Selectați pagina

Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte veșnică chiar în rădăcina ei — protopărinții

Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte veșnică chiar în rădăcina ei — protopărinții

Ce este înșelarea? Înșelarea este vătămarea firii omenești prin minciună. Înșelarea este starea în care se află toți oamenii, până la unul, stare născută din căderea protopărinților noștri. Cu toții suntem în înșelare. Conștiința acestui fapt este cea mai de nădejde pavăză împotriva înșelării.

Cea mai mare înșelare este a te crede liber de înșelare. Cu toții suntem înșelați, cu toții suntem amăgiți, cu toții ne aflăm într-o stare mincinoasă, având nevoie să fim sloboziți de către adevăr; iar Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, 14-32). Să ne facem fii ai acestui Adevăr prin credința în El; să strigăm prin rugăciune către acest Adevăr și El ne va scoate din prăpastia amăgirii de sine și a amăgirii de către demoni.

Jalnică este starea noastră. Ea este temnița din care ne rugăm să fie scos sufletul nostru, ca să se mărturisească numelui Domnului (Psalmi 141, 10). Ea este acel pământ întunecat în care a fost surpată viața noastră de către vrăjmașul care ne pizmuiește și ne prigonește (Psalmi 142, 3).

Ea este cugetarea trupească (Romani 8, 6) și știința cea cu nume mincinos (1 Timotei, 6, 20), de care a fost molipsită întreaga lume, care nu-și recunoaște boala, numind-o sus și tare sănătate înfloritoare. Ea este carnea și sângele, care nu pot să moștenească Împărăția lui Dumnezeu (I Corinteni 15, 50). Ea este moartea veșnică, tămăduită și nimicită de Domnul Iisus, Care este Învierea și Viața (Ioan 11, 25).

Astfel este starea noastră. Priveliștea ei este o nouă pricină de plâns. Cu plângere să strigăm către Domnul Iisus ca să ne scoată din închisoare, să ne tragă din prăpăstiile pământului, să ne smulgă din fălcile morții. „Domnul nostru Iisus Hristos”, spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, „de aceea S-a și pogorât la noi, pentru că a vrut să ne scoată din robie și din cea mai amarnică înșelare”.

Drept mijloc de pierzare a neamului omenesc a fost întrebuințată de către îngerul căzut, minciuna (Facerea 3, 13). Din această pricină, Domnul l-a numit pe diavol mincinos, tatăl minciunii și ucigaș de oameni dintru început (Ioan 8, 44).

Domnul a unit strâns noțiunea de minciună cu cea de ucidere de oameni, întrucât cea din urmă este urmarea nemijlocită a celei dintâi. Cuvântul dintru început arată faptul că minciuna a slujit diavolului, chiar de la început, ca armă pentru uciderea de oameni, și îi slujește în chip statornic ca armă pentru uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor. Începutul răutăților este gândul mincinos.

Izvorul amăgirii de sine și al amăgirii demonice este gândul mincinos! Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte veșnică chiar în rădăcina ei — protopărinții! Protopărinții noștri „s-au amăgit”, adică au recunoscut minciuna drept adevăr și, primind minciuna ascunsă sub chipul adevărului, s-au vătămat pe sine, fără putință de tămăduire, cu păcatul aducător de moarte, lucru mărturisit și de strămoașa noastră. Șarpele m-a amăgit, a zis ea, și am mâncat (Facerea 3, 13).

De atunci, firea noastră pătrunsă de otrava răului tinde „cu voie și fără voie” spre răul care se înfățișează voinței pervertite, înțelegerii schimonosite, simțirii pervertite a inimii, în chipul binelui și al desfătării. „Cu voie” pentru că în noi mai este încă o rămășiță de libertate și de alegere între bine și rău. „Fără voie” — pentru că această rămășiță de libertate nu lucrează ca o libertate deplină; ea lucrează sub înrâurirea de neînlăturat a stricăciunii făcute de păcat.

Ne-am născut așa; și nu putem să nu fim așa; și de aceea ne găsim cu toții, până la unul, în stare de amăgire de sine și de înșelare demonică. Din acest fel de a privi starea oamenilor în legătură cu binele și răul, starea în care se află, în mod obligat, fiecare om, reiese următoarea definiție a înșelării, care o lămurește în chip cu totul mulțumitor: înșelarea este însușirea de către oameni a minciunii luate de ei drept adevăr.

Înșelarea lucrează mai întâi asupra felului de a gândi; după ce a fost primită și a corupt feIul de a gândi, ea nu întârzie să se împărtășească inimii, corupând simțurile inimii; luând stăpânirea asupra ființei omului, ea se revarsă în toată activitatea lui, otrăvindu-i și trupul ca pe unul care a fost legat în chip nedespărțit cu sufletul de către Ziditor. Starea de înșelare este starea de pierzanie sau de moarte veșnică.

Începând din clipa căderii omului, diavolul a primit cale liberă către el. Diavolul are dreptul la aceasta: supunându-i-se, omul a intrat sub puterea lui de bunăvoie, lepădând ascultarea față de Dumnezeu.

Dumnezeu l-a răscumpărat pe om. Omului răscumpărat i s-a lăsat libertatea de a se supune fie lui Dumnezeu, fie diavolului; și ca această libertate să se arate nesilită, diavolului i s-a lăsat cale liberă spre om.

Firește că diavolul întrebuințează toate eforturile ca să-l țină pe om în legătura de mai înainte cu sine sau chiar să îl aducă într-o mai mare înrobire. Pentru aceasta, el întrebuințează arma sa de mai înainte și de totdeauna — minciuna. El se străduiește să ne amăgească și să ne înșele, sprijinindu-se pe starea noastră de amăgire de sine; patimile noastre – aceste înrâuriri bolnăvicioase — el le pune în mișcare; cuvintele lor pierzătoare le înveșmântează într-o haină plăcută străduindu-se să ne plece spre săturarea patimilor.

Cel credincios Cuvântului lui Dumnezeu nu-și îngăduie aceasta, ci își înfrânează patimile, împotrivindu-se năvălirilor vrăjmașului (Iacov 4, 7), lucrând, sub călăuzirea Evangheliei, împotriva propriei amăgiri de sine, domolind patimile. Nimicind prin aceasta, puțin către puțin, înrâurirea duhurilor căzute asupra sa, el iese, încetul cu încetul, din starea de înșelare, în ținutul adevărului și al libertății (Ioan 8, 32), a căror plinătate o aduce adumbrirea harului dumnezeiesc. Cel necredincios învățăturii lui Hristos, care urmează propriei sale voi și înțelegeri, se supune vrăjmașului și trece din starea de amăgire de sine în starea de amăgire demonică, își pierde și rămășița de libertate pe care o avea, ajungând la o supunere deplină față de diavol.

Starea oamenilor aflați în înșelare demonică e foarte felurită, potrivit cu patima de care a fost omul amăgit și înrobit, și potrivit cu măsura în care omul a fost înrobit de patimă. Toți, însă, care au căzut în înșelare demonică, adică au intrat, prin dezvoltarea amăgirii de sine, în comuniune cu diavolul și în robie față de el, se află în înșelare, sunt temple și unelte ale demonilor, jertfe sortite morții veșnice, petrecerii în închisorile iadului.

 

Sfântul Ignatie Briancianinov; Despre înșelare

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe:

Статьи на русском языке

Статьи на русском языке