Selectați pagina

“Precum se poate spune că Dumnezeu a prins rădăcini în cei ce-L iubesc, aşa se poate spune că şi ei au prins rădăcini în Dumnezeu”, Sf. Calist Patriarhul

“Precum se poate spune că Dumnezeu a prins rădăcini în cei ce-L iubesc, aşa se poate spune că şi ei au prins rădăcini în Dumnezeu”, Sf. Calist Patriarhul

Sfântul Calist I, Patriarhul Constantinopolului, s-a nevoit la început în Muntele Athos sub îndrumarea duhovnicească a Sfântului Grigore Sinaitul (prăznuit în 8 august), a cărui viaţă a şi scris-o. În 1350 a fost ales Patriarh al Constantinopolului, rămânând în funcţie sub împăraţii Ioan Cantacuzino (1341-1355) şi Ioan Paleologul (1341-1376).În 1354 s-a retras în liniştea mănăstirii pe care a ridicat-o în cinstea Sfântului Mamas, la Tenedos, iar mai târziu a fost pus din nou în scaunul de patriarh între anii 1355-1363.Sfântul Patriarh Calist s-a stins din viaţă în anul 1363 în Serbia, unde se afla ca ambasador al Împăratului Ioan Paleologul.

Sfântul Calist este cunoscut şi ca scriitor duhovnicesc, lucrările sale apărând în Filocalia (volumul 8), împreună cu cele ale bunului său prieten Ignatie din Xanthopoulos.

Capete despre rugăciune 

De voieşti să afli adevărul, urmează pilda cântăreţului la chitară: acela îşi apleacă capul şi, aţintindu-şi auzul la cântare, mişcă pana cu mâna. Atunci, îndată coardele lovindu-se între ele, chitara scoate cântarea, iar cântăreţul saltă de dulceaţa cântării.

ˇ               Să-ţi fie, iubitorule de osteneală şi lucrătorule al viei, limpede pilda şi să nu te îndoieşti. Căci luând aminte, ca un cântăreţ la chitară, la adâncul inimii, vei vedea cu uşurinţă ceea ce cauţi, pentru că sufletul răpit de iubire la culme nu se mai poate întoarce la cele dinapoi, că “s-a lipit sufletul meu de urma Ta”, zice Proorocul. (“Lipitu-s-a sufletul meu de Tine şi pe mine m-a sprijinit dreapta Ta”, Psalmi, 62:8, n.n.)

ˇ               Înţelege, iubitule, prin chitară inima; prin coarde simţirile, prin pană mintea, care mişcă cu pricepere desăvârşită simţirea prin pomenirea lui Dumnezeu. Din această mişcare se iveşte în suflet o plăcere negrăită, iar mintea curată face să se arate razele dumnezeieşti.

Simţirile inimii, nu cele trupeşti. E de remarcat această asemănare a rugăciunii lui Iisus cu cântarea. Rugăciunea e o cântare şi de aceea produce o bucurie, căci ea nu e numai repetarea numelui lui Iisus, ci o scufundare în toată lumea nesfârşită de înţelesuri, de iubire şi de dulceaţă, cuprinsă în El. ea e o mişcare în această lume de armonii şi de aceea este mereu nouă. Inima vibrează de această armonie şi mintea gustă nuanţele ei.

ˇ               De nu vom închide simţurile trupului, nu va izvorî în noi apa săltătoare pe care a făgăduit-o Domnul samarinencii. Că cerând aceea apa sfinţită, a aflat înăuntrul ei apa săltătoare a vieţii (Ioan 4, 14). Pentru că, precum pământul are prin fire apa şi în acelaşi timp aceasta curge dan el, la fel şi pământul inimii are prin fire această apă săltătoare şi izvorâtoare. Ea e ca lumina părintească, pe care Adam a pierdut-o prin neascultare.

Aici, bucuria lăuntrică, unită cu lumina, este simbolizată cu o apă săltătoare, deci vie, nestătută, mereu nouă. Ea e atât de unită cu lumina, încât e numită ea însăşi lumină. Căci viaţa aceasta lăuntrică este deschidere spre sensul suprem al existenţei. În ea însăşi e sensul suprem al existenţei. Ea ţâşneşte din inimă nu numai pentru că este unită cu mintea, sau cu înţelegerea, ci pentru că inima curată deschisă spre sens, e deschisă spre sensul şi spre viaţa dumnezeiască nesfârşită. Inima a devenit prin curăţia ei străvezie; aşa cum e deschisă cu sinceritate spre oameni, e deschisă şi spre Dumnezeu, suprema Persoană iubitoare. Pentru aceasta e însă de trebuinţă ca omul să nu fie alipit prin simţuri de lucrurile din afară, prea captat de plăcerile şi interesele trupeşti pe care doreşte să le satisfacă prin ele. Ochiul închis spre cele dinafară, se deschide spre cele nesfârşite, care vin în valuri în raza înţelegerii.

ˇ               Precum izvorăşte apa dintr-un izvor nesecat, aşa izvorăşte şi apa vie şi săltătoare din suflet. Aceasta fiind sălăşluită şi în sufletul lui Ignatie, l-a făcut să zică: “Nu este în mine foc iubitor de materie, ci apă lucrătoare şi grăitoare“.

ˇ               Asemănatu-s-a trezvia fericită şi de trei ori lăudată, mai bine zis înţelegătoare a sufletului, cu apa ce saltă şi izvorăşte din adâncul fără fund al inimii. Şi, pe de o parte, apa ce ţâşneşte din izvor, umple izvorul însuşi, aşa zicând, mişcându-se, e pururi mişcată prin Duhul, umple întreg omul dinăuntru de roua dumnezeiască şi de Duh, iar pe cel dinafară îl face arzător.

Însăşi trezvia sau veghea la cele dinăuntru este o apă izvorâtoare din adâncul inimii, scufundat în abisul nesfârşit al lui Dumnezeu. Căci veghea aceasta e activă, este un scafandru în oceanul tot mai adânc. Fiind ea însăşi vie, e ea însăşi mereu nouă, hrănitoare cu alte şi alte înţelegeri pe care le primeşte de la Dumnezeu. E greu să desparţi această veghe de conţinutul ei mereu nou. Într-un fel e ea însăşi întreţinută de adâncul inimii, susţinută de el.

Apa aceasta a vieţii şi a luminii, sau a bucuriei şi a înţelegerii, pe de o parte e mişcată de Duhul Sfânt, deci de dincolo de om; pe de alta se mişcă ea însăşi, fiind mişcată de Duhul, adică omul simte că se mişcă el însuşi în planul înţelegerii şi al bucuriei. Libertatea Duhului nu stânjeneşte libertatea omului, ci o sporeşte. Subiectul dumnezeiesc se întâlneşte cu subiectul omenesc şi-l face ca el însuşi să primească mişcarea şi să şi-o însuşească. Apa aceasta îi umple inima, ca pe un izvor din care sau prin care izvorăşte; dar umple şi toate facultăţile şi simţirile lăuntrice ale omului, iar pe omul din afară îl umple de căldură în toate comunicările lui. E înfăţişată în aceste capete o viziune abisală şi liberă a inimii, sau a omului. Omul e subiect de posibilităţi nesfârşite, pentru că îşi are rădăcinile în Dumnezeu, pentru că e deschis Subiectului nesfârşit dumnezeiesc. Dumnezeu, nesfârşit în viaţa şi în înţelesurile Lui, poate comunica omului mereu ceva nou din ele, iar omul şi le poate însuşi, experiindu-se pe sine ca subiect nesfârşit în aceste posibilităţi ce-i vin din legătura cu Dumnezeu., dar şi le însuşeşte el însuşi, în mod liber. Omul se poate ruga neîncetat, pentru că în rugăciunea sa e deschis vederii lui Dumnezeu Cel nesfârşit.

ˇ               Mintea care s-a curăţit de cele din afară şi şi-a supus simţurile în întregime, prin virtutea cu fapta, rămâne nemişcată ca şi osia cerului, privind spre adâncul inimii, ca spre centru; şi stăpânindu-şi capul priveşte acolo, având ca nişte sonde razele înţelegerii, care scot de acolo înţelesurile dumnezeieşti şi supun toate simţurile trupului.

Mintea care s-a curăţit de impresiile din afară şi şi-a făcut simţurile supuse, obişnuindu-le să slujească numai virtuţilor desprinse prin fapte statornice (înfrânare, răbdare, hărnicie prin slujirea iubitoare a altora, smerenie, etc.), şi-a deschis privirea spre adâncul inimii care se adânceşte în adâncul nesfârşit al lui Dumnezeu şa izvorăşte mereu înţelesuri însoţite de bucurie din nesfârşitul dumnezeiesc străveziu prin el. De aceea nu se mai mişcă din această privire, ci rămâne nemişcată în mişcările sale ca axa cerului între aştri, sau ca un spaţiu interplanetar rămas acelaşi între planete. Dar mintea rămâne nemişcată numai pentru că priveşte în acelaşi adânc. Dar în alt fel, se afundă tot mai mult în privirea lui.

ˇ               Nimeni dintre cei neintroduşi, sau care au nevoie de lapte (I Corinteni 3, 2), să nu se atingă de astfel de lucruri oprite, până n-a venit timpul. Pe unii ca aceştia, care au căutat înainte de vreme cele proprii unui anumit timp, şi s-au sârguit să intre într-un părut liman al nepătimirii cum nu se cuvine, Sfinţii Părinţi i-au socotit că fac un lucru nebunesc şi nimic mai mult. Căci este cu neputinţă să citească o scrisoare cel ce nu cunoaşte încă literele.

ˇ               Mintea care s-a curăţit prin trezvie, uşor se întunecă, dacă nu se desface cu totul de ocuparea cu cele din afară prin pomenirea continuă cu Iisus. Iar cel ce a unit făptuirea cu contemplarea, prin păzirea minţii, nu e abătut de zgomote; nu se clatină (de tulburări având sau nu având vreun înţeles). Căci sufletul rănit de dragostea lui Hristos, urmează Acestuia ca unui frăţior.

Trezvia curăţă mintea de toate chipurile celor din afară, pentru că ea constă propriu zis în atenţia exclusivă la Iisus, sau la Dumnezeu. Dar deplin se curăţă mintea numai dacă încetează cu totul de a se mai ocupa cu plăcere de chipurile celor din afară, ocupându-se continuu cu pomenirea lui Iisus.

ˇ               Se poate întâmpla că cei ce petrec în lume pot opri patimile şi săriturile de la una la alta, sau se pot opri din gândirea la ele după cuvântul: “Opriţi-vă şi cunoaşteţi“. Dar e cu neputinţă să le şteargă sau să le desfiinţeze. Viaţa pustnicească le poate însă dezrădăcina cu totul.

ˇ               Dintre apele săltătoare, una are o mişcare mai iute; alta, liniştită şi mai zăbavnică. Cea dintâi nu poate fi tulburată cu uşurinţă, pentru repeziciunea mişcării. Dacă e tulburată pentru puţin timp, uşor se curăţă iarăşi, având o astfel de mişcare. Dar curgerea încetinindu-se, apa se face foarte mică, şi nu numai că se şi tulbură uşor, dar aproape că rămâne nemişcată. Ea are nevoie atunci de o curăţire din nou, ca să zicem aşa, de o nouă punere în mişcare.

Ape săltătoare în inimă, sau din Duhul Sfânt prin inimă, e viaţa de bucurie şi de înţelegere mereu nouă în oceanul nesfârşit al vieţii dumnezeieşti. Aceasta, deşi implică o statornicire a privirii minţii în inimă şi prin transparenţa ei în Dumnezeu, e totuşi mişcătoare prin înaintarea la noi şi noi înţelesuri şi bucurii în oceanul dumnezeiesc şi în comuniunea cu Persoana purtătoare  Lui. Când mişcarea aceasta este plină de atenţie vie, ea poate fi tulburată de chipurile venite din afară şi din ispitele care o cheamă spre plăcerile ce-i pot fi oferite de ele. Dar când această mişcare a minţii în noile înţelesuri şi bucurii ce-i vin prin inimă, lâncezeşte, ea poate fi tulburată uşor de chipurile din afară şi oprită cu totul.

         De voieşti să afli cum trebuie să te rogi, priveşte la sfârşitul luării aminte şi al rugăciunii şi nu vei rătăci. Căci acest sfârşit este, iubitule, străpungerea continuă, zdrobirea inimii, iubirea faţă de aproapele. Iar contrariul este în chip vădit, gândul poftei, şoapta bârfelii, ura faţă de aproapele şi de toate cele asemenea acestora.

Oricât s-ar părea că omul duhovnicesc este cel ce se adânceşte în inima sa şi în vederea lui Dumnezeu prin ea, cu ocolirea celor din afară, semnul adevăratei vieţi spirituale se vede, pe de o parte în zdrobirea inimii pentru poftele egoiste satisfăcute şi pentru relele făcute, iar pe de altă parte în iubirea faţă de aproapele. Propriu-zis nu ieşirea din legătura cu cele din afară e cerută, ci curăţenia, bunătatea pusă în legăturile cu oamenii.

ˇ               Între cele ce sunt de făptuit, lucrul cel mai însemnat este cunoştinţa, iar în cele de contemplat, neştiinţa cea mai presus de fire. Acestea însă, fără Duhul adevărului şi fără Duhul cunoştinţei în suflet, nu se pot săvârşi şi dobândi cum se cuvine.

Nu poţi face nici o faptă cum trebuie fără cunoştinţă. Dar nu cunoşti nimic cum trebuie, fără să-ţi dai seama de taina care persistă în tot ce cunoşti. Nu poţi cunoaşte o persoană în ceea ce are ea propriu, fără să intuieşti în ea ceea ce nu se poate defini. Nu poţi să-ţi dai seama de ceea ce este Dumnezeu, dacă nu simţi taina Lui mai presus de toate definiţiile în care te sileşti să-L prinzi. Neştiinţa aceasta este mai presus de tot ce cunoşti, e mai presus de minte. Deci nu există făptuire oarbă şi nici cunoştinţă adevărată lipsită de taină, de neştiinţă mai presus de cunoaştere. Astfel nu se poate face o despărţire clară între făptuire şi cunoştinţă, dar nici între cunoştinţă şi necunoştinţă. Chiar prin necunoştinţă se cunoaşte ceva. Cunoştinţa împreunată cu recunoaşterea tainei, îmbogăţită prin sesizarea tainei, însoţită de respectul tainei, e la baza oricărei făptuiri drepte.

Nu poţi avea cunoştinţa îmbinată cu neştiinţa superioară, adică intuirea adevărată a realităţii, fără Duhul adevărului, care e în acelaşi timp Duhul cunoştinţei şi al tainei, sau al neştiinţe mai presus de cunoştinţăşi prezentă în cunoştinţă. Numai Duhul te ajută să cunoşti ceea ce poţi deveni şi deci să şi făptuieşti în acest scop; dat tot El face să ţi se deschidă sufletul pentru ceea ce este mai presus de cunoştinţa ce se poate exprima. Şi mai ales în intuirea a ceea ce nu putem defini, ne dăm seama că cunoştinţa adevărului întreg nu este de la noi, nu-i din efortul nostru.

Atât bucuria inimii cât şi întristarea opusă bucuriei sunt în mod vădit roade ale Duhului, căci “roada Duhului este bucuria”(Galateni 5, 22); dar şi că Dumnezeu dă unora duh de căinţă plină de străpungere (Romani 11, 8). Ca să spun pe scurt, după Sfinţii Părinţi, atâta putere are Sfântul şi de viaţă făcătorul Duh, că El conlucrează şi la cele ale virtuţii, dar şi la dispoziţiile văzute opuse între ele, cum am zis că Scriptura Îl numeşte pe El şi foc şi apă, care sunt cu totul opuse între ele.

Îl numeşte astfel pentru ajutorul dat de Duhul la toate bunătăţile şi frumuseţile din suflet şi pentru lucrarea Lui de viaţă făcătoare şi întăritoare în toate acestea. Pentru aceasta şi numeşte Scriptura acest izvor când la singular, când la plural. Mântuitorul i-a zis şi El atât izvor cât şi râuri. De aceea, se şi împarte începutul (de râuri) şi înaintează în toate virtuţile. Şi, întregul se face ca un suflet de fire nouă al sufletului, care se împărtăşeşte de El. căci îi dă acestuia o viaţă mai presus de fire şi îl mişcă spre toate cele ce trebuie făcute şi spre cele ce se petrec şi îl desăvârşeşte precum se cuvine. Eu presupun că şi piatra care a fost lovită a fost lovită de toiagul legiuitorului Moise şi a izvorât mai presus de fire râuri de apă, este inima împietrită din pricina învârtoşării. Din aceasta, când Dumnezeu o loveşte, rănind-o şi străpungând-o, în loc de toiag cu cuvinte, puterea Duhului scoate, mişcând-o în chip fericit, pâraie de viaţă făcătoare, ajutând-o astfel spre toate faptele mari şi potrivite, făcând vii, am putea zice, o singură apă dup fire pe cei mulţi şi nesfârşiţi care se împărtăşesc de ea. Minunată cu adevărat este această piatră, care fiind purtată de o singură căruţă, a răspândit, izvorând din ea, apă cât au putut să poarte milioanele şi nenumăratele căruţe. De unde are ea această putere atât de mare şi în ce pământ umed se aşează, ca să o poarte?

Este numită astfel inima purtată de un singur trup, de trupul lui Hristos, dar şi de trupurile altor oameni care au răspândit din inima lor apa Duhului Sfânt, sau apa credinţei. Aceasta este Tradiţia vie: inimile purtătoare şi răspânditoare ale apei Sfântului Duh. Nu prin cărţi s-a ţinut Tradiţia vie, ci prin inimi. Cărţile au fost mărturie acestei lucrări de transmitere a Tradiţiei vii. Inima este înviorată prin apa Duhului, dar ca să poată fi înviorată trebuie să aibă şi ea o capacitate pentru aceasta. Trebuie să fie capabilă de simţire, de dăruire în iubire către Dumnezeu şi către semeni.

Dacă ne-am învrednicit de atâta cinste de la Dumnezeu, ca să avem putinţa să sădim în noi, imitând pe Dumnezeu, raiul dumnezeiesc, necunoscut cu simţurile din afară, dar cunoscut cu mintea, rai mai presus cu mult decât cel dinainte, potrivit celor spuse, şi care ne dă o mare fericire fiind mai presus de orice înţelegere a celui ce n-a pătimit această sfinţită vrednicie, să ne dăruim cu evlavie şi cu dreaptă credinţă de la început liniştirii, prin porunci, şi prin aceasta lui Hristos, Dumnezeu cel în Treime. Iar rămânând astfel, cu vederea care adună cugetările şi înţelesurile mai înainte spuse, ba şi învăţăturile despre Dumnezeu, şi le sădeşte pe acestea în inimă ca în Dumnezeu, să-L înduplecăm prin rugăciunea cuvenită să lase Duhul Lui, cu tot ce este în El, în noi şi să izvorască în noi înţelesuri dumnezeieşti şi mai presus de lume, cărora le poţi spune şi râuri. Căci “cel ce crede în Mine, râuri de apă vie vor curge din inima lui“, zice ucenicul cel iubit, despre Duhul pe care aveau să-L primească “cei ce vor crede în El” (Ioan 7, 38).

V

Dumnezeu suflă în Adam suflare de viaţ㠖 harul Duhului de viaţă făcător şi aşa s-a făcut Adam om desăvârşit; căci s-a făcut “spre suflet viu” şi nu spre suflet simplu. Fiindcă nu e suflet al omului Duhul lui Dumnezeu, ci spre suflet, care viază duhovniceşte. Pentru că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu se face cu adevărat suflet sufletului, care vieţuieşte cum trebuie să vieţuiască sufletul cuvântător (raţional) şi de chip dumnezeiesc.

Dar nerămânând Duhul lui Dumnezeu împreună cu sufletul, sau din nefericire depărtându-se, s-a pierdut şi chipul dumnezeiesc al vieţii, demn de sufletul raţional şi s-a introdus din nenorocire cel al dobitocului sau al fiarei. Căci fără Dumnezeu nu putem face nimic din cele cuvenite, deci fără a fi în Duh şi în Hristos. De aceea, s-a făcut Adam om fără lipsuri, adică întreg, întreg, întrucât nu s-a făcut simplu “cu suflet”, ci “cu suflet viu”, când a suflat Dumnezeu în el “suflare”, ca să fie “viaţă” în sufletele cuvântătoare.

Duhul Sfânt nu se face însuşi sufletul omului. În acest caz omul ar fi una cu Dumnezeu în înţeles panteist şi păcatele săvârşite de om ar fi şi ale lui Dumnezeu, sau nu s-ar mai putea face nici o deosebire între bine şi rău. Dar fără o prezenţă şi o lucrare a Duhului dumnezeiesc în sufletul omului, acesta n-ar putea duce o viaţă conformă cu raţiunea lui. Omul are în sufletul lui o raţiune şi o libertate, dar ele nu pot funcţiona în modul deplin cerut de ele, decât în unire cu Dumnezeu, decât adăpându-se din apa vie a Duhului dumnezeiesc. Este ceva analog cu faptul că omul are plămâni sau ochi, dar fără aer şi lumină, nici plămânii, nici ochii n-ar putea să-şi exercite funcţiile. sufletul este o floare, dar floarea are nevoie de soare şi de ploaie pentru a creşte şi să-şi pună în valoare toată frumuseţea şi rodnicia virtuală a ei. Omul este o fiinţă cuvântătoare virtual, dar trebuie să aibă cu cine vorbi ca să pună în valoare această capacitate. Şi vorbirea lui cea mai serioasă este cea pe care o are cu Dumnezeu, deci şi gândirea, sau raţiunea sa în funcţiunea ei cea mai serioasă. De aceea sufletul raţional sau cuvântător al omului devine cu adevărat “viu”, sau se pune în lucrare numai prin suflarea Duhului în el. de aceea s-a suflat în om lucrarea Duhului în vederea “sufletului viu”. Numai astfel omul a putut realiza cu adevărat toate potenţele lui minunate.

Până ce Adam a păstrat în el suflarea Duhului, suflare de viaţă dătătoare a tuturor potenţelor lui, el se mişca printre lucruri cu o mare putere de pătrundere, văzând dincolo de suprafaţa lor organizatorică raţiunile lor în Dumnezeu şi pe Dumnezeu Însuşi. De asemenea el avea puterea de a prevedea cum se vor desfăşura lucrurile, pentru că ştia că se vor desfăşura conform cu marea lui forţă de a le transfigura, de a le face străvezii în frumuseţea revelatoare a adâncimii lor nesfârşite, tainice şi mult grăitoare, în Dumnezeu. De asemenea, ştia cum se vor dezvolta relaţiile dintre oameni: pline de bunăvoinţă, delicateţe, iubire, de comunicativitate mereu nouă. Avea puterea proorocească, pentru că era împreună creator cu Dumnezeu al formelor lucrurilor, ascunse în adâncurile lor.

Lui Dumnezeu îi place să fie cunoscut de altă minte, fie ea chiar creată, în înţelepciunea şi puterea Lui arătată în creaturi, dar deschisă prin creaturi în adâncimile ei nesfârşite şi în revelări mereu noi. Îi place ca cineva să prevadă împreună cu El bunătăţile ce le va descoperi neîncetat, aşa cum unui tată îi place ca copilul lui să ştie că el îi va face în viitor mereu alte şi alte daruri şi prin aceasta să-şi împrospăteze şi să-şi sporească mereu iubirea faţă de el.

Să privim, după puterea noastră, deosebirea între lucrarea Duhului Sfânt şi cele ce ţin de ea şi între lucrarea naturală a noastră şi cele ce ţin de ea şi între lucrarea naturală a noastră şi cele ce aparţin ei. Vom vedea îndată că nu e cu putinţă ca noi să fim în pace numai prin lucrarea noastră naturală. Căci pacea este roada adevărată a Duhului, ca şi iubirea şi bucuria duhovnicească; este roada adevărată a Lui, pentru ca cei părtaşi de El să se poarte cu îndelungă răbdare şi cu blândeţe şi să fie în întregime plini de bunătate şi să facă parte şi celor apropiaţi din bogăţia Lui.

Nici o lucrare naturală a noastră nu e despărţită, de la sine, de vreo pornire sufletească, fiind mişcarea vreunei părţi a iuţimii. Dar nici fără voinţă nu se mişcă vreo lucrare a noastră, iar voinţa în cel făptuitor atârnă de poftă, precum în cel contemplativ de dorinţă. De aceea în nici o lucrare naturală a noastră nu pot fi stinse pofta şi mânia, dacă vrea să se împlinească precum se cuvine.

Lucrarea mai presus de fire a Sfântului Duh în inimă nu-şi are naşterea nicăieri în fire, ci este o arătare neînţeleasă în cei miluiţi de El. de aceea, ea se mişcă, sau, ca să spun altfel, se aprinde, în chip vădit, fără să vrem. Pentru aceasta nu are nevoie de nimic din ale noastre, câte sunt de trebuinţă pentru lucrare, fie că ai numi-o luminare, fie arătare a Duhului. Ea are nevoie numai ca cel părtaş de ea să o privească fără tulburare în inima sa şi să se desfăteze mai presus de fire.

De aceea, lucrarea dumnezeiască, neavând nevoie deloc nici de voinţă, nici de vreo pornire naturală spre a se pune în mişcare, e vădit că pofta şi mânia rămân nelucrătoare în ea. Şi, ca să spunem pe scurt, partea pasională a sufletului (mânia şi pofta) zace aruncată nelucrătoare, lucrând din inimă în chip mai presus de fire numai suflarea Duhului de viaţă făcător. Iar mintea se bucură şi e vie. De aceea, priveşte spre Dumnezeu în pace şi seninătate, cu toată nepătimirea şi cu tot sufletul, aşa cum se cuvine.

Este o analiză şi o concluzie demnă de remarcat a cauzelor şi efectelor lucrării omeneşti şi ale celei dumnezeieşti. Când se mişcă în noi o lucrare bună fără o poftă inferioară şi fără mânie, e semn că e de la Dumnezeu, sau de la Duhul Sfânt. Şi atunci avem o bucurie curată de ea. Prin această bucurie ne-o însuşim, dar constatăm totuşi că nu e de la noi. Iar bucuria este a minţii. Ea simte şi viaţa cea nouă arătată în suflet. Partea pasională a sufletului, sau mânia şi pofta, se află într-o stare de nelucrare. De aici pacea cu care mintea contemplă pe Dumnezeu şi se bucură de lucrarea Duhului din suflet, care a dus la nelucrare, sau la nepătimire, partea lui pasională. Nepătimirea este o astfel de stare de pace, nepasională, care dă putinţa minţii să contemple netulburată pe Dumnezeu, sau chiar şi taina semenilor săi şi a lucrurilor, taină ascunsă tot în Dumnezeu. Dacă în scrierile anterioare se afirma simplu necesitatea curăţirii de patimi şi a dobândirii nepătimirii, pentru ca mintea să poată contempla pe Dumnezeu, aici se explică trebuinţa ca înseşi puterile pasionale ale sufletului să devină nelucrătoare în acest scop, şi modul cum se poate ajunge la aceasta.

În această stare sufletul se află într-o legătură iubitoare cu Dumnezeu, având ca izvor al luminării şi al întinderii spre El pe Duhul, de care se împărtăşeşte în chip fericit din Dumnezeu. Şi astfel, priveşte spre Dumnezeu, deoarece a ajuns la cunoştinţa negrăitei şi mai presus de lumină frumuseţi dumnezeieşti şi iubeşte pe Dumnezeu Cel mai presus de frumuseţe şi se bucură cât nu se poate spune, că cunoaşte pe Tatăl şi moştenirea Domnului Cel atât de nesfârşit, de nehotărnicit şi de necuprins, iar acum şi pe Domnul Însuşi pentru negrăita milă dumnezeiască. Ca urmare, încearcă o pace minunată, văzându-se pe sine, datorită harului, nelipsit în nici un fel de binele cel mai înalt şi mai presus de minte. Iar mânia, potrivit celor spuse, nelucrând, datorită lucrării Mângâietorului ce se mişcă de sine, îndelunga răbdare, blândeţea, împreună cu cea mai mare bunătate sunt în stările ce călăuzesc, potrivit cu ele, purtarea sufletului, dat fiind că ele sunt roadele Sfântului Duh, care se împărtăşeşte celor miluiţi. Dimpotrivă, duhul rătăcirii şi al minciunii, deşi pare să se mişte în suflet fără voinţa şi pornirea celui părtaş la el, nu face nici partea pasională să se liniştească, ci o mişcă şi mai mult, şi nu pune în lucrare nici iubirea faţă de Dumnezeu, sau bucuria, sau pacea. Căci minciuna este fără rânduială, schimbătoare şi cu totul străină de pacea şi seninătatea cea după Dumnezeu.

Minunat eşti Doamne, lumină lină a păcii minunate, supra odihnitoare, iubită, minunată prin fire, care bucuri pe cei mulţi, strălucitoare la culme. Mă minunez, Atotputernice, Stăpâne Sfinte, că cel de care te-ai atins prin atingeri negrăite, pentru nesfârşita Ta bunătate, mai trăieşte sieşi şi nu Ţie (II Corinteni 5, 15), Celui mai presus de fiinţă, vieţii de viaţă făcătoare şi izvorului tuturor bunătăţilor şi frumuseţilor. Căci dacă femeia aceea, numai pentru că s-a atins de Tine, ba nici de Tine, ci numai de veşmântul Tău, Mântuitorule, mai bine zis nici măcar de veşmântul Tău, ci numai de ciucurele lui, şi încă pe ascuns, totuşi s-a slobozit îndată de o  viaţă atât de bolnavă şi a primit în chip minunat o viaţă sănătoasă, ce poate să se întâmple, Împărate, aceluia, şi ce viaţă poate primi acela de care Tu, Mângâietorule, te atingi, din bunătate şi în chip vădit, prin atingeri dumnezeieşti negrăite, ca să împlineşti în chip minunat mila Ta cu el? Ştim că, atingându-te cu mâna de soacra lui Petru, s-a stins fierbinţeala ei şi, dobândind sănătate deplină, îndată s-a sculat şi slujea Ţie plină de uimire şi bucurie. Dar atingerea aceea s-a întâmplat femeii o singură dată şi de din afară, căci s-a făcut cu mâna. Dacă deci aceea, pentru ceea ce s-a spus, a dobândit o sănătate atât de deplină, ce ar trebui să se petreacă cu cei de care Te-ai atins nu o dată, ci mereu, noaptea şi ziua, şi aceasta nu din afară, ci în cămara inimii cea mai dinăuntru, cu cea mai mare iubire de suflet şi întărindu-i pe ei în chip vădit în cele ce se întâmplă şi mângâindu-i în cele ce au nevoie şi făcându-le zeci de mii de bunătăţi? Cum, deci, Preaînalte, unii ca aceştia vor trăi loru-şi şi nu mai degrabă în întregime Ţie, aşa cum se cuvine? Mai bine zis, cum , chiar vieţuind numai Ţie, nu s-ar socoti pe ei nenorociţi şi nu şi-ar pleca capetele smeriţi în faţa celor ce i-ar vedea că încetează măcar pentru scurt timp să-şi arate recunoştinţa pentru un astfel de minunat ajutor dat lor prin harul Tău? Slavă Ţie, cu adevărat Preaslăvite, Cel ce slăveşti pe cei smeriţi cu cugetul. Pentru că, dându-le harul, Te afli înrădăcinat în chip minunat în inima lor, ca a unora ce au fost slăviţi. Că Tu Însuţi ai spus limpede, Înţelepciunea lui Dumnezeu, în Solomon: “Am prins rădăcini în popor slăvit, mai mult decât se poate închipui. Pentru aceea, M-am înălţat ca un cedru în Liban” nţelepciunea lui Sirah 24, 14) în inimă, “ridicându-mă peste cele de jos“, adică pământeşti, “la înălţime, sau pe muntele dumnezeiesc“, ajungând la înălţimea înţelesurile dumnezeieşti. Şi mai zice: “Ca un terebint am întins ramurile Mele”, se înţelege în cei “am prins rădăcini” prin harul Duhului.

Precum se poate spune că Dumnezeu a prins rădăcini în cei ce-L iubesc, aşa se poate spune că şi ei au prins rădăcini în Dumnezeu. Ba se poate spune aceasta chiar mai mult, căci Dumnezeu îi hrăneşte pe ei cu viaţa adevărată. Prinzând rădăcini în infinitatea lui Dumnezeu, sau tot mai adânc în infinitatea Lui, cresc ei înşişi la infinit în înţelegerea, în viaţa lor, în rodurile ce le aduc. Dar şi Dumnezeu, prinzând rădăcini în ei, îşi arată în ei tot mai mult din infinitatea vieţii Lui şi din rodirea Lui în ei. Chiar înrădăcinarea lui Dumnezeu Cel nesfârşit în om, creând o comunicare intimă între El şi om, face ca în concret omul să nu mai trăiască înăuntru unor margini, ci în nesfârşirea dumnezeiască, participând la ea. În ambele formulări se arată valoarea nesfârşită ce o acordă Dumnezeu omului, perspectiva veşnicei creşteri a acestuia în Dumnezeu, fără a înceta să rămână totuşi om prin natura lui şi prin culoarea ce o dă conţinutului primit din Dumnezeu. Înrădăcinarea aceasta reciprocă şi-a atins suprema adâncime şi s-a făcut pentru veci în Iisus Hristos.

Şi ramurile mele sunt ramuri ale slavei şi ale harului”  (Înţelepciunea lui Sirah 24, 19). Spus-am tot adevărul, însuţi Adevărule, adevărurile de la Sine-Ţi, Doamne. Pentru aceasta sufletul curat şi ales Ţie, ca o mireasă, a dorit foarte să şadă cu curăţie în umbra Ta. Şi îndată a şi ajuns sub umbră. Arată-ţi rodul Tău care o îndulceşte cu bogăţie, nu în chip simplu, ci în gâtlejul ei.

Căci nu ajung toţi în chip simplu şi deodată la dulceaţa lui Dumnezeu cu simţirea lor. Departe de aşa ceva. Că atunci când zice “mandragora a împrăştiat mireasma de aromate şi ca o smirnă aleasă a răspândit bunul miros” (Cântarea Cântărilor 7, 13), nu o face aceasta pentru toţi. Şi aceasta o va arăta Sfântul Pavel zicând că “unora Unul şi Acelaşi s-a făcut mireasmă a vieţii spre viaţă, iar altora miros de moarte spre moarte” (II Corinteni 2, 16). La fel şi dulceaţa dumnezeiască, iar de vrei să zici, şi slava lui Dumnezeu văzută odată cu aceasta, nu se lasă prinsă de toţi, ci numai de unii pentru simţirile lor înţelegătoare. Aceştia sunt cei ce se nevoiesc cu liniştea şi care prin împărtăşirea vădită de bunăvoinţa dumnezeiască, au dobândit Duhul de viaţă făcător şi luminător. Şi, îndeobşte, ea se face simţită, pe cât e cu putinţă celor curaţi cu inima.

Termenul de „simţire înţelegătoare” sau de „simţire a minţii”, atât de mult folosit de Sfinţii Părinţi înseamnă înţelegere şi experienţă, în acelaşi timp, sau trăire în ambianţa unei prezenţe spirituale şi aflarea unui sens al ei. Înţelegi o persoană când trăieşti în ambianţa ei, când îţi devine interioară şi-i devii interior. Este ca o „pipăire” spirituală a vieţii spirituale a celuilalt, a stărilor, a intenţiilor, a specificului lui sufletesc, concomitentă cu o „înţelegere” a lui. Unii au aceast㠄simţire înţelegătoare” mai mult, alţii mai puţin, iar unii aproape de loc. cei din urmă fac impresia unor orbi spirituali, asemenea unora care sunt lipsiţi de gustul mirosului, al auzului. Ei fac impresia unor spirite tocite, tâmpe. De obicei cei ce au „simţirea înţelegătoare” ascuţită pentru semeni, o au şi pentru prezenţa tainică a lui Dumnezeu.

Sursa: Filocalie, Vol. 8

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *