Selectați pagina

Predica la Duminica Samarinencei de Sf. Nicolae Velimirovici

Predica la Duminica Samarinencei de Sf. Nicolae Velimirovici

“În ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu?“ (Psalm 41:1-2).

Evanghelia din Duminica de astazi, dedicata intalnirii Mantuitorului cu femeia samarineanca – strans legata de semnificatia acestui Psalm rascolitor – este pentru noi un prilej de ne intreba: Oare cine mai ravneste astazi in acest fel dupa Hristos, Dumnezeul cel Viu si dupa apa cea vie si vesnica a Duhului Sfant? Practic, cine mai cauta astazi Duhul Sfant? Dar… cine, macar, mai stie ce este Duhul Sfant si ca El trebuie ravnit si cautat, ca numai in trairea intru El sta mantuirea noastra? Poate ca multi am auzit sau am citit invatatura Sf. Serafim de Sarov despre scopul vietii vesnice ca fiind „dobandirea Duhului Sfant“. Poate unii am citit si la alti Sfinti Parinti despre aceasta. Dar oare reusim sa facem si corelatia intre ceea ce cunoastem teoretic si viata noastra? Indraznim sa coboram din „abstract” si sa ne punem problema foarte real si concret: cum oare sa facem asta… si inca zi de zi si clipa de clipa?

Poate ca tu, suflete frate, care ai dragostea sa citesti aici cunosti aceasta sete sau… cel putin vrei sa o cunosti …? Putem deci sa mai indraznim impreuna sa vrem, sa mai indraznim impreuna sa plangem dupa Duhul cel Sfant, sa ne hotaram sa lasam deoparte apele murdare, puturoase si moarte ale acestei lumi, ca sa insetam dupa Apa Lui cea Vie?

Sfantul Nicolae Velimirovici in predica la Duminica Samarinencei:

“Atunci el S-a simtit în aceasta lume, “în pamânt pustiu si neumblat si fara de apa“(Psalm 62:3), si a strigat catre Dumnezeu ca spre singurul Izvor de bautura nemuritoare, dupa care tânjeste sufletul care are judecata si s-a trezit. “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu?”

Nu este nevoie sa dovedim ca hrana cea trupeasca nu poate astâmpara sufletul omului, nici ca bautura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar pâna si tot acest duh al vietii, care straluceste prin toate lucrurile facute, dându-le viata si armonie, este întru neputinta de a hrani si înviora sufletul.

Trupul primeste hrana în chip nemijlocit, care este în esenta de acelasi fel cu trupul. Trupul este din tarâna, si hrana pentru trup este tot din tarâna. De aceea trupul se simte bine în lume, unde se afla cele ce sunt asemenea lui.

Dar sufletul se afla în suferinta; el este îngretosat si se împotriveste ca sa primeasca hrana în chip mijlocit, si aceasta hrana este diferita de suflet. De aceea, sufletul se simte în aceasta lume ca într-o tara straina, printre straini”.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: