Selectați pagina

Prin pomeniri şi binefaceri cei vii pot să ajute celor răposaţi.Cel mai important lucru pentru cei adormiţi este să-i pomenim la dumnezeiasca Liturghie

Prin pomeniri şi binefaceri cei vii pot să ajute celor răposaţi.Cel mai important lucru pentru cei adormiţi este să-i pomenim la dumnezeiasca Liturghie

 Aşa cum drepţii care au plecat de pe pământ, cuprinşi de dragoste, pot să ne ajute nouă, celor care trăim pe pământ, tot astfel şi noi, cei vii, putem să ajutăm celor adormiţi. Cum anume ? Prin liturghii pentru cei adormiţi, prin panihide, prin rugăciuni personale şi prin milostenii din inimă, săvârşite cu dragoste pentru cei adormiţi.

Factorul principal în acest caz este dragostea. Aceasta ne leagă de cei adormiţi încă din vremea când ei erau printre noi. Tot ea poate să ne lege şi după moartea lor, căci dragostea nu moare odată cu omul. După cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Dragostea niciodată nu cade (I Corinteni 13, 8). Ce înseamnă aici cuvântul niciodată ne explică foarte limpede Fericitul Teofilact, care scrie: ,,Dragostea nu are sfârşit, nu încetează nicicând (nici la moarte), nu se desfiinţează, ci continuă şi după această viaţă”. Cât despre proorocii, se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi, în conformitate cu cele spuse de Sfântul Apostol Pavel (potrivit I Corinteni 13, 8). Dragostea însă va fi necurmată în veşnicie ! ,,Pentru că – după cuvintele Fericitului Teofilact – dacă proorociile şi limbile există pentru mai buna primire a credinţei, ele, după răspândirea acesteia pretutindenea, de prisos făcându-se, vor înceta şi în viaţa aceasta, şi mai cu seamă în veacul ce va să vină”.

Dragostea nu se va sfârşi niciodată, deoarece ea este necesară atât în viaţa cea vremelnică, cât mai ales în cea viitoare. Odată dobândită, ea rămâne o însuşire neschimbată pentru adevăratul creştin. Prin dragoste, creştinul este şi aici fericit, dar mai cu seamă în vecii fără de sfârşit, când el va simţi fericirea dragostei şi unde ea nu va mai fi pătată vreodată de vreo ură, răutate ori vrajbă. Pentru aceasta creştinul trebuie cu orice preţ să şi-o însuşească încă de aici, ca să o aibă şi acolo ! Şi cu atât mai mult ea îi va aduce bucurie pe cealaltă lume, unde va fi aflat însuşi Izvorul dragostei, Dumnezeu. Altfel, dacă nu are dragoste, omul va fi pierdut. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi – spune Hristos –, de veţi avea dragoste întru voi (Ioan 13, 35). Această dragoste este semn al adevăraţilor ucenici ai lui Hristos nu doar aici, pe pământ, ci şi în cer. Ea este raiul sufletelor fericite.

Adevărata, neinteresata dragoste este o putere atât de mare, încât prin Dumnezeu, care este dragoste (potrivit I Ioan 4, 8), ea depăşeşte graniţele dintre viaţă şi moarte şi se revarsă atât din partea drepţilor plecaţi în lumea cealaltă asupra celor de aici, cât şi din partea celor ce vieţuiesc pe pământ cuprinşi de dragoste, asupra adormiţilor lor iubiţi.

Omul moare cu trupul, însă dragostea lui nu moare, căci ea este o însuşire a sufletului său şi este nemuritoare, la fel ca şi acesta. Dragostea este mai puternică decât moartea. Despărţirea morţii nu este o piedică în calea iubirii dintre cei vii şi cei adormiţi, în a-şi sări în ajutor unii altora; şi chiar de a cere, în anumite condiţii, de către cei vii, iertare pentru cei răposaţi ai lor.

Unii vor spune că aceste cuvinte, pe cât de mângâietoare se arată, sunt totuşi omeneşti şi că în Sfânta Scriptură nu există temei pentru nădejdea celor vii de a cere iertare pentru cei adormiţi. Aşa ceva nu este însă adevărat. Există atât de multe temeiuri ! Încă din Vechiul Testament s-au făcut pomeniri pentru cei adormiţi (a se vedea Ieremia 16, 5; Tovit 4, 10-11; Isus Sirah 7, 36). Despre acest lucru vom vorbi însă mai departe. Iar în Noul Testament, Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos mărturiseşte: Tot păcatul şi hula se va ierta oamenilor (…) Oricine va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; iar oricine va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie (Matei 12, 31-32).

Cum sunt iertate păcatele în această lume e limpede – prin cererea personală de iertare, prin pocăinţa personală şi prin mărturisire. Însă cum sunt iertate păcatele pe lumea cealaltă nu este limpede, ci doar se poate intui. Iar prin intuiţie rezultă limpede că sunt păcate care pot fi iertate şi după moartea omului. Şi, pentru că după această viaţă pocăinţa personală nu mai este lucrătoare, rămâne să credem că iertarea se dă celor răposaţi la rugăciunile celor vii pentru ei, făcute către Maica Domnului şi către ceilalţi sfinţi, ca mijlocitori înaintea Unicului Mijlocitor la Tatăl – Iisus Hristos (potrivit I Timotei 2, 5), despre care Sfântul Apostol Ioan Teologul scrie: Dacă cineva va păcătui, mângâietor avem către Tatăl, pre Iisus Hristos cel drept; şi acesta este curăţire de păcatele noastre (I Ioan 2, 1-2).

Ce înseamnă, oare, faptul că Iisus Hristos mijloceşte pentru noi (potrivit Romani 8, 34) ? După Fericitul Teofilact, din aceasta rezultă că şi după ce a săvârşit răscumpărarea prin jertfa Sa, vărsându-şi sângele Său pentru noi, Mântuitorul continuă să-Şi manifeste dragostea Sa către noi. ,,Deşi a împlinit mântuirea Lui după trup, El nu a întrerupt iubirea Sa faţă de noi”. Prin mijlocirea pentru noi, Mântuitorul Îşi arată nespusa dragoste pe care ne-o poartă, dragoste care începe în această lume şi care continuă în veşnicie.

Dumnezeu-Tatăl a dat întreaga Sa judecată Fiului (potrivit Ioan 5, 22). Oare Fiul va osândi, dintr-odată, la veşnicele chinuri pe aceia pentru care a răbdat de bunăvoie chinuri pe Golgota ? Oare nu-i va izbăvi El de veşnica moarte prin mijlocirea Sa înaintea Tatălui pe aceia pentru care a răbdat moartea pe Cruce, văzând întru ei măcar germenii pocăinţei ? Oare îi va pierde pe aceia pentru care a venit să le dea mântuire ?! Nu, nu-i va pierde, numai să nu fi ajuns ei la atâta nepocăinţă şi cruzime. Pe lumea cealaltă vor fi iertate toate păcatele, numai hula împotriva Sfântului Duh nu va fi iertată. Iar hula împotriva Sfântului Duh constă în îndrăzneala, în demonica împotrivire faţă de Dumnezeu, în respingerea adevărurilor dumnezeieşti revelate, în vrăjmăşia plină de cruzime împotriva a tot ceea ce este sfânt, cât şi în deplina deznădejde.

Pentru demoni nu există iertare întru nepocăinţa lor. Tot astfel şi pentru cei care hulesc Duhul harului (potrivit Evrei 10, 29) nu există iertare în această lume; de vreme ce nu s-au pocăit aici, dincolo ei nu vor mai putea să se căiască (potrivit Ioan 9, 4). Însă pentru toţi păcătoşii care au pus început al adevăratei pocăinţe până ce s-au mutat de aici există nădejde de mântuire prin rugăciunile Sfintei Biserici şi prin milosteniile săvârşite pentru cei răposaţi.

Biserica lui Hristos s-a rugat încă din timpurile apostolice pentru iertarea păcatelor credincioşilor adormiţi. Ea a săvârşit şi săvârşeşte aceasta, deoarece este încredinţată de folosul rugăciunilor şi milosteniilor pentru cei plecaţi din această lume.

În sinaxarul sâmbetei lăsatului sec de carne, când se săvârşeşte, de pildă, pomenirea morţilor, citim că un mare folos se aduce celor adormiţi prin săvârşirea pentru ei de rugăciuni, liturghii şi milostenii. Acestea le avem păstrate din tradiţia sfinţilor apostoli, după cum mărturiseşte Sfântul Dionisie Areopagitul. Pentru întărirea folosului rugăciunilor pentru cei adormiţi, în sinaxar sunt aduse câteva întâmplări trăite. Sfântul Macarie cel Mare († 390) a aflat pe cale o tigvă a unui închinător la idoli din eresurile de demult. El a întrebat atunci dacă în locaşurile iadului există vreo oarecare mângâiere şi a auzit răspunsul: ,,Da, cei de acolo simt o mare mângâiere când tu, părinte, te rogi pentru ei”. În secolul al IX-lea, evlavioasa împărăteasă Teodora l-a izbăvit din locul veşnicelor chinuri pe răposatul ei soţ, Teofil, cunoscut ca luptător împotriva icoanelor, prin rugăciunile unei mulţimi de sfinţi bărbaţi şi mărturisitori. Cu atât mai mult pentru creştinii dreptcredincioşi care până la sfârşitul vieţii lor nu s-au lepădat de credinţă, dar au murit în păcate pentru care nu s-au pocăit, este cu putinţă să ne rugăm lui Dumnezeu, pentru uşurarea stării lor de dincolo şi pentru veşnica mântuire.

De ce să socotim greu şi cu neputinţă să ne rugăm pentru iertarea păcatelor celor adormiţi, dacă Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos prin Crucea Sa a deschis calea către slobozirea din iad a acelor păcătoşi care au crezut în El şi L-au mărturisit acolo ca Mântuitor ? Cum şi când s-a petrecut aceasta ne lămureşte Sfântul Apostol Petru, care scrie: Hristos o dată pentru păcate au pătimit, cel drept pentru cei nedrepţi, ca pre noi să ne aducă la Dumnezeu, omorându-se cu trupul şi înviind cu Duhul. Întru care şi duhurilor ce erau în temniţă pogorându-se, au propovăduit (I Petru 3, 18-19), adică în iad. Din aceste cuvinte se vede limpede că dumnezeiasca purtare de grijă îi cuprinde pe toţi – şi pe evrei, şi pe păgâni, după cum minunat tâlcuieşte episcopul Mihail. Din iad au fost scoşi de Hristos drepţii Vechiului Testament, care aveau în inima lor o credinţă de mai dinainte în El, o îndelungă aşteptare a lui Mesia, cât şi toţi aceia care au primit adevărul lui Hristos vestit lor în iad despre Răscumpărare, fie ei păgâni ori evrei.

Aceasta a subliniat-o în chip minunat monahul Mitrofan prin cuvintele: ,,Hristos a biruit iadul şi a scos de acolo pe toţi cei care aşteptau venirea Lui. Şi, precum a făcut atunci, tot astfel şi acum El poate să scoată pe cei păcătoşi din iad, dacă ei sunt, desigur, vrednici de aceasta. Este de ajuns să existe un oarecare temei, căci Dumnezeu doreşte pururea să mântuiască pe cel păcătos, după cum El Însuşi mărturiseşte: Nu voiesc moartea păcătosului (Iezechiil 33, 11)”.

Prilej de mântuire a adormiţilor noştri, care se află în întunericul de dincolo, pot să fie rugăciunile noastre pentru ei, cât şi liturghiile pentru cei adormiţi şi milosteniile săvârşite pentru pomenirea lor. O astfel de dragoste curată şi bineplăcută lui Dumnezeu poate, într-adevăr, să le ajute.

În Sfânta Scriptură, există multe pilde privitoare la această rugăciune de mijlocire. Mântuitorul Iisus Hristos a iertat păcatele slăbănogului pentru credinţa şi rugăciunea celor apropiaţi ai săi: Iisus văzând credinţa lor, au zis slăbănogului: fiule, iartă-ţi-se ţie păcatele tale (Marcu 2, 5). Pentru rugăciunea dregătorului din Capernaum, Mântuitorul a vindecat pe fiul său (potrivit Ioan 4, 46-53). La rugăciunea femeii hanaanence, Domnul a izgonit demonii din fiica ei (potrivit Matei 15, 22-28). Iar pilda smochinului neroditor a dezlegat în chip minunat chestiunea atât de importantă asupra rugăciunii mijlocitoare: acolo se arată limpede că, prin mijlocirea cuiva, Dumnezeu îi rabdă pe alţii. Deşi ani la rând smochinul nu şi-a dat rodul său şi trebuia tăiat, Stăpânul l-a mai îngăduit pentru încă o vreme la mijlocirea slugii sale credincioase (potrivit Luca 13, 8-9).

Vă rugaţi unul pentru altul – ne sfătuieşte Sfântul Apostol Iacov (5, 16). Cât de importante sunt legăturile de rugăciune între cei vii, tot pe atât de importante sunt ele şi în privinţa rugăciunii între cei vii şi cei morţi, căci pentru Dumnezeu toţi Lui viază (Luca 20, 38).

Sfântul Ioan Teologul învaţă: De va vedea cineva pre fratele său păcătuind păcat nu spre moarte să ceară, şi va da lui viaţă celor ce păcătuiesc nu spre moarte. Este păcat spre moarte; nu pentru acela zic ca să se roage (I Ioan 5, 16). Aceste cuvinte amintesc de cele ale lui Hristos în privinţa deosebirii între păcatele de iertat şi de neiertat: Tot păcatul şi hula se va ierta oamenilor, iar hula care este împotriva Duhului, nu se va ierta oamenilor. Şi oricine va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; iar oricine va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie (Matei 12, 31-32). Cererea pentru milostivirea celor decedaţi este posibilă doar mulţumită mijlocirii la veşnicul Mijlocitor – Iisus Hristos (potrivit I Timotei 2, 5).

Pocăinţa personală în această viaţă – până ce suntem încă pe drumul către judecată (potrivit Matei 5, 25) – este cel mai sigur mijloc de mântuire. Însă, şi în lipsa unei pocăinţe îndestulătoare, iertarea lui Dumnezeu este lucrătoare – atrasă fiind aceasta către îndurare (omeneşte vorbind) de rugăciunile noastre şi de dragostea noastră vie către cei plecaţi de pe pământ, numai ca aceştia să nu fi păcătuit de moarte şi să nu fi plecat de aici fără nici măcar un început de pocăinţă.

Ce semnifică toate acestea în oglinda chestiunii pe care o cercetăm ? Aşa cum un bun creştin poate să ceară iertare pentru altul, care a păcătuit, dar care nu a ajuns încă la adevărata pocăinţă, tot astfel un creştin adânc îndurerat, mai cu seamă dacă el însuşi năzuieşte către dreptate şi este condus de o dragoste sinceră, poate să ceară iertare – pentru nepreţuita şi sfânta şi cea fără de sânge Jertfă a lui Hristos –, prin rugăciuni fierbinţi şi cu milostenii, pentru cei adormiţi aflaţi în chinuri – nu însă iertarea păcatelor de moarte. Dumnezeu ţine seama de dragostea oamenilor. El poate şi de la Sine să ierte, dar se bucură când vede cum credincioşii întru El se străduiesc să urmeze porunca Lui: Să vă iubiţi unul pre altul (Ioan 13, 34). Dumnezeu împlineşte dorinţa celor care-L iubesc pe El. Ca şi cum le-ar spune: ,,Întrucât voi împliniţi voia Mea, şi Eu o voi împlini pe a voastră”.

Folosul rugăciunilor pentru cei adormiţi este unul îndoit – atât pentru noi, cât şi pentru ei. Iată în ce constă folosul pentru noi:

1) ,,Rugăciunile pentru cei adormiţi aduc mântuire celor vii, căci îndreaptă sufletul lor către cer şi îl despart de cele vremelnice, deşarte. Rugăciunile aprind inima către porunca pomenirii morţii şi prin aceasta o feresc pe ea de rău. Ele dau putere omului să se înfrâneze de la păcatele samavolnice. Un astfel de om se umple în inima lui de nădejdea bucuriei întâlnirii cu cei apropiaţi, pentru mântuirea cărora a săvârşit tot ceea ce ţine de el”[1].

2) Când ne rugăm fierbinte pentru scumpii noştri răposaţi ori când facem milostenie pentru ei, noi săvârşim, fără doar şi poate, o faptă a dragostei. Iar dragostea, după cuvântul lui Dumnezeu şi din experienţa duhovnicească, ne sfinţeşte şi ne apropie de Dumnezeu. Căci este spus: Dumnezeu dragoste este; şi cela ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru dânsul (I Ioan 4, 16). Desăvârşindu-ne în dragostea către aproapele – fie viu, fie adormit –, vom umple sufletul nostru cu virtuţi, pentru care îndrăznire să avem în ziua judecăţii (I Ioan 4, 17).

Iar folosul pentru cei adormiţi, din rugăciunile şi milosteniile făcute pentru ei, constă în următoarele: rugăciunile şi milosteniile pline de iubire pentru cei adormiţi fără nici o îndoială se arată binefăcătoare pentru sufletele lor, numai să fie săvârşite cu credinţă şi cu dragostea faţă de Întrutotmilostivul Dumnezeu. Faptul că aceste rugăciuni şi milostenii sunt plăcute lui Dumnezeu se vede din următoarele paragrafe, întâlnite încă din Vechiul Testament:

» În Cartea lui Tovit citim: Că milostenia din moarte izbăveşte, şi nu-l lasă să intre întru întuneric. Pune pâinile tale preste mormântul drepţilor (Tovit 4, 11, 23). Aici, după părerea părinţilor îmbunătăţiţi, Sfânta Scriptură rânduieşte la îngropare – ori când se face pomenire pentru cel adormit – să se aşeze masă pentru săraci, ca ei să se roage pentru sufletul celui adormit. Acest obicei a trecut din Biserica vechi-testamentară în cea a Noului Testament şi se păstrează până în zilele noastre.

» În Cuvântul lui Dumnezeu se socotesc la pedepse răposaţii pentru care nu se va frânge pâine întru plângerea lor spre mângâiere (Ieremia 16, 6).

» Isus, fiul lui Sirah, scrie: Harul dării înaintea a tot cel viu, şi de la cel mort, să nu opreşti darul (Isus Sirah 7, 35), adică roagă-te pentru ei şi dă pentru ei milostenii (potrivit II Macavei 12, 39-45).

În perioada Noului Testament a continuat această învăţătură a purtării de grijă pentru cei adormiţi. Chiar în prima liturghie apostolică, alcătuită de Sfântul Apostol Iacov, sunt cuprinse rugăciuni pentru cei care mor în credinţă. Acolo citim: ,,Doamne, Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul, adu-Ţi aminte de toţi drepţii de care ne-am adus aminte şi de care nu ne-am adus aminte, de la Avel până în ziua cea de astăzi. Dă-le lor odihnă în lăcaşurile cereşti ale Împărăţiei Tale, în desfătările raiului, în sânul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, sfinţii noştri părinţi, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, unde străluceşte totdeauna lumina feţei Tale”.

Din liturghia Sfântului Iacov rugăciunile pentru cei adormiţi au trecut atât în liturghia Sfântului Vasilie cel Mare, cât şi în liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. În acestea, în trei locuri importante, sunt cuprinse rugăciuni pentru cei adormiţi în sfânta şi dreapta credinţă:

» La proscomidie, după scoaterea celor nouă miride pentru feluritele cete de sfinţi şi mulţime de părticele pentru cei vii, se spune: ,,Pentru pomenirea şi iertarea păcatelor (…) ctitorilor sfântului lăcaşului acestuia, (…) ale preabinecinstitorilor împăraţi, domnitori şi dregători, ale fericiţilor patriarhi (…)”. Apoi se pomenesc numele din pomelnice ale creştinilor dreptmăritori adormiţi, iar la fiecare pomenire se scoate o miridă şi se aşază în partea de jos a discosului. Această pomenire de la proscomidie se încheie cu rugăciunea: ,,Pomeneşte Doamne, Iubitorule de oameni, pe toţi, care întru nădejdea învierii şi a vieţii de veci, cu împărtăşirea Ta au adormit, dreptmăritori părinţi şi fraţi ai noştri”.

» La ectenia cererilor stăruitoare citim: ,,Încă ne rugăm pentru fericiţii şi pururea pomeniţii (…) patriarhi (…), conducători (…), ctitorii acestui sfânt lăcaş (…); şi pentru cei mai înainte adormiţi, părinţi şi fraţi ai noştri, care odihnesc aici şi pretutindenea”.

» La axion, preotul slujitor se roagă în taină: ,,Pomeneşte, Doamne, pe toţi cei adormiţi întru nădejdea învierii şi a vieţii celei de veci şi-i odihneşte pe dânşii, Dumnezeul nostru, acolo unde străluceşte lumina feţei Tale”.

 

Sfinţii Ierarhi Vasilie cel Mare şi Ioan Gură de Aur săvârşind Jertfa cea nesângeroasă

Frescă din biserica Mânăstirii Gracanica, secolul al XIV-lea

La sfânta liturghie, dacă aceasta se săvârşeşte pentru adormiţi, se adaugă osebite cereri pentru creştinii dreptmăritori pomeniţi, trecuţi la cele veşnice. Rugăciunea stăruitoare, unită, a tuturor celor prezenţi este asemenea unui val puternic care ajunge până la malurile veşniciei şi Îl face pe Dumnezeu îndurător, ca să curăţească păcatele creştinilor dreptmăritori adormiţi. Cum să nu fie minunată o astfel de rugăciune, când ea se înalţă de pe temelia de neclătinat a ,,celui mai puternic mijloc de curăţire a păcatelor – Jertfa cea nesângeroasă, adusă pentru păcatele tuturor, prin urmare şi pentru ale celor adormiţi, de vreme ce şi ei aparţin Bisericii lui Hristos !

Cei ce se află aici, pe pământ, ca şi cei care au plecat dincolo – toţi credincioşii – Îl au pe Însuşi Hristos ca Mijlocitor înaintea lui Dumnezeu, după mărturia Sfântului Apostol Pavel: Că unul este Dumnezeu, unul şi mijlocitor între Dumnezeu şi între oameni, omul Iisus Hristos (I Timotei 2, 5). El este Mijlocitor înaintea lui Dumnezeu pentru toţi care îi sunt credincioşi Lui. El este şi Jertfă, şi Arhiereu (potrivit Evrei 9, 11-14). Sângele Lui nepreţuit se varsă pentru oamenii păcătoşi ca un strigăt neîncetat de milostivire către Dumnezeu-Tatăl … El ne-a împăcat cu Dumnezeu şi ne-a răscumpărat din orice păcat, aducându-Se pe Sine Însuşi pe cruce ca jertfă de împăcare – jertfa propriului Său Trup şi Sânge (potrivit Evrei 9, 14-26; 10, 10).

În chip tainic, până astăzi euharistia aduce lui Dumnezeu tot aceeaşi jertfă de împăcare, frângându-se tot acelaşi preacinstit Trup al Răscumpărătorului nostru pentru viaţa lumii şi vărsându-se tot acelaşi preacinstit Sânge al Său pentru iertarea păcatelor (potrivit Matei 26, 26-28). Că spre aceasta Hristos şi au murit şi au înviat şi au vieţuit, ca să stăpânească şi pre cei morţi şi pre cei vii (Romani 14, 9).

Există sectanţi care, fără să cunoască cele privitoare la sfânta euharistie, auzind că pe sfântul disc, în jurul sfântului agneţ, se pun părticele scoase pentru cei vii şi pentru cei adormiţi, cred că cu aceste părticele se împărtăşesc credincioşii. O sectantă, care mărturisea că este ortodoxă, la întrebarea mea – de ce nu se împărtăşeşte în Biserica Ortodoxă – mi-a răspuns astfel: ,,Pentru că nu vreau să mă împărtăşesc cu sufletele morţilor !” Această clevetire, cum că în bisericile ortodoxe credincioşii, chipurile, s-ar împărtăşi cu părticele scoase pentru cei adormiţi, a fost concepută ca să-i înstrăineze Sfânta Ortodoxie. Ea are o origine îndepărtată şi se întinde până în zilele noastre.

Iată însă ce citim într-o lucrare de liturgică: ,,Părticelele, care închipuie pe membrii Bisericii, se scot nu pentru împărtăşirea noastră, ci ca semn al comuniunii acestora cu Domnul şi între ei. Aceste părticele nu reprezintă jertfa cea curată. Această jertfă o constituie doar Trupul şi Sângele Dumnezeului-Om, Iisus Hristos, aduse pe cruce şi acum aduse la sfântul pristol în chipul pâinii şi al vinului, pentru curăţirea păcatelor întregii lumi. Părticelele închipuie însă pe acei oameni, pentru care ele se aduc; ele nu se prefac în Trupul Domnului şi nu se dau oamenilor la împărtăşirea lor. (…) Aceste părticele (abia după ce darurile se prefac în sfânta împărtăşanie) sunt vărsate în sfântul potir, ca astfel: 1) sfinţii să primească o mai strânsă comuniune cu Dumnezeu, iar împreună cu aceasta o mai mare slavă şi bucurie în ceruri, şi 2) viii şi adormiţii, curăţiţi prin preacinstitul Sânge al Fiului lui Dumnezeu, să primească iertare pentru păcatele lor şi să moştenească viaţa cea veşnică pe care o arată şi cuvintele preotului care însoţesc această lucrare: Curăţeşte, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit acum, prin preascump Sângele Tău”.

Prin rugăciunea de milostivire pentru cei adormiţi, Sfânta Biserică a hotărât să se săvârşească liturghii pentru cei adormiţi în fiecare zi de sâmbătă. Sâmbăta are înţelesul de odihnă. Sâmbetele s-au închinat tuturor sfinţilor care şi-au aflat veşnica odihnă în Dumnezeu, cât şi credincioşilor de rând care au răposat şi care au nevoie de veşnica odihnă. Cu osebită osârdie, pentru pomenirile celor adormiţi au fost stabilite şi aşa-numitele sâmbete ale morţilor. Acestea sunt zile de sâmbătă rânduite în timpul anului special pentru liturghiile pentru cei adormiţi, pentru panihide şi pentru rugăciuni la mormintele celor plecaţi de pe pământ. Cele mai importante pomeniri ale morţilor sunt următoarele două: înaintea lăsatului sec de carne – în sâmbăta de dinaintea duminicii lăsatului sec de carne – şi înainte de Sfânta Treime – în sâmbăta de dinaintea marelui praznic al Cincizecimii.

Sfânta Biserică a rânduit pomenirea morţilor la lăsatul secului de carne pentru pomenirea tuturor celor care ,,de la Adam şi până astăzi au adormit întru evlavie şi dreaptă credinţă – protopărinţi, părinţi şi fraţi (…), toţi cei înecaţi, care au pierit în războaie, cutremure, ucişi fără urmă, arşi de foc (…), pe aceia care s-au făcut hrană fiarelor, păsărilor şi sălbăticiunilor, care au pierit trăsniţi şi îngheţaţi de ger (…), toţi cei care pe neaşteptate au murit şi au rămas fără îngropare după rânduială” (Triodul).

Înfricoşătoarea Judecată, zugrăvită pe unul din pereţii exteriori ai Mânăstirii Râşca

Pomenirea morţilor la lăsatul secului de carne este legată de pericopa evanghelică despre Înfricoşătoarea Judecată, care se citeşte în ultima zi din săptămâna lăsatului de sec de carne. Întrucât cei vii şi cei morţi vor sta înaintea Înfricoşătoarei Judecăţi a lui Hristos şi vor avea nevoie de îndurarea cea dumnezeiască, în scopul acesta s-a stabilit pomenirea morţilor, ca, prin binefaceri şi rugăciuni pentru cei adormiţi, să se uşureze sentinţa care va fi pronunţată de Dreptul Judecător asupra celor vii şi asupra celor morţi. Aceste pomeniri ale morţilor stau sub semnul nădejdii că se va primi milă pentru mila arătată (potrivit Iacov 2, 13). Cea mai înţeleaptă milă către cei adormiţi ai noştri, care nu au izbutit să aducă roade de pocăinţă, o arată aceia care se roagă pentru ei şi care întru pomenirea lor fac binefaceri. Iar Hristos primeşte mila arătată către aproapele nostru ca una arătată Lui Însuşi (potrivit Matei 25, 35-40).

A doua pomenire importantă a morţilor – înainte de Sfânta Treime – cinsteşte, de asemenea, ,,pomenirea tuturor creştinilor adormiţi binecredincioşi din veac, părinţi şi fraţi ai noştri”. În acea zi Biserica se roagă: ,,În locaşurile celor aleşi şi în latura celor vii, aşază pe cei ce au adormit cu bună credinţă, pe care i-ai luat, Iisuse, ca un Dumnezeu lesne împăcat, şi-i umple de lumina cea neînserată şi bucuriei Tale celei duhovniceşti îi învredniceşte” (Penticostarul, Utrenia, Slavă, a morţilor).

Scopul principal al acestor rugăciuni pentru cei adormiţi constă în: iertarea păcatelor, izbăvirea de chinurile veşnice ale iadului şi învrednicirea celor adormiţi întru credinţă de veşnica mântuire. Într-una dintre stihiri sunt îndemnaţi toţi către trezvie duhovnicească prin următoarele cuvinte: ,,Veniţi, fraţilor, cu înfricoşare înaintea mormintelor, priviţi şi luaţi aminte la deşertăciunea acestei lumi ! Unde sunt acum frumuseţea cea trupească şi slava celor bogaţi ? Unde este semeţia celor mândri ? Totul este deşertăciune. Pentru aceasta să ne rugăm Mântuitorului: după mila Ta cea mare, fă odihnă, Doamne, sufletului adormitului robului Tău, cu duhurile drepţilor, celor ce s-au săvârşit” (Triodul).

La vecernia plecării genunchilor, din Marea Duminică a Pogorârii Duhului Sfânt, se citesc rugăciunile pentru cei vii şi cei adormiţi – pentru toţi fraţii de credinţă ori rude după trup –, mărturisind adevărul că Dumnezeu este Cel care pogoară în iad şi ridică din iad, Cel care leagă cu neputinţă şi slobozeşte cu putere, că El este Cel care binevoieşte să primească de acest mare praznic rugăciunile noastre pentru cei închişi în iad şi Care ne dă mare nădejde că le va da slobozire din faptele lor cele rele. La sfârşit se spune:

,,Primeşte deci, Stăpâne, cererile şi rugăciunile noastre şi odihneşte […] toate sufletele care au adormit mai înainte în nădejdea învierii şi a vieţii de veci; şi aşază sufletele lor […] în latura celor vii, în Împărăţia cerurilor, în raiul desfătării […], ridicând împreună şi trupurile noastre, în ziua în care ai hotărât, după făgăduinţele Tale cele sfinte şi adevărate. Căci nu este, Doamne, moarte pentru robii Tăi, când ieşim din trup şi venim la Tine, Dumnezeule, ci mutare de la cele mai pline de întristare la cele mai bune şi mai vesele, şi odihnă şi bucurie. Iar de am şi greşit Ţie ceva, fii milostiv şi nouă şi acelora, pentru că înaintea Ta nimeni nu este curat de întinăciune, chiar de ar fi viaţa lui doar o singură zi. Că numai Tu singur Te-ai arătat pe pământ fără de păcat, Domnul nostru Iisus Hristos, prin care toţi nădăjduim să dobândim milă şi iertare de păcate”.

Pogorârea Sfântului Duh, Frescă din biserica Mânăstirii Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava

În afară de aceste două importante date de pomenire a morţilor după rânduiala bisericească se fac osebite slujbe pentru cei adormiţi în cea de-a doua, cea de-a treia şi în cea de-a patra sâmbătă din Postul Mare. În Biserica Ortodoxă Bulgară a intrat în practică şi aşa-numita pomenire de Sfinţii Arhangheli – în sâmbăta de dinaintea Sfinţilor Arhangheli. Tot o astfel de rânduială există şi în Biserica Ortodoxă Rusă – pomenirea morţilor de Sfântul Dimitrie –, care se face în sâmbăta de dinaintea prăznuirii Marelui Mucenic Dimitrie, spre pomenirea celor căzuţi pe câmpul de luptă. În vremea tuturor acestor pomeniri, Biserica cere de la Dumnezeu, pentru sufletele creştinilor dreptmăritori sălăşluite pe lumea cealaltă, veşnică odihnă din mulţimea nevoinţelor pământeşti, a grijilor, tulburărilor şi războaielor.

Aici apare o mare întrebare: cum pot cei adormiţi în păcate şi care au plecat de aici fără să facă pocăinţă îndeajuns să se învrednicească să primească dumnezeiasca iertare şi har, şi să se bucure de aceasta ?

Sfântul Efrem Sirul lămureşte cu o minunată pildă şi această nedumerire a noastră, spunând: ,,Milosteniile făcute de cei vii îi ajută pe cei adormiţi. Nu am băgat oare de seamă că, atunci când începe să se formeze roada viţei (strugurii), vinul fermentează în vasele cele de argilă ? Şi dacă butucii care scot grea duhoare au simţire (căci până ce aceştia cresc în câmpie, vasele, acasă, au altă lucrare), cu atât mai mult trebuie să simtă cei adormiţi (viind ei cu duhul) când se săvârşeşte pentru ei pomenire !”

Sensul pildei Sfântului Efrem este următorul: precum dătătoarea de viaţă lege dumnezeiască se manifestă şi în butaşul cel viu, care slujeşte în câmp, şi în vasul cel mort, care se află acasă, aşa încât şi una, şi cealaltă sunt lucrătoare, tot astfel şi în viaţa duhovnicească Domnul lucrează binecuvântat şi printre cei vii, şi printre cei adormiţi.

La rugăciunile noastre pentru cei adormiţi se adaugă şi dumnezeiasca îndurare. Deşi se spune: Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea judecata (Evrei 9, 27), această judecată nu este definitivă, ci vremelnică. Cea definitivă, aşa cum am subliniat deja, va avea loc la cea de-a Doua Venire a lui Hristos. Până atunci mai este încă vreme pentru arătarea îndurării lui Dumnezeu asupra multor păcătoşi şi în privinţa multor păcate.

Despre Sfântul Serafim de Sarov se istoriseşte că prin rugăciunea sa a izbăvit de iad mai multe suflete nefericite de dreptmăritori creştini şi că le-a adus lor mântuire.

Unii, pe temeiul pildei lui Hristos despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, resping posibilitatea ajutorului mântuitor către cei adormiţi în păcate. Argumentul lor este următorul: bogatul se roagă lui Avraam să-l trimită pe Lazăr să-i umezească puţin gura cu un deget înmuiat în apă, însă aude răspunsul: Între noi şi între voi prăpastie mare s-a întărit; ca cei ce vor vrea să treacă de aici către voi, să nu poată, nici cei de acolo la noi să treacă (Luca 16, 26). Aceasta înseamnă, spun cei ce se îndoiesc în credinţă, că nu este cu putinţă să se arate nici un fel de ajutor pentru păcătoşii care au căzut pe neaşteptate în iad.

Însă această concluzie nu este una dreaptă. Ce spune Avraam ? Cei ce vor vrea să treacă. El nu spune că nu pot să treacă aceia pentru care s-au făcut rugăciuni fierbinţi, căci Însuşi Hristos, prin puterea dragostei Sale, doreşte să-i scoată din iad. Avraam spune doar că nu poate să-l scoată pe acela care singur doreşte aceasta. După moarte nu există pocăinţă (potrivit Ioan 9, 4). Aceasta înseamnă că nimeni nu poate să iasă singur din întunericul care îi desparte pe cei drepţi de cei păcătoşi. Poate oare, de pildă, cineva care stă înaintea unui râu mare şi adânc, dar care nu ştie să înoate, să treacă de pe un mal pe altul singur, fără ajutorul cuiva, fără barca cuiva ? Nu ! Rugăciunile Bisericii şi rugăciunile celor vii pentru cei adormiţi sunt acea barcă a dragostei, care a trecut pe mulţi în Împărăţia veşnicei desfătări. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos este primul care Se pogoară la iad şi scoate de acolo pe cei care au crezut în El şi îi trece prin prăpastia de netrecut (potrivit I Petru 3, 19; 4, 6) care desparte iadul de rai.

Cuvintele lui Avraam din pilda despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr nu sunt în contradicţie cu adevărul despre scoaterea de către Hristos, din fundul iadului, a sufletelor care cred în El, căci dreptul din Vechiul Testament spune că doar aceia care voiesc nu pot să treacă singuri din iad în rai. Atunci ar dori aceasta chiar şi mulţi dintre apostaţi, mulţi dintre hulitorii Sfântului Duh, văzând cât de înfricoşătoare sunt chinurile celor din gheenă. Aceasta ar fi voit-o chiar şi demonii, dar în zadar ! Însă, în starea lor, într-o inimă plină de ură, care luptă împotriva lui Dumnezeu, nu poate să pătrundă dumnezeiasca şi mântuitoarea milă. Tocmai în aceasta constă marea nefericire a veşnicilor osândiţi, că, de una singură, dorinţa păcătosului de a se slobozi din necaz nu poate să-i ajute lui cu ceva.

El ar fi trebuit la timpul cuvenit să împlinească sfatul lui Hristos: Faceţi-vă vouă prieteni din mamona nedreptăţii; că dacă veţi fi lipsiţi, să vă primească pre voi în corturile cele veşnice (Luca 16, 9). Aceasta vrea să spună: cu bogăţia care ţi-a fost dată ţie de Dumnezeu pentru binefaceri şi mulţumiri şi pe care cu nedreptate şi cu aspră socoteală ai folosit-o doar pentru tine; cu această nedreaptă bogăţie, prin milostenii şi fapte bune către cei săraci, puteai fi ajutat la mântuire, căci rugăciunile acestora pot să treacă prin prăpastia cea de netrecut care se află între rai şi iad !

Dumnezeu a rânduit astfel ca cei vii să dea ajutor celor adormiţi şi prin aceasta ei înşişi să sporească din ce în ce mai mult în dragoste.

Către cei vii noi putem să ne arătăm dragostea prin mulţime de milostenii: hrănind pe cei săraci, dând să bea celor însetaţi, îmbrăcând pe cei sărmani, făcându-ne primitori de străini şi altele asemenea. Dar cum să ne arătăm dragostea noastră către cei adormiţi, care nu au nevoie de unele ca acestea ? Iată cum: când noi, întru pomenirea lor, săvârşim aproapelui aflat la nevoie amintitele fapte bune; atunci este ca şi cum am face acestea pentru scumpii noştri adormiţi. Căci oare Mântuitorul avea nevoie de noi ca să-L hrănim, să-I dăm apă, să-L îmbrăcăm şi să-L primim în casa noastră ? Însă când vom face toate acestea întru numele Lui pentru cei sărmani, pe care El îi numeşte fraţi mai mici ai Săi, El va primi aceasta ca fiind făcută Lui Însuşi (potrivit Matei 25, 35-40).

O femeie din satul Ţinga, raionul Drianovo, l-a visat pe fiul ei răposat care i-a spus:

– Mamă, ai atâţia pui de găină frumoşi şi nu te înduri măcar unul să-mi trimiţi.

– Dar cum, fiule, să-ţi trimit ? Oare n-ai murit ?! s-a mirat femeia.

El i-a răspuns:

– Să tai cel mai frumos pui, să-l cureţi şi să-l trimiţi văduvei cu 3 copii, la Mânăstirea Drianovo. Ea îl va pregăti şi eu voi cina împreună cu ea.

Mama a împlinit repede cele rânduite, dând crezare fiului ei, cu toate că nu ştia nimic despre acea văduvă. Când soţul ei a dus puiul tăiat la Mânăstirea Drianovo, s-a dovedit că, într-adevăr, acolo, de ceva vreme, trăia o văduvă cuprinsă de nevoi împreună cu 3 copii.

O cunoştinţă din oraşul Bazargic mi-a povestit un vis însemnat pe care l-a avut şi pe care-l redau aici cuvânt cu cuvânt:

,,Am visat-o pe sora mea răposată. Mi-a arătat baticul de pe cap şi a spus: ‘Vezi cât este de ponosit ! Dă în numele meu un batic nou Ruskăi Nikolcinata. Ea este sărmană. Are nevoie de un batic nou’. Dimineaţa am povestit mamei mele visul. Şi aceasta îndată a chemat-o pe Ruska şi i-a dat un batic nou ca să zică bogdaproste pentru sora mea”.

Iată cum putem să ne arătăm dragostea lucrătoare către adormiţii noştri.

Credincioasă Cuvântului lui Dumnezeu, Sfânta Biserică Ortodoxă îi învaţă dintru început pe fiii ei despre dragostea lucrătoare către cei trecuţi la cele veşnice. Biserica însăşi, din partea ei, după cum vedem, face mulţime de rugăciuni fierbinţi pentru sufletele plecate din această lume, cu scopul de a îmblânzi aspra judecată a lui Dumnezeu. Rugăciunile pentru cei adormiţi încep încă de la ultima suflare a credinciosului. Cuprinsul acestor rugăciuni se sprijină pe una şi aceeaşi temelie: pe cerinţa de a ierta Dumnezeu păcatele cele de voie şi cele fără de voie ale celor plecaţi dintre noi. Atât la îngropare, care stă sub semnul unor rugăciuni puternice pentru cel adormit, cât şi la pomenirile care urmează pentru acesta, se fac mese de pomenire şi se împart milostenii pentru sufletul răposatului. Cei care primesc cu mulţumire milostenia, răspund cu aceeaşi rugăciune pentru cel adormit: ,,Dumnezeu să-l ierte !”, care nu este nimic altceva decât cea mai scurtă rugăciune pentru cel adormit. Alţii spun: ,,Dumnezeu să-i aşeze sufletul lui în locaşurile drepţilor !” Iar alţii blagoslovesc: ,,Dumnezeu să-i lumineze sufletul lui cu lumină şi pace !” şi altele asemenea. Acestea sunt tot rugăciuni pentru mântuirea sufletului celui răposat.

Prin aceasta însă nu se încheie comuniunea plină de iubire a celor vii cu cei adormiţi. Cei apropiaţi ai celui răposat, dacă sunt buni creştini, se roagă pentru el nu doar până în cea de-a 40-a zi, când se hotărăşte soarta lui vremelnică după această viaţă, ci până la sfârşitul vieţii lor – atât ei, personal, cât şi prin păstorii Bisericii. Ei scriu în pomelnice, la adormiţi, numele apropiaţilor lor, astfel încât preoţii să-i pomenească la sfânta liturghie după cuvenita rânduială a slujbei. Singur Dumnezeu ştie în ce stare este fiecare dincolo. Dacă unii sunt bine acolo şi nu au nevoie de rugăciunea noastră, aceasta ne foloseşte nouă înşine pentru dragostea lucrătoare arătată celor răposaţi ai noştri. Dar dacă ei se află la rău, rugăciunea noastră le este de folos. Ea le luminează lor precum un sfeşnic în întunericul iadului.

Sfântul Serafim de Sarov ne-a sfătuit să ne rugăm astfel pentru cei adormiţi în rugăciunile noastre particulare: ,,Odihneşte, Doamne, sufletele adormiţilor robilor tăi – strămoşi, părinţi şi fraţi ai noştri, care odihnesc aici, şi ale binecredincioşilor creştini adormiţi de pretutindeni; şi ale robilor Tăi (numele celor apropiaţi ai noştri) ! Dă-le lor, Doamne, Împărăţia Ta cea cerească şi fă-le parte de viaţa Ta cea nesfârşită şi fericită şi iartă-le lor, Doamne, toate păcatele cele de voie şi cele fără de voie !” Putem să spunem şi următoarea rugăciune: ,,Doamne, Tu, care ai luat asupra Ta toate păcatele oamenilor, primeşte-i pe toţi în sălaşurile cele sfinte ale Împărăţiei cerurilor. Tu, care eşti nespusă dragoste, ridică păcatele aproapelui meu adormit (numele), iartă nelegiurile lui şi-l învredniceşte de desfătarea mântuirii întru mare mila Ta !”

Însă, rugându-ne astfel, nu trebuie să uităm că, pentru a avea rugăciunile noastre putere înaintea Domnului, trebuie să ne căim noi înşine de păcatele noastre, să ne îndreptăm purtarea şi să ne străduim să ducem o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Căci s-a spus: Mult poate rugăciunea dreptului cea fierbinte (Iacov 5, 16). Oricare ar fi fost acela care ar fi voit mai dinainte să-şi îngroape pe tatăl său, iar după aceea să meargă după Hristos, adică să înceapă adevărata viaţă duhovnicească, Domnul i-ar fi spus: Vino după mine (Luca 9, 59). ,,Iată, singurul mijloc de a ajuta celor trecuţi la cele veşnice: să urmăm lui Hristos !”, spune monahul Mitrofan.

Dacă nu trăim în Hristos, dacă nu respirăm binecuvântatul lui văzduh, să nu ne gândim că vom îmbunătăţi prin rugăciunile noastre starea celor plecaţi la cele veşnice.

În Proloage citim despre fericitul şi dreptul episcop Carp, că s-a afierosit lui Dumnezeu întru totul, că slujea în fiecare zi sfânta liturghie şi cu râuri de lacrimi aducea sfânta jertfă pentru fiii săi duhovniceşti, vii sau adormiţi. Odată, pe când se împărtăşea în sfântul altar, a auzit următoarele cuvinte: ,,Slujeşte-Mi, episcope, aşa cum Mi-ai slujit şi până acum. Picioarele tale să nu obosească şi mâinile tale să nu slăbească. Iar în ziua Adormirii Maicii Domnului vei veni la Mine şi-ţi voi da plata ta în Împărăţia cerurilor împreună cu cei pentru care tu te-ai rugat !” Exact după un an, în ziua Adormirii Maicii Domnului, după ce a slujit sfânta euharistie şi s-a împărtăşit, episcopul Carp i-a sărutat pe rând pe toţi cei prezenţi, dându-şi cu pace şi linişte sfântul său suflet în mâinile Domnului. În aceeaşi clipă faţa lui a strălucit ca soarele.

Multe frumoase cugetări despre cum trebuie să ajutăm celor răposaţi întâlnim la Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Să ne străduim să le sărim în ajutor după puterile noastre ! Să ne gândim prin ce mijloace le putem ajuta ! În ce chip ? Fie rugându-ne singuri, fie îndemnându-i şi pe alţii să se roage pentru ei şi împărţind la cei săraci milostenii pentru ei. Aceasta le va aduce uşurare. Ascultă ce spune Domnul: Te voiu mântui pre tine şi cetatea aceasta, şi te voiu scuti pentru cetatea aceasta, pentru mine şi pentru David robul meu (IV Împăraţi 20, 6). Dacă doar pomenirea dreptului are atâta putere, atunci cum să nu aibă putere faptele săvârşite pentru cel adormit ! Nu în zadar apostolii au rânduit ca la săvârşirea Înfricoşătoarelor Taine să fie pomeniţi cei plecaţi la cele veşnice. Ei au ştiut că pentru adormiţi există mare folos din acest lucru. Când întregul popor şi soborul preoţilor stă cu braţele ridicate, atunci când înainte este aşezată înfricoşătoarea Jertfă, cum să nu devină îndurător Dumnezeu când ne rugăm pentru adormiţi ! Aceasta o spun despre adormiţii care şi-au săvârşit viaţa lor întru credinţă”.

După acelaşi sfânt părinte nu este de folos să plângem fără încetare pentru cei adormiţi în păcate, ci trebuie să facem ceva pentru sufletele lor. Orice om care şi-a sfârşit calea lui pământească în nelegiuiri va fi trimis la chinuri. ,,Dar există posibilitatea să uşurăm chinul lui, numai să voim. Astfel, dacă facem adesea rugăciuni şi împărţim milostenii pentru el, chiar dacă nu a fost vrednic, Dumnezeu ne aude … Sari lui în ajutor, dacă nu din averile sale, atunci din ale tale … Nu poate el să-şi arate propriile fapte de milostenie ? Atunci măcar faptele rudelor ! … Cu cât de mai multe şi de mai mari păcate este el vinovat, cu atât mai mult milostenia este mai de trebuinţă pentru el. Să ne îngrijim nu într-atât de monumente şi de înfrumuseţări ale mormintelor. Adună văduvele – iată cel mai bun monument ! Spune-le lor numele celui răposat ! Fiecare să facă pentru el rugăciuni şi cereri. Acestea Îl vor face îndurător pe Dumnezeu. Mulţi au primit folos din milosteniile săvârşite pentru ei. Dacă însă unii nu au fost miluiţi, ei vor primi totuşi oarece mângâiere.

Şi, astfel, să ajutăm cu osârdie apropiaţilor noştri răposaţi prin rugăciuni şi milostenii săvârşite pentru ei, din care vom avea mare folos atât noi, cât şi ei !

O învăţătură a Bisericii Ortodoxe explicată pe înţelesul tuturor de arhimandritul Serafim Alexiev († 1993)

Sursa

 

 

 

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *