Selectați pagina

Prin taina Sfintei Cruci apa virtuţii se face bună de băut celor însetaţi

Prin taina Sfintei Cruci apa virtuţii se face bună de băut celor însetaţi

Tâlcuirea duhovnicească a Vieţii lui Moise
(a Sfântului Grigorie de Nyssa)  [vezi Partea I, Partea a II-a, Partea a III-a, Partea a IV-a, Partea a V-a]

După aceasta au urmat o cale de trei zile şi apoi şi-au aşezat tabăra într-un loc oarecare, unde au aflat apă, dar care li s-a arătat întîi ca nefiind bună de băut, din pricina amărăciunii. Cînd însă Moise a aruncat în ea lemnul, s-a făcut bună de băut celor însetaţi. Istoria aceasta are şi ea un înţeles mai înalt. Şi anume : celui ce a părăsit plăcerile egiptene, cărora se robise înainte de a trece marea, la început viaţa în libertatea de patimi i se pare grea şi fără gust, despărţit fiind de plăceri. Dar ducă se aruncă lemnul în apă, adică dacă primeşte cineva taina învierii, care şi-a avut începutul prin lemn (şi auzind de lemn să înţelegi, desigur, crucea), simţirea lui este mîngîiată de o dulceaţă plăcută şi astfel viaţa lui virtuoasă i se face mai dulce şi mai iubită, fiind îndulcită de nădejdea celor viitoare [1] .

În călătoria lor mai departe găsesc un loc răcorit de finici şi de izvoare, care îi odihneşte pe călători. Izvoarele sînt

douăsprezece şi au o apă curată şi plăcută. Iar  finicii sînt şaptezeci şi sînt bine crescuţi şi înalţi, căci timpul i-a ridicat la înălţime. Ce descoperim în acestea, urmînd mai departe firul istoriei ? Că taina lemnului, prin care apa virtuţii [2] se face bună de băut celor însetaţi, ne duce la cele douăsprezece izvoare şi la cei şaptezeci de finici, adică la învăţătura Evangheliei, în care cele douăsprezece izvoare sînt cei doisprezece apostoli pe care Domnul i-a ales potrivit cu trebuinţa, făcînd să izvorască prin ei cuvîntul, cum a făcut şi pe unii din prooroci să vestească mai înainte harul ce va ţîşni prin apostoli, precum se spune : «În adunări lăudaţi pe Dumnezeu-Domnul, din izvoarele lui Izrael» (Ps. 67, 27). Iar cei şaptezeci de finici sînt apostolii hirotoniţi, trimişi în toată lumea, în afară de cei doisprezece ucenici, fiind la număr cîţi spune istoria că erau finicii.

Dar socotesc că se cuvine să grăbim călătoria prin cuvînt, după ce prin cele înfăţişate înainte am făcut mai uşoară celor mai sîrguincioşi înţelegerea celorlalte opriri. Aceste opriri sînt virtuţile în care cel ce urmează stîlpului de nor, înaintînd mai departe, îşi aşează tabăra şi se odihneşte. Deci trecînd peste alte opriri din cursul drumului, voi pomeni de minunea săvîrşită cu stînca, din a cărei fire întărită şi protivnică a izvorît apă bună de băut celor însetaţi, învîrtoşarea ei topindu-se în apă. Nu e nici o greutate în a vedea un înţeles mai înalt şi în faptul acesta al istoriei ce s-a continuat. De fapt, cel ce a părăsit pe egipteanul mort în apă şi s-a îndulcit prin lemn şi s-a desfătat de izvoarele apostolice şi s-a odihnit sub umbra finicilor se face şi primitor al lui Dumnezeu. Căci piatra, cum spune Apostolul (I Cor., 10, 4), este Hristos [3] , Care este vîrtos şi protivnic pentru cei necredincioşi, dar dacă vine cineva cu toiagul credinţei, Se face bun de băut celor însetaţi şi curge în lăuntrul celor ce-L primesc: «Eu şi Tatăl Meu vom veni, zice, şi Ne vom face locaş în el» {In, 14, 25).  

Dar nu trebuie să lăsăm netîlcuit nici faptul că după ce trec marea şi după ce li se îndulceşte apa călătorilor virtuţii şi după odihna răcoroasă lîngă izvoare şi sub finici şi după ce beau apă din stîncă, li se sfîrşesc cu totul merindele luate din Egipt. Şi astfel, nemairămînîndu-le acestora nici o hrană străină, pe care o adunaseră In Egipt, le curge o hrană de sus, care e în acelaşi timp de multe feluri şi de un singur fel. Căci la vedere e de un singur fel, dar însuşirea ei este de multe feluri, făcîndu-i-se fiecăruia potrivită cu dorinţa lui. Ce învăţăm de aici ? Cel ce se curăţeşte pe sine de viaţa egipteană şi străină şi de alt neam, şi-şi goleşte sacul sufletului său de orice hrană rea, pe care o adună egiptenii, primeşte cu sufletul curat hrana ce coboară de sus, care nu a crescut din vreo sămînţă cultivată de noi în pămînt, ci e pîine făcută de-a gata, fără de sămînţă şi nelucrată, pogorîtă de sus şi aşezată pe pămînt. Să înţelegi, prin hrana adevărată de care vorbeşte istoria prin acest chip, că pîinea ce s-a coborît din cer nu este ceva fără de trup. Căci cum s-ar face hrană trupului ceva netrupesc? Deci Cel netrupesc Se face trup, iar trupul acestei pîini nu a avut nevoie nici de sămînţă, nici de stropire, ci pămîntul, rămînînd cum era, s-a umplut de această hrană dumnezeiască, de care se împărtăşesc cei ce flămînzesc [4]. Prin această minune e vestită de mai înainte taina săvîrşită cu Fecioara. Această pîine neprodusă prin lucrarea pămîntului este Cuvîntul, Care, prin multele însuşiri ale Lui, îşi potriveşte lucrarea după însuşirile celor ce îl mănîncă. Fiindcă ştie să fie nu numai pîine, ci şi lapte şi carne şi legumă şi orice răspunde trebuinţei şi dorinţei celor ce-L primesc, cum ne învaţă cel ce ne pregăteşte nouă o astfel de masă bogată, dumnezeiescul apostol Pavel. Căci celor mai desăvîrşiţi, le face cuvîntul său hrană mai tare şi carne,celor mai slabi, legumă, iar pruncilor, lapte. Iar toate minunile pe care le descrie istoria despre hrana aceea sînt învăţături despre hrana cea spre virtute.

Căci zice că tuturor li se îmbie deopotrivă spre împărtăşire şi nu se deosebeşte întru nimic după puterea celor ce o adună , apoi nu e nici mai multă, nici mai puţină decît le trebuie [5]. Iar aceasta cuprinde, după judecata mea, un sfat dat tuturor îndeobşte, ca cei ce-şi adună mijloacele de trai din bunurile materiale să nu treacă peste măsurile de obşte, ci să ştie că este o unică măsură în firea noastră în ce priveşte hrana : ceea ce trebuie zilei în care se află. Căci chiar dacă se adună în ziua aceea mal multe decât cere trebuinţa el, stomacul nu poate să treacă peste măsurile lui, nici nu se poate lărgi împreună cu nesăturarea adunării. Ci, precum zice istoria, celui ce a adunat mult, nu i-a prisosit penltiru că nu are unde să ţină ceea ce Ii prisoseşte ; nici celui ce a luat puţin nu i-a lipsit, căci nevoia lui îngustîndu-se s-a făcut pe măsura a ceea ce a aflat. Iar celor ce păstrează prisosul, nesăturarea li se va face pricină de înmulţire a viermilor.

Prin aceasta Scriptura spune în oarecare fel celor lacomi, că tot ce e adunat în afară de trebuinţă, din pofta acestei lăcomii, se preface în ziua următoare, adică în viaţa viitoare, celui ce a adunat-o, în vierme. Prin viermele acesta, cel ce aude înţelege, fără îndoială, viermele neadormit, care prinde viaţă din lăcomie [6] . Iar cuvîntul că ceea ce se pune deoparte numai cît trebuie pentru sîmbătă nu suferă nici o stricare cuprinde acest înţeles : trebuie să ne folosim de voinţa lacomă numai cînd ceea ce adunăm nu e supus stricăciunii. Aceasta ni se face de folos cînd, după ce vom trece de viaţa aceasta de pregătire, vom intra în nelucrarea de dincolo de moarte. Pentru că ziua dinaintea sîmbetei este şi se numeşte ziua de pregătire (Paraschevi = Vineri).

Dar ea e viaţa aceasta, în care trebuie să ne pregătim cele pentru viaţa viitoare, în care nu vom mai săvîrşi nici un lucru din cele ce ne sînt îngăduite aici, nici lucrarea pămîntului, nici neguţătoria, nici slujirea noastră, nici altceva din cele cu care ne sîrguim aici. Ci petrecînd în nelucrare totală, vom aduna roadele seminţelor semănate de noi în viaţa aceasta. Ele vor fi nestricăcioase, dacă seminţele semănate în viaţă au fost bune, şi stricăeioase şi primejdioase, dacă am semănat seminţe rele în timpul lucrării pămîntului în viaţa aceasta. «Căci cel ce seamănă în duh, zice, va secera din duh viaţă veşnică ; iar cel ce seamănă în trup, din trup va secera stricăciunea» (Gal., 6, 8). Aşa că numai pregătirea spre mai bine se numeşte propriu-zis pregătire şi este întărită prin lege ; numai prisosul ei este nestricăcios. Ceea ce însă e dimpotrivă nu se numeşte pregătire, ci nesocotirea acesteia. De aceea istorisirea cere oamenilor numai pregătirea ce se face spre mai bine, lăsînd celor înţelepţi să înţeleagă contrarul pricinuit de lipsa acesteia. Căci, precum după înscrierea pe listele oştii conducătorul oştirii procură mai întîi hrana ei şi apoi dă semnul pentru luptă, tot astfel şi ostaşii virtuţii primesc merindea tainică a lor şi apoi purced la războiul cu cei de alt neam, avînd pe Iisus, urmaşul lui Moise, de conducător în luptă.

Vezi cum urmează cuvîntul după rînduială ? Cîtă vreme omul este mai slab din pricina relei tiranii ce-l asupreşte, nu respinge pe vrăjmaş prin puterea sa. Căci nici nu poate. Ci altul este cel ce luptă pentru cei Slabi, lovind pe vrăjmaş cu lovituri ce se urmează una după alta. Dar odată ce s-a eliberat din robia celor ce-l stăpînesc şi s-a îndulcit de lemn şi s-a odihnit de oboseală la popasul de sub finici şi cunoaşte taina pietrei şl se împărtăşeşte de hrana cerească, nu mai este apărat de vrăjmaş printr-o altă mînă. Ci, ca unul ce a ieşit din vîrsta copilăriei şi a ajuns în floarea tinereţii, se prinde el însuşi în luptă cu cei protivnici, avînd de conducător nu pe Moise, slujitorul lui Dumnezeu, ci pe însuşi Dumnezeu, Căruia îi slujea Moise. De fapt legea dată la început ca chip şi umbră a celor viitoare rămîne de nebiruit (de neînlăturat) în luptele adevărate [7] , dar conducător şi plinitor al legii este urmaşul lui Moise, vestit mai înainte, prin purtarea aceluiaşi nume, de cel care a urmat atunci lui Moise la conducere.

Iar poporul, cînd vede mîinile legiuitorului ridicate, se face mai tare în luptă, decît vrăjmaşul, iar dacă le vede coborîte, este biruit. Ridicarea mîinilor lui Moise spre înălţime închipuieşte vederea înţelesurilor mai înalte ale legii, iar aplecarea lor către pămînt înseamnă tîlcuirea mai umilă şi mai coborîtă a legii, după literă. Mîinile îngreuiate ale lui Moise le susţine preotul ajutat de unul din cei apropiaţi după neam (leş., 17, 9 — 12). Nici acest lucru nu este în afară de şirul înţelesurilor mai înalte. Fiindcă adevărata preoţie unită cu cuvîntul dumnezeiesc, ridică din nou spre înălţime puterile (energiile) legii căzute la pămînt din cauza îngreuierii înţelegerii iudaice şi sprijineşte pe piatră legea căzută la pămînt, ca, înălţată în chipul mîinilor întinse, să-şi arate scopul ei celor ce văd. Căci într-adevăr, pentru cei ce pot să vadă se arată în lege foarte limpede taina crucii [8]. De aceea zice Evanghelia undeva că «Nu va trece din lege nici o iotă şi nici o cirtă» (Mt., 5, 18). Prin cele spuse despre Moise se arată două linii: una alăturată cu pămîntul şi una, ridicată în sus, prin care se desemnează chipul crucii [9] . Aceasta s-a văzut atunci şi la Moise, care trebuie înţeles în locul legii ce se face pricina biruinţei celor ce văd.

Şi iarăşi, cuvîntul dumnezeiesc ne conduce înţelegerea spre cele şi mai înalte ale virtuţii prin urcuşul ce urmează. Căci cel ce s-a întărit prin mîncare şi şi-a arătat puterea în lupta cu cei protivnici, făcîndu-se biruitor asupra lor, este călăuzit la negrăita cunoaştere a lui Dumnezeu. Prin aceasta, cuvîntul dumnezeiesc ne învaţă cît de multe biruinţe trebuie să dobîndim în această viată pentru ca să îndrăznim să ne apropiem cu înţelegerea de muntele cunoaşterii lui Dumnezeu şi să primim sunetul trîmbiţelor şi să intrăm în întunericul unde Se  află Dumnezeu, ca să sape pe table poruncile dumnezeieşti; iar dacă acestea s-ar sfărîma prin vreo greşeală, să întindem iarăşi lui Dumnezeu tablele tăiate cu mîna, ca să se înscrie din nou de către degetul dumnezeiesc literele nimicite odată cu ele mai înainte.

Dar mai bine este să înfăţişăm înţelesul mai înalt al acestora în continuarea celor de mai înainte, potrivit înşiruirii istorice. Întîi

cel ce priveşte pe Moise şi norul, care amîndoi călăuzesc pe calea virtuţii, vede în Moise învăţăturile legii, iar în nor, pe Conducătorul în ale legii [10] . Apoi după ce şi-a curăţit cugetul trecînd prin apă, omorînd şi alungind de la sine tot ce este de alt neam, va gusta apa amară , adică din viaţa lipsită de plăceri, ce pare la început amară şi neplăcută celor ce o gustă, dar se face dulce celor ce primesc lemnul (crucii) în simţurile lor. Pe urmă, desfătîndu-se de frumuseţea finicilor şi a izvoarelor evanghelice şi umplîndu-se de apa vie care ţîşneşte din piatră şi primind în sine pîinea cea cerească, se îmbărbătează împotriva celor de alt neam, făcîndu-i-se întinderea mîinilor legiuitorului pricină a biruinţei, fapt care închipuie taina crucii.

După toate acestea este călăuzit la vederea (contemplarea) firii celei mai presus de toate. Calea către o astfel de cunoaştere este curăţirea nu numai a trupului, spălat prin oarecare stropiri, ci şi a oricărei pete a veşmintelor, spălate în apă. Aceasta înseamnă că cel ce vrea să se apropie de vederea (contemplarea) celor ce sînt [11] trebuie să se cură ţească de toate ,• că cel ce le-a spălat pe amîndouă, potrivit lor, de orice pată, să fie curat şi nepătat şi cu sufletul şi cu trupul. Aceasta, pentru a ne arăta curaţi Celui ce vede cele ascunse, dar şi pentru că bunul chip din afară dă pe faţă starea dinăuntru a sufletului. De aceea, înainte de urcare pe munte îşi spală, potrivit poruncii dumnezeieşti, veşmintele, prin chipul veşmintelor arătîndu-se înfăţişarea vieţii cu bun chip. Desigur n-ar putea spune cineva că o pată văzută a veşmintelor e o piedică în suişul celor ce urcă spre Dumnezeu. Dar socotesc că este potrivit să se numească veşmînt înfăţişarea purtărilor din viaţa aceasta.

Împlinindu-se aceasta şi lăsîndu-se departe de munte şi turmele de vite, se apropie de urcuşul spre înţelesurile cele înalte. Iar oprirea oricărui animal de a se arăta pe munte înseamnă, după înţelegerea noastră, ridicarea peste cunoştinţa ce ne vine prin simţuri, la contemplarea celor cunoscute cu mintea (celor inteligibile). Fiindcă este propriu firii celor necuvîntătoare să se conducă numai după simţuri, fără cugetare. Pe ele le conduce văzul şi adeseori le împinge spre ceva auzul. Şi toate celelalte prin care cunosc simţurile au un loc mare în viaţa animalelor. Dar contemplarea lui Dumnezeu nu se săvîrşeşte prin ceea ce se vede, nici prin ceea ce se aude şi nu este cuprinsă în vreun înţeles din cele obişnuite [12] . Fiindcă nici ochiul nu L-a văzut, nici urechea nu L-a auzit, nici nu este ceva dintre cele ce se suie în mod obişnuit la inima omului (I Cor., 2, 9). Şi cel ce voieşte să se apropie de înţelegerea celor înalte trebuie să-şi curăţească mai înainte felul de viaţă de toată mişcarea simţuală şi animalică, să-şi spele cugetarea de orice părere născută din vreo obişnuinţă şi să se despartă de unirea obişnuită cu soţia sa, adică cu simţirea care este soţia firii noastre.

Numai după ce s-a curăţit astfel, să îndrăznească să se apropie de munte. Căci cu adevărat munte înălţat pieptiş şi greu de urcat este cunoaşterea lui Dumnezeu (teologia). Şi mulţimea poporului de-abia ajunge la poalele ei. Iar dacă este vreun Moise, acela poate să se urce, primind în auz sunetul trâmbiţelor, despre care spune cuvîntul istorisirii că se aud tot mai tare pe măsura urcării. Iar trîmbiţa care loveşte auzul este predica despre firea dumnezeiască şi ea e puternică încă de la prima auzire, dar se întăreşte şi mai mult şi loveşte şi mai tare auzul celor ce au înaintat pînă la capăt. A trîmbiţat şi legea şi proorocii taina dumnezeiască a întrupării ,dar primele sunete erau încă prea slabe, ca să poată fi auzite de urechea neascultătoare. De aceea, auzirea greoaie a ideilor nu a primit sunetul trîmbiţelor. înaintând însă, cum spune cuvîntul, trâmbiţele s-au făcut mai puternice, iar ultimele sunete produse de propoveduirea evanghelică au ajuns la auz. Căci Duhul sufla tot mai tare prin organe în cei următori şi făcea să răsune sunetul tot mai puternic. Iar organele care răsunau de sunetul Duhului erau proorocii şi apostolii, al căror sunet, cum spune psalmistul, «a ieşit în tot pămîntul şi pînă la marginile lumii cuvintele lor» (Ps. 18, 5).

Iar mulţimea nu poate să cuprindă glasul ce vine de sus, dar lui Moise i se îngăduie să cunoască prin el cele negrăite, şi apoi să înveţe şi pe popor poruncile pe care s-a învrednicit să le afle din învăţătura de sus. Şi acest lucru e unul din cele ce se practică şi în Biserică, pentru că nu toţi se pot îmbulzi la cunoaşterea tainelor, ci aleg dintre ei pe cel ce poate să înţeleagă cele dumnezeieşti şi lui îşi pleacă cu recunoştinţă urechea, socotindu-l vrednic de crezare în toate cîte le vor auzi, ca pe unul ce a fost învăţat în cele dumnezeieşti. «Căci nu toţi sînt apostoli, zice, nici toţi prooroci» (I Cor., 6, 29). Numai că acest lucru în multe biserici nu mai este acum păzit. Fiindcă mulţi care mai au nevoie de curăţirea de cele făcute în viaţa lor trecută, unii din cei nespălaţi şi cu veşmîntul vieţii pătat, împinşi de simţirea necuvîntătoare, îndrăznesc să se apropie de urcuşul dumnezeiesc, din care pricină sînt îngropaţi în propriile lor cugetări. Căci părerile lor eretice sînt ca nişte pietre necioplite care doboară şi îngroapă pe propriul născocitor al relelor învăţături.

Dar ce înseamnă intrarea lui Moise în întuneric şi vederea lui Dumnezeu în acesta ? Căci ceea ce istoriseşte acum pare oarecum contrar primei arătări a lui Dumnezeu. Căci atunci, Dumnezeu S-a arătat în lumină, iar acum, în întuneric. Dar nici acest lucru nu-l socotesc abătîndu-se din şirul celor tîlcuite de noi după  înţelesul lor mai înalt. Căci cuvîntul  ne învaţă prin acestea că cunoaşterea dreptei credinţe se arată prima dată în lumină celor ce o primesc. Pentru că ceea ce se cugetă contrar dreptei credinţe e întuneric , iar alungarea întunericului se face prin împărtăşirea de lumină. Dar mintea înaintînd şi, printr-o luare-amlnte din ce în ce mai mare şi mai desăvîrşită, ajungînd la înţelegerea adevăratei cunoaşteri, cu cît se apropie mai mult de vedere (contemplare), cu atît vede mai mult că firea dumnezeiască este de nevăzut (de necontemplat, de neînţeles) [13] .

Părăsind deci tot ce se vede, nu numai cîte le cuprinde cu simţurile, ci şi pe cele cîte socoteşte mintea că le vede (le înţelege), înaintează mereu spre cele dinăuntru pînă ce, străbătînd prin multa străduinţă de a înţelege, la ceea ce este de nevăzut şi de neînţeles, acolo vede pe Dumnezeu. Căci în aceasta constă adevărata cunoaştere a Celui căutat : că a-L cunoaşte stă chiar în faptul de a nu-L cunoaşte [14] . Pentru că Cel căutat e mai presus de orice cunoaştere, înconjurat din toate părţile de necuprinsul Lui, ca de întuneric. De aceea zice şi înţeleptul Ioan, ajuns în acest întuneric strălucitor [15], că «pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată» (In, 1, 18). Căci cunoaşterea fiinţei dumnezeieşti rămîne neapropiată nu numai oamenilor, ci şi întregii firi gîndite cu mintea (inteligibile).

Cînd deci Moise ajunge mai tare în cunoaştere, mărturiseşte că vede pe Dumnezeu în întuneric, pentru că e propriu firii lui Dumnezeu să fie mai presus de orice cunoaştere şi înţelegere.

«Căci a intrat, zice, Moise sub întuneric unde era Dumnezeu» (leş., 10, 21). Cine este Dumnezeu ? «Cel ce a pus întunericul ascunziş al Său» (Ps. 17, 10) , cum zice David, în care s-au descoperit tainele cele negrăite. Şi ajungînd Moise acolo, cele despre care fusese învăţat mai înainte prin întuneric i se fac iarăşi cunoscute prin întuneric, pentru ca, după cum socotesc, să se facă mai întemeiată învăţătura despre acestea, fiind mărturisite prin glasul dumnezeiesc. Căci cuvîntul dumnezeiesc opreşte mai întîi să fie asemănat Dumnezeu cu ceva din cele cunoscute de oameni, dat fiind că orice înţeles care se iveşte în cugetarea sau socotinţa firii prin vreo imaginare care mărgineşte plăzmuieşte un idol despre Dumnezeu şi nu vesteşte pe Dumnezeu. Iar în dreapta credinţă este o îndoită virtute: una care se ocupă cu Dumnezeu  ai alta care se ocupa cu curăţia; căci şi curăţia morală este o parte a dreptei credinţe. Dar mai întîi a fost învăţat cele ce trebuie cunoscute despre Dumnezeu. Iar cunoaşterea constă in a nu primi cu privire la El nimic din cele ce se cunosc prin înţelegerea omenească. Apoi a învăţat celălalt fel al virtuţii, aflînd prin ce fel de fapte se dobîndeşte viaţa virtuoasă [16] .

Citeşte aici ISTORICUL VIEŢII LUI MOISE
______________________________________________________________________________________

[1] Viaţa robită plăcerilor, deşi nu se bucură de libertate, se bucură de plăceri. Libertatea de păcate e împreunată cu lipsirea de plăceri. Dar viaţa aceasta lipsită de plăceri îşi capătă dulceaţa ei prin bucuria anticipată de învierea viitoare cu Hristos în care se ajunge prin cruce, aşa cum şi Hristos a ajuns la înviere prin lemnul crucii. Apa amară a vieţii lipsite de plăcerile inferioare se îndulceşte deci cînd călăuzitorul aruncă în ea crucea, sau întipăreşte în ea semnificaţia crucii, făcîndu-i pe cei călăuziţi să suporte această viaţă cu cunoştinţa că ea e o cruce care duce la înviere.

[2] Viaţa aspră, lipsită de plăcerile păcatelor, trăită ca o cruce ce duce spre înviere, devine o viaţă în virtute, sau o apă ce hrăneşte virtutea.

[3] La început omul e ajutat de îngeri ca să rupă cu păcatul, apoi e condus de Dumnezeu însuşi. Hristos însuşi va veni după Moise, ca să adape pe oameni ca o apă a vieţii. După legea dată prin îngeri va veni însăşi puterea dumnezeiască, sau Hristos însuşi, ca o lege mai înaltă, care îi va ajuta pe cei ce cred să înainteze spre înviere. Pentru izraeliţi în pustie apa băută din piatră era numai un chip al apei vieţii băută din Hristos. Dar un chip nu lipsit de o anumită prezenţă a Cuvîntului dumnezeiesc.

[4] O şi mai progresată unire cu Hristos, prin chipul umplut de puterea Cuvîntului dumnezeiesc, reprezintă mîncarea manei pogorîte din cer. Ea e preînchipuirea dumnezeieştii Euharistii.

[5] Avînd ceva dumnezeiesc în ea, care hrăneşte trupul prin hrănirea duhului, mana poate împărtăşi, din nesfârşirea ei cuprinsă în micile boabe văzute, o hrană care să potolească o foame cît de mare, dar în acelaşi timp se face pe măsura celor ce nu au decît o foame spirituală redusă. E ceea ce se întîmplă şi cu trupul Domnului, din dumnezeiasca Euharistie. Spiritul se poate lărgi la nesfîrşit şl se poate îngusta foarte mult; iar odată cu el, şi trebuinţa trupului. Conform cu aceasta, şi Dumnezeu poate umple spiritul cel mai lărgit în trebuinţele lui — prin creşterea lui treptată — şi Se poate îngusta în ceea ce dă, cît de mult.

[6] Sfântul Grigorie vede în minunile legate de mană nu numai un chip al Euharistiei, ci şi un chip al celor ce trebuie observate de noi în viaţa obişnuită. El alternează aceste două înţelesuri legate de mană. Nu poţi lua trupul Domnului într-o măsură mai mare decît îţi este capacitatea ce ai dobîndit-o pentru el. De aceea, nici nu poţi face din el rezerve. Dar poţi aduna bunuri de mîncare mai multe decît îţi sânt de trebuinţă, însă acestea sînt sortite putrezirii, sau hrănirii viermilor. Poate că ele nu vor fi mîncate de viermi cînd sînt adunate numai pentru zilele următoare (unele nu ţin decît cîteva zile, altele sînt măi durabile). Dar cu siguranţă vor fi mîncate de viermi, cînd prisosesc faţă de trebuinţa zilelor pămînteşti. Unele din ele vor fi mîncate de viermi şi pe pămînt, dar într-un fel oarecare şi în mod total, în viaţa viitoare. Căci ele au devenit parte a fiinţei tale şi le duci legate de fine în viaţa viitoare. Şi prin aceasta, viermii ce le vor mînca pe ele te vor roade pe tine însuţi, căci nu te-ai obişnuit să-ţi înţelegi fiinţa ta ca deosebită de ele. Mereu vei fi chinuit că nu le mal ai şi vei socoti că tu însuţi nu mai eşti în deplinătatea ta, nemaiavîndu-le pe ele.

Viermele îl va roade pe cel ce a adunat materiale de prisos şi pentru că le-a adunat lipsindu-i pe alţii de cele ce le erau necesare. Prin aceasta te-ai înstrăinat de oameni şi nici o comuniune nu-ţi mai întăreşte viaţa. Apoi, poate că unii din cei pe care i-ai lipsit de ele, au căzut în păcatul revoltei, sau chiar al necredinţei, şi şi-au agonisit oslnda pe care ţi-ai agonisit-o şi tu. Acum îi vezi chinuiţi alături de tine. Dar aceasta nu le trezeşte simpatia faţa de tine, ci mustrarea nesfîrşită adresată ţie. Dar, chiar dacă nu ai strîns bunuri materiale mai multe decît îţi trebuie în viaţa pămlntească, ci numai pentru multe zile ale vieţii pămînteşti, ele vor fi roase şi în viaţa viitoare; şi cu ele, şi tu însuţi. Căci cînd ai pornit să strîngi pentru viitor, nu te poţi opri exact la ceea ce îţi trebuie numai pentru viaţa pământească şi de aceea nu ţi-ai înmuiat inima ajutînd pe cei lipsiţi. Pentru că te temi că unele din ele se vor pierde prin cine ştie ce întîmplări (foc, furt, crize financiare, război, deposedări, etc.) şi aceasta te îndeamnă să te asiguri strîngînd mereu fără să te opreşti. Lăcomia produce viermele, pentru că ea adună bunuri materiale de prisos, supuse viermilor. Numai dorinţa de hrană duhovnicească nu adună lucruri de prisos, care pot fi mîncate de viermi, pentru că sufletul se poate lărgi mereu pentru ele şi prin ele se revarsă şi spre alţii. Cunoştinţa poate spori mereu în sufletul tău, bunătatea la fel, şi cu cît sporeşte mai mult în tine, cu atît se răspîndesc şi pe seama altora. Apoi, bunurile spirituale nu rămîn lîngă tine neconsumate, ci le consumi îndată. Dar adeseori sînt şi bunuri spirituale care nu folosesc propriu-zis sufletului tău şi celui al altora şi nu sînt asimilate ca să sporească viaţa sufletului tău şi celui al altora, ci pentru a cîştiga lauda de la oameni pentru ele. Toate cele ce nu sporesc viaţa adevărată a sufletului prin comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii, prin virtuţi, sînt adunate dintr-o lăcomie spirituală păcătoasă şi deci vor fi roase împreună cu cel ce le-a adunat în viaţa viitoare. Ba ele îţi pricinuiesc roaderea fiinţei tale încă de aici, lipslndu-te de comuniunea adevărată.

[7] Legea lui Moise se arată de neînlăturat sau de nebiruit, prin fapta lui Moise, care, cînd ridica mîinile, făcea poporul să biruiască asupra vrăjmaşilor. Faptul că mîinile lui, îngreunîndu-se uneori, trebuiau să fie ţinute de doi inşi de lingă el, arată pe de o parte că legea lui nu biruieşte prin ea, ci prin cei ce-i rămîn credincioşi, pe de alta, că totuşi biruinţa nu se poate obţine decît prin lege şi anume prin ridicarea la înţelesurile ei mai înalte. Numai atunci luptătorul pentru virtute biruieşte asupra vrăjmaşilor celor nevăzuţi.

[8] Mîinile ridicate ale lui Moise înseamnă deci înţelesul mai înalt al legii. Acest înţeles se referă la crucea Domnului. Spre acest scop vrea să ducă legea pe cei ce o împlinesc în duh. înseşi mîinile întinse ale lui Moise arată acest scop, sau acest înţeles mai înalt al legii. Mîinile aplecate ale lui Moise, cînd cei ce împlinesc Jegea se obosesc, arată înţelegerea ei coborîtă. Atunci, cei ce o împlinesc astfel nu pot birui patimile protivnice lor, căci nu văd înţelesul crucii în ea. Atunci arhiereul (preotul), şl unii din cei înţelegători ai legii, din popor, pun în văzul acestuia înţelesul mai înalt al ei. Legea căzută la pămînt îşi descoperă iarăşi înţelesul ei ridicat, cînd e aşezată pe piatră, sau văzută în lumina lui Hristos.

[9] Mîinile ridicate ale lui Moise închipuie linia orizontală a crucii, iar trupul lui, linia verticală.

[10] Norul, sau harul dumnezeiesc, conduce pe căile legii.

[11] Prin contemplare, sau vederea sufletească, sau intuiţia «celor ce sînt» (xâv ovtov) sfîntul Grigorie pare a înţelege aci nu vederea lui Dumnezeu, căci El e «Cel ce este cu adevărat», ci a făpturilor în înţelesurile lor nemateriale, în fundamentele lor înrădăcinate în Cel ce este cu adevărat. Dar întrucît prin ele, ca prin nişte medii transparente, se vede şi Cel oe este, sfîntul Grigorie nu vede o contrazicere între ceea ce spune aci şi între ceea ce spune cîteva rînduri mai jos, unde vorbeşte de contemplarea lui Dumnezeu însuşi.

[12] Aci vorbeşte sfântul Grigorie de vederea, sau contemplarea lui Dumnezeu.

[13] La început i s-a arătat Dumnezeu lui Moise prin lumina din rug. De aceea se naşte întrebarea: cum, acum după ce a înaintat atît de mult in virtute, Dumnezeu i Se arată în întuneric ? Sfîntul Grigorie face deosebire între întunericul dinainte de cunoaşterea cea dintîi a lui Dumnezeu, sau de o cunoaştere peste tot a Lui, şi întunericul In care intră după înaintarea in lumina cunoaşterii Lui, arătată în rug şi în stâlpul de foc, ca în ceva superior ei. De aceea el şi foloseşte pentru întunericul de la început termenul de oxotoî (beznă), iar pentru cel superior oricărei cunoaşteri, termenul de fvityoî (tenebre). Dacă primul întuneric era o credinţă greşită despre Dumnezeu sau necredinţa, sau lipsa unei conştiinţe a existenţei Lui — starea din care scoate pa om lumina dreptei credinţe, sau a credinţei peste tot în El, sau a conştiinţei despre El — întunericul de deasupra, sau de dincolo de această lumină, nu constă într-o lipsă a cunoştinţei sau a conştiinţei peste tot despre Dumnezeu, ci o înaintare în ea pînă dincolo da ea. Deci, într-un alt sens întunericul de deasupra luminii este o ridicare în lumini pînă dincolo de ea, o intensificare supremă a credinţei celei drepte şi a conştiinţei despre Dumnezeu şi a cunoştinţei Lui. De aceea, sfîntul Grigorie spune că acest întuneric e «strălucitor» sau e întuneric din prea multă lumină.

Reluînd ideea îmbinării paradoxale a întunericului şi a luminii în cunoaşterea lui Dumnezeu, In sensul că lui Dumnezeu nu i se potriveşte nici unul din cei doi termeni, fiind mai presus de ceea ce exprimă ei Dioniisie Areopagitul va spune că Dumnezeu locuieşte în «întunericul supraluminos» şi explică aceasta în următorul fel: «întunericul dumnezeiesc este lumina neapropiată în care se spune că locuieşte Dumnezeu (I Tim., 6, 16). Şi fiind nevăzut din cauza luminii covârşitoare, şi neapropiat, pentru abundenţa revărsării suprafifnţiale de lumină, în El ajunge oricine se învredniceşte să cunoască şi să vadă, prin faptul că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte, ajungînd în realitate în Cel mai presus de vedere şi de cunoaştere, cunoscînd aceasta : că este dincolo de toate cele sensibile şi inteligibile (de toate cele cunoscute cu simţurile şl cu mintea)» (Epist. V către Dorotei; P.G., III, col. 1073 D). Cel ce se ridică In ambianţa Lui are conştiinţa de supremă intensitate nu numai a faptului că Dumnezeu există, ci şi a felului cum există El, sau o simţire covîrşitoare a prezenţei Lui. Dar lntrucît această conştiinţă a prezenţei Lui se uneşte cu conştiinţa că El există şl e prezent într-un mod mai presus de putinţa noastră de cuprindere şi de definire. ea se numeşte si întuneric. Deci e o stare paradoxala pe de o parte, e o vedere, o contemplare a lui Dumnezeu, pe de alta o înţelegere că El e mai presus de înţelegere. Cînd nu văd o persoană deloc sau nu ştiu de ea, sînt în întunericul neştiinţei despre ea, pur şi simplu; cînd o văd de la o distanţă sau am aflat despre ea prin altul, am intrat în lumina conştiinţei că ea există; dar pe măsură ce am înaintat în apropierea de ea, în intimitatea ei, îmi dau seama de complexitatea, de adîncimea ei indefinită, de necuprins.
In cazul persoanei omeneşti însă ai ceva din ea ce se poate defini întrucîtva : trupul. In cazul lui Dumnezeu însă, lipsind trupul, prezenţa Lui nu e încăpută în ceva văzut concret, în ceva definit. Pe de o parte El nu este văzut în mod concret, pe de alta, El este trăit ca infinit. El este cunoscut totuşi, sau este trăit: dar este cunoscut sau este trăit ca indefinit, în infinitatea Lui. El este trăit ca o presiune spirituală binevoitoare, infinită în posibilităţile ei de a se face simţită în diferite grade de intensitate.

[14] Socrate spusese : «ştiu că nu ştiu nimic». Sfântul Grigorie nu afirmă că nu ştie nimic, ci că chiar în a nu şti se află o cunoaştere. Pentru el, a şti sau a cunoaşte are înţelesul de a defini ceva. Dumnezeu nu poate fi cunoscut în acest înţeles. Dar e cunoscut în înţelesul că nu poate fi definit. Cunoaşterea în înţelesul de definibil se referă numai la făpturile ce pot fi definite. Planul cunoştibilului, în acest înţeles, coincide cu planul definibilului, deci al mărginitului, sau al creatului. Dumnezeu e mai presus de cunoaştere în acest înţeles, dar în altfel ştim de El; adică ştim de El într-un mod superior cunoaşterii în înţelesul obişnuit, în înţelesul în care se aplică făpturilor. De altfel, nici făpturile nu le putem defini complet, ci numai în parte. De aceea, există un progres în cunoaşterea lor ca definire tot mai bogată, dar niciodată terminată. Din Dumnezeu însă nu putem defini nimic. De aceea nici nu putem înainta în acest fel de cunoaştere a Lui, ca să-L definim în mod exact tot mai mult. Nimic din ce spunem despre El nu are caracterul unei definiri exacte şi, cu cît înaintăm în cunoaşterea Lui adevărată, înaintăm în cunoaşterea că nu-L putem defini. înaintarea în cunoaşterea Lui înseamnă înaintarea în necunoaşterea Lui în înţelesul de definire, sau în cunoaşterea continuu progresată a neputinţei de a-L defini, sau a infinităţii Lui mai presus de cunoaştere în sens de definire. Faptul că, după sfîntul Grigorie, există un progres în a cunoaşte că Dumnezeu e mai presus de cunoaştere este o dovadă că această cunoaştere a necunoaşterii, nu e una cu teologia negativă intelectuală, în care nu e nici-un progres.

[15] «În acest întuneric strălucitor» : Este vorba de un paradox. Dumnezeu nu e acoperit de un întuneric, pur şi simplu. Ci întunericul e strălucitor, adică el ne dă cunoştinţa sigură a lui Dumnezeu ca necuprins, ca neînţeles. Nu trăim un gol pur şi simplu, ci trăim necuprinderea lui Dumnezeu, realitatea Lui covîrşitoare şi de aceea mai presus de orice înţelegere. Trăirea Lui nu e una cu trăirea oricărei lipse de existenţă, ci cu trăirea a ceva mai presus, mai mult, mai covîrşitor decît existenţa pe care o cunoaştem. Dar întunericul de pe Sinai e şi o uitare a celor de jos, a celor ce se văd. Şl e mal presus şi de puterea de cunoaştere a îngerilor, dar şi ei ştiu, chiar mal mult ca noi, că El există. O ştiu nu numai prin deducţie, căci nesiguranţa acesteia n-ar face din cunoaşterea lui Dumnezeu, bazată pe ea, a îngerilor, o cunoaştere mai presus de cunoştinţa noastră despre cele obişnuite, ci, ceva mai prejos de ea.

[16] Învăţăturile ce se dau lui Moise în întunericul de pe Sinai, prin cele zece porunci, unele se referă la Dumnezeu, iar altele la viaţa virtuoasă. Esenţa învăţăturii despre Dumnezeu coincide cu experienţa că Dumnezeu, aflîndu-Se în întuneric, nu poate fi prins în nici o imagine, în nici o asemănare, că e indefinibil, ca Cel infinit.

(fragment din Scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa, partea I, Viaţa lui Moise, PSB 29)

 

Abonați-vă la canalul nostru Telegram!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.



Статьи на русском языке

Статьи на русском языке