Selectați pagina

Pr. Constantin Coman: Despre pocăinţă ca stare continuă

Pr. Constantin Coman: Despre pocăinţă ca stare continuă

Duminica dinaintea Botezului DomnuluiR. Rădulescu: La început de an civil, totdeauna vine sărbătoarea mare a Botezului Domnului, a Bobotezei, sărbătoare precedată de o duminică şi urmată de o altă duminică închinate Botezului Domnului. Praznicele mari sunt anticipate şi urmate de duminici care le încadrează. Duminică dinaintea Botezului Domnului vine cu un mesaj, mi se pare, părinte profesor Constantin Coman, puţin nelalocul lui, în atmosfera de petrecere, de veselie, de bucurie a Anului Nou. Duminică dinaintea Botezului, vine cu un mesaj care ne invită la pocăinţă. Pocăinţă sună puţin trist, în contrast cu bucuria începutului de an. De ce a rânduit Biserica mesajul despre pocăinţă, tocmai în atmosfera de bucurie a noului an?

Părintele Coman: Paradoxal, pocăinţa oamenilor, care sună „trist” cum spuneţi pentru oameni, este cel mai mare prilej de bucurie pentru Dumnezeu. Vă reamintesc un cuvânt al Mântuitorului, pe care cred că l-am citat de multe ori pe parcursul dialogurilor noastre:

    „Zic vouă: … în cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă!” (Luca 15,7).

Tema pusă în discuţie de Evanghelia de astăzi este legată de marele eveniment al Botezului Domnului. După Botez urmează începutul activităţii publice a Mântuitorului Hristos. Din aceste raţiuni, sunt legate Evanghelia de astăzi şi evenimentul Botezului.

Aşa cum puneţi problema dumneavoastră, însă, ea ne trimite la o problematică de fond, pe care, dacă am fi atenţi, am observa-o cu toţii. Omul este chemat să se relaxeze, să petreacă, aşa cum aţi spus dumneavoastră, dar foarte repede îşi dă seama că petrecerea sau relaxarea sunt şi trebuie să fie, în mod firesc, limitate. Nu mai vorbesc despre faptul că cei mai mulţi dintre noi, după un pic de petrecere, a doua zi simţim oarecare tristeţe, oarecare amărăciune, care este importantă şi îşi are locul ei. O lucidă perspectivă asupra lucrurilor şi un pic de meditaţie, care la unii funcţionează automat, la alţii funcţionează provocat, ne aduc din nou cu picioarele pe pământ şi ne redeschid perspectiva reală asupra stării în care ne aflăm noi şi cei dimprejurul nostru. Sigur, suntem obligaţi, prin natura lucrurilor, să constatăm că lucrurile nu sunt prea frumoase, nu sunt prea bune, nici cu noi înşine, nici cu cei din jurul nostru. Şi atunci, această stare, conjugată cu starea de veselie, aruncă un pic de aer de nelegitimitate asupra faptului că am petrecut. Omul petrece şi se relaxează atunci când este împlinit, când duce lucrurile bine la capăt. Aceasta este raţiunea petrecerii şi a sărbătorii. Când nu este împlinit, când nu şi-a rostuit totul, sărbătoarea este umbrită. Trebuie să recunoaştem că niciodată nu suntem suficient de legitimaţi în petrecerea noastră. Chiar dacă existenţa mea de până acum ar fi foarte bine rânduită, chiar dacă eu sunt cuminte, cumpătat, aşezat, mi-am răscumpărat eventualele datorii înspre oameni şi înspre Dumnezeu, totuşi eu trăiesc într-o înlănţuire existenţială cu semenii mei. Dacă în jurul meu nu stau lucrurile la fel de bine cu părinţii mei, cu copiii mei, cu prietenii sau cu colegii, adică, împlinirea şi împăcarea lor nu sunt aceleaşi cu ale mele, petrecerea mea nu va putea fi legitimata deplin, relaxarea mea nu va putea fi suficientă, pentru că suferinţa copiilor mei, a părinţilor mei, a prietenilor sau a colegilor mei mă afectează şi pe mine, este şi a mea.

Or, pocăinţă, despre care vorbeaţi dumneavoastră, este tocmai acest apel sau recurs la considerarea cu luciditate a stării în care ne aflăm cu toţii. Ne aflăm într-o stare de normalitate, într-o stare de sănătate existenţială optimală? Sigur că omul poate fi sănătos trupeşte, dar ştim foarte bine că nu acolo este problema cea mare, ci este la nivelul sufletului, al minţii, al inimii, al gândului. „Omul cel dinlăuntru“, cum spune Sfântul Apostol Pavel (Rom. 7,12; 2 Cor. 4,16; Efes. 3,16) sau „omul cel tainic al inimii“, după expresia Sfântului Petru (1 Petru 3,4). Acolo trebuie să se simtă omul liniştit, împlinit, mulţumit. Ştim că înlăuntrul nostru nu stau lucrurile aşa.

Este extrem de important de reţinut faptul că predica Sfântului Ioan Botezătorul, şi cea a Mântuitorului Hristos, nu numai că începe, dar este şi rezumată într-o singură frază:

    „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!“ (Matei 3,2; 4,17).

Omul este chemat să conştientizeze, dincolo de micile pauze pe care le face prin petrecerile sale, starea de cădere de la sănătatea optimală, starea de cădere de la normalitate. Cine vrea să nu ia seamă la lucrurile acestea, nu face decât să se amăgească pe sine. Bolnav fiind, se amăgeşte că este sănătos. Este foarte grav, pentru că el va acţiona, în continuare, ca şi cum ar fi sănătos. Se amăgeşte pe sine, îi amăgeşte pe ceilalţi, creează iluzii, creează o imagine şi o lume falsă în relaţiile sale.

De altfel, marea problemă este aceea că omul nesincer îşi pune o mască pentru sine, dar şi pentru semenul său. Imaginaţi-vă ce relaţii se realizează între doi oameni care-şi ascund adevărata faţă, ce lume falsă se generează! Este o suferinţă generală, dar cel mai grav este că pierdem contactul cu noi înşine. În loc să existăm noi, cei adevăraţi, murim la propriu şi funcţionează o mască, o imagine, pe care ne luptăm să o întreţinem cu minciuni, cu iluzii, cu falsuri. Pocăinţa exact acest lucru ni-l aminteşte: „Recuperaţi chipul adevărat, real, oricât de dureros ar fi! Nu va mai amăgiţi! Este singura şansă de însănătoşire!“

Apelul acesta este făcut de către Sfântul Ioan Botezătorul, în perspectiva iminentei veniri a Mântuitorului Hristos, iar de către Mântuitorul Hristos, în perspectiva pogorârii Duhului lui Dumnezeu în lume. Momentul echivalează cu şansa „întâlnirii” sau comuniunii omului cu Dumnezeu, situaţie pe care omul, minţindu-se în continuare pe sine, o poate pierde.

R Rădulescu: Acest moment de luciditate este doar un moment? Că aşa, în starea de nesănătate, de boală spirituală suntem mai tot timpul. Semnele Împărăţiei lui Dumnezeu le percep din mesajul Evangheliei doar cei care se pocăiesc? Este o stare continuă? Cum este pocăinţa, ce este ea de fapt? Cum acţionează în viaţa omului?

Pr. Coman: Atâta timp cât omul este sub presiunea unei inerţii negative, cum spuneam, strădania lui de întoarcere, măcar la nivelul minţii, adică de recunoaştere că este pe drumul greşit şi de strădanie de a se întoarce, este un lucru permanent. Din experienţa oamenilor care fac exerciţiul pocăinţei şi din puţina experienţă a celor care se străduiesc, cât de cât, să răspundă provocării sau chemării la pocăinţă, aflăm că pocăinţa este şi trebuie să fie o stare permanentă. Sunt anumite accente mai puternice de pocăinţă în jurul anumitor sărbători, când este o actualizare mai evidentă a relaţiei noastre cu Dumnezeu. Când se întristează oamenii singuri, cel mai mult? În zile de sărbătoare, pentru că atunci simt cu adevărat singurătatea. După aceea se iau cu treaba şi uită că sunt singuri. Zilele de praznic, cum sunt acestea ale Crăciunului, ale Anului Nou, ale Bobotezei, şi cele care urmează, sunt provocări puternice la starea de pocăinţă. Şi desigur, „decât deloc”, cum spunea un părinte, este bine ca măcar cu aceste prilejuri, omul având oarecare trezire la realitate, să conştientizeze, să analizeze ce se întâmplă cu el, să se întrebe dacă este aşezat pe traiectoria sănătoasă a existenţei sale! Face ceea ce ar trebui să facă? Nu este vorba despre morala mic burgheză, cum îi spun eu, adică să facă anumite lucruri ca să fie împăcat că a făcut. Ci, dacă prin raportare la sensul existenţei sale, la rostul pentru care există, este mulţumit, dacă ceea ce se întâmplă cu sine şi cu cei din jurul său, îl mulţumeşte. Va constata, bineînţeles, că nu este mulţumit, pentru că omul este chemat să trăiască la un nivel foarte ridicat, acela de a-şi iubi semenii ca pe sine însuşi, de exemplu. Câţi dintre noi reuşesc lucrul acesta? Omul este chemat să-L iubească pe Dumnezeu din tot sufletul, din tot cugetul, din toată inima sa. Câţi dintre noi reuşesc lucrul acesta? Raportându-se la aceste chemări, este nevoit să recunoască că nu a făcut mare lucru sau nimic, sau chiar că merge în sens invers! Starea aceasta este o stare de pocăinţă, care reclamă o întoarcere, măcar la nivelul minţii, adică o conştientizare a traiectoriei greşite. Lucrul acesta este esenţial. Căderea fără întoarcere este atunci când omul confundă, şi la nivelul crezului şi la nivelul minţii, traiectoria greşită cu cea sănătoasă, starea de boală cu starea de sănătate. Atunci, sigur, omul nu mai are întoarcere!

Mai sunt cei „drepţi”, care nu au nevoie de pocăinţă, despre care Mântuitorul spune că „nouăzeci şi nouă” de astfel de oameni nu fac bucurie în cer cât face un păcătos care se pocăieşte. Pe scurt, aceştia sunt cei care îşi liniştesc conştiinţa cu standarde amăgitoare şi care nu sunt drepţi, ci „se cred drepţi”. Sunt cei puternici, sau înţelepţi, sau de neam bun, care, în virtutea influenţei lor în comunitatea umană au generat convenţii morale prin raportare, la care se îndreptăţesc ei înşişi. Despre aceştia am mai vorbit în dialogurile noastre.

R. Rădulescu: Părinte profesor, vreau să mai vorbim puţin despre personajul care stă în centrul fragmentului evanghelic de astăzi, Sfântul Ioan Botezătorul. El este numit îngerul care găteşte calea Domnului. El vine cu botezul pocăinţei. Ştim că Sfântul Ioan Botezătorul şi-a făcut mulţi ucenici, era foarte admirat de oamenii dornici de mai multă spiritualitate, într-o lume seculară şi aceea ca şi a noastră. El avea o poziţie de învăţător, de lider spiritual. Fragmentul Evangheliei se încheie cu mărturisirea Sfântului loan, că cedează locul Mântuitorului Hristos. Ce-i trebuie unui om, ca să nu se îmbete de poziţia lui înaltă de lider? Pentru că Ioan Botezătorul era un învăţător. Cedează acest loc Mântuitorului Hristos. Cum trebuie să fie un om ca să poată să facă lucrul acesta?

Pr. Coman: Pentru a caracteriza personalitatea Sfântului Ioan Botezătorul am să citez cuvintele Mântuitorului:

    „Adevărat zic vouă: Nu s-a ridicat între cei născuţi din femei unul mai mare decât Ioan Botezătorul; totuşi cel mai mic în Împărăţia Cerurilor este mai mare decât el“ (Matei 11,11).

Atitudinea Sfântului Ioan de a se retrage şi a face loc Mântuitorului este o lecţie absolut extraordinară, care nu se întâlneşte frecvent între oameni. S-a întâmplat cu Sfântul Ioan Botezătorul, pentru că nu ispita sau tentaţia de a fi lider îl trimisese pe el în pustie să mănânce rădăcini, miere sălbatică, să se îmbrace cu blănuri de animale…

R. Rădulescu: O viaţă foarte austeră.

Pr. Coman: Altfel, lumea ipocrită în care trăia nu ar fi fost atrasă de exemplul său. Semnul cel mai convingător al conştiinţei misiunii sale este cel pe care l-aţi amintit şi dumneavoastră, retragerea pentru a lăsa loc adevăratului lider. Şi în lumea de astăzi orbită, amăgită, prinsă în capcane nenumărate, dacă ar apărea un exemplu atât de autentic, ca cel al Sfântului Ioan Botezătorul, toată lumea şi-ar întoarce privirile spre el. Dar nu la nivelul discursului numai, ci mai ales la nivelul vieţuirii şi al făptuirii. Acest lucru a avut foarte mare impact în cazul Sfântul Ioan Botezătorul: consecvenţa dintre discurs şi viaţa proprie.

Neconcordanţa dintre vorbă şi faptă face ca lucrarea noastră preoţească să rămână deseori fără niciun rezultat. Un om care renunţă la tot confortul vieţii, care se leapădă de toate, care nu mai are niciun fel de aspiraţie lumească, poate să spună: „Lepădaţi-vă de cele lumeşti!“, cu şansă de a fi credibil. Un om care se bucură de toate ofrandele acestei lumi nu poate să spună: „Lepădaţi-vă de ofrandele acestei lumi!“. Când este pusă în fata comparaţiei, nu are încotro şi recunoaşte. Sigur că există termeni de comparaţie în trecut: Sfântul Ioan Botezătorul, Mântuitorul Hristos însuşi, Sfinţii Bisericii şi Părinţii, călugării de astăzi! Dar lumea poate că ar vrea să fie cineva mai în mijlocul lor. Aceasta este o provocare directă adresată mai curând slujitorilor Bisericii din lume, preoţilor şi credincioşilor. Dacă noi propovăduim Evanghelia lepădării de lume şi asumării crucii, dar trăim foarte lumeşte, sigur că nu vom fi credibili. Unul din motivele pentru care merge lumea la mănăstire este tocmai o mai evidentă consecvenţă dintre cuvânt şi faptî, pe care o întâlnesc la călugări.

(din: Pr. Constantin Coman, “Dreptatea lui Dumnezeu şi dreptatea oamenilor”, Editura Bizantină, Bucureşti, 2010)

Sursa: vremurivechisinoi blogspot.com

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *