîntul Duh. Că, făcînd cuvînt între Iudei şi aducînd în mijloc această mărturie, el a zis aşa: „Bărbaţi fraţi, se cade să zic cu îndrăzneală către voi pentru Patriarhul David că a şi murit, s-a şi îngropat, şi mormîntul lui este între noi pînă în ziua de astăzi. Că, fiind Prooroc şi ştiind că Dumnezeu s-a jurat cu jurămînt ca din rodul coapsei lui să ridice pe Hristos după trup, mai-înainte văzînd, a grăit pentru Învierea Lui că «nu s-a lăsat în iad sufletul Lui, nici trupul Lui n-a văzut stricăciune».” Şi, la alt loc: „David, slujind neamului său, a murit şi a văzut stricăciune, iar Acela pe Care Dumnezeu L-a sculat nu a văzut stricăciune.” De nevoie lucru este a le grăi pe acestea celor ce îndrăznesc a tîlcui rău, încă şi Iudeilor, pentru că au mustrare vădită a trăsnirii Iudeilor.
Deci Stăpînul Hristos zice, şi aici, omeneşte: Întărindu-Mă totdeauna de dumnezeiasca fire, Mă apropii de mîntuitoarea Patimă şi Mă veselesc cu nădejdea Învierii: că nici sufletul Meu nu se va lăsa în iad, nici trupul Meu nu va pătimi stricăciunea după fire, ci degrab voi dobîndi învierea şi Mă voi întoarce la viaţă, arătînd această cale tuturor oamenilor.

umple-Mă-vei de veselie cu faţa Ta, frumuseţe – în dreapta Ta pînă în sfîrşit.
Apropiindu-Se la Patimă, zicea: „Întristat este sufletul Meu pînă la moarte.” Iar aici, pomenind Învierea, a folosit după cuviinţă aceste cuvinte, învăţîndu-ne că, în locul mîhnirii aceleia, va fi întru necurmată veselie şi dulceaţă, fără de patimă şi neschimbător, făcîndu-Se nemuritor şi după firea omenească. Căci ca Dumnezeu aşa era de-a pururea şi, îndată ce S-a plăsmuit în pîntece, I-ar fi fost lesne a dărui nepătimirea, neschimbarea şi nemurirea şi firii Lui omeneşti. A slobozit însă firea pe care a luat-o asupră-Şi a călători prin patimi, pentru ca, pierzînd silnicia păcatului, să curme într-acest chip tirania diavolului, şi să piardă stăpînirea morţii şi să dea tuturor oamenilor pricină de a învia a doua oară. Deci ca un om ia nestricăciunea şi nemurirea.
Totodată, Psalmul acesta mustră şi vătămarea de minte a lui Arie, şi pe a lui Evnomie şi pe a lui Apolinarie. Primii au zis că Dumnezeu-Cuvîntul a luat trup neînsufleţit, iar Apolinarie a numit însufleţit trupul luat asupră-Şi, dar l-a lipsit pe dînsul de sufletul cel cuvîntător. Şi nu ştiu de unde a cunoscut aceste două suflete, că nicăieri dumnezeiasca Scriptură nu învaţă această dogmă. Ci Preasfîntul Duh, prin Fericitul David, vădit a pomenit de suflet, dînd mustrare asupra amîndorura eresurile.

Tâlcuirea Psalmilor Împăratului și Proorocului David, al Fericitului Teodorit, Episcopul Kirului, Mânăstirea ” Sfinții Arhangheli „, 2003, pag. 42-45

Abonați-vă la canalul nostru Telegram!

2 Comentarii

  1. Anonim

    Doamne miluieştine!Amin!

    Răspuns
  2. Anonim

    Doamne miluieste 🙏

    Răspuns

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Статьи на русском языке

Статьи на русском языке