Selectați pagina

Pomenirea Sf. Cuv. Mc. Marcu, Episcopul Aretusiei, a Sf. Mc. Chiril diaconul şi alți mucenici, zdrobitori ai îndrăznirilor diavoleşti

Pomenirea Sf. Cuv. Mc. Marcu, Episcopul Aretusiei, a Sf. Mc. Chiril diaconul şi alți mucenici, zdrobitori ai îndrăznirilor diavoleşti

Acest Sfant minunat, Marcu Aretuzianul, s-a nascut in zilele marelui Constantin imparatul, cel care a stins prigoanele impotriva crestinilor, dand deplina libertate Bisericii lui Hristos. Si era Sfantul Marcu plin de ravna pentru raspandirea cuvantului Evangheliei, aducand multime de popor la calea mantuirii, atat prin inteleapta lui frumoasa-graire cat prin chipul cel fara de prihana al vietii sale. Drept aceea, a fost sfintit episcop in cetatea Aretuzia, aproape de Siracuza, din insula Siciliei. Si, iubind pe pastoritii sai, se ingrijea de asezarea bunei randuieli crestine in Biserica sa si de sporirea duhovniceasca a turmei sale.

Dar la anul 361, urcandu-se pe tronul imparatesc, nepotul lui Constantin cel Mare, Iulian (cel care s-a lepadat de credinta crestina si se lupta pentru intoarcerea supusilor sai la inchinarea zeilor pagani), multime de crestini au rabdat chinuri fara de seaman si nu s-au despartit de sfanta credinta. Deci, ajungand trimisii lui Iulian in Sicilia a inceput si acolo prigoana crestinilor.

La inceput, lasand loc prigoanei, Sfantul, dupa cuvantul Domnului, s-a sfatuit in sine sa fuga in alta cetate, dar, vazand ca altii sufera, pentru el, s-a dus si s-a predat de buna voie prigonitorilor. Si acolo, ce fel de cruzime nu era, ce fel de chinuri nu se scorneau? Si-l purtau pe batranul cel sfintit, patimitorul cel de buna voie, prin cetate si una era sarguinta paganilor, sa se intreaca in cruzime.

Deci, a fost tarat batranul pe ulite, impins in tina, batjocorit in strigate de ocara, dezbracat si batut, impuns cu cutite si cu trestii ascutite si cu ace, uns cu saramura, uns apoi cu miere pe trupul gol si spanzurat sus, intr-o cosnita cu streanguri ca sa-l arda soarele si sa-l manance viespile si albinele. Dar el, batran fiind cu anii, a biruit pe pagani cu marturisirea credintei lui Hristos, cu atata caldura, incat multi pagani si-au schimbat gandul si au crezut in Hristos.

In acest timp, imparatul Iulian a pierit in razboi si prigoana a incetat, iar crestinii prinsi au fost eliberati. Si asa, staruind in evlavie, macar ca slabit de multimea suferintelor, Sfantul episcop Marcu s-a savarsit din viata, la 29 martie, cand s-a asezat si praznuirea lui, precum si a celor dimpreuna cu dansul. Dumnezeului nostru slava!

***

Despre suferinţele Sfîntului Marcu pentru credinţă ne scriu Sfîntul Grigorie Teologul şi Fericitul Teodorit. După cum ne spun aceşti minunaţi sfinţi, în timpul împăratului Constantin cel Mare acest Marcu a dărîmat la pămînt un templu idolesc şi a adus pe mulţi la Sfînta Credinţă a lui Hristos.

Cînd pe tronul imperial de la Constantinopol a urcat răul Iulian, nepotul Marelui Constantin, care după puţină vreme de la învestitura lui s-a şi lepădat de Sfînta Credinţă şi s-a numit Apostat, s-a întîmplat ca şi unii din Aretusele Siriei să se lepede de Hristos şi să se întoarcă la păgînism. Acela a fost momentul cînd s-au ridicat împotriva cetăţeanului Marcu, care distrusese acel templu, pretinzîndu-i ca fie să reclădească templul, fie să plătească cetăţii o sumă mare de bani.

Cum bătrînul Marcu a respins ambele pretenţii, el a fost biciuit, batjocorit, defăimat, şi tîrît pe străzile cetăţii. După aceea i-au tăiat urechile cu un fir de aţă tare. Apoi 1-au despuiat de haine, 1-au uns cu miere, şi 1-au lăstat legat de un copac în arşiţa verii astfel încît să fie omorît de veninul tuturor insectelor înţepătoare şi otrăvicioase. Mucenicul lui Hristos a îndurat toate fără jeluire. Marcu era foarte înaintat în vîrstă, dar chipul lui strălucea asemenea celui al unui înger.

Idolatrii păgîni în cele din urmă şi-au redus din ce în ce mai mult pretenţiile lor băneşti faţă de Marcu, la o sumă atît de mică, încît şi cel mai sărac ar fi putut-o da, dar Marcu a refuzat să acorde chiar cel mai neînsemnat gologan scopului celui drăcesc. Răbdarea lui i-a impresionat puternic pe cetăţenii oraşului, care au început să-1 admire şi pe care a început să-i doară pentru el. Aceşti cetăţeni, care provocaseră de fapt martiriul bătrînului Marcu, în cele din urmă şi-au redus la zero pretenţiile lor băneşti, numai şi numai în scopul de a i se lăsa lui Marcu viaţa, în cele din urmă, ei 1-au eliberat, şi unul cîte unul s-a pocăit, a luat sfaturile lui, şi s-a întors la credinţa lui Hristos.

În acelaşi timp, în cetatea Heliopolis de la picioarele Muntelui Liban, Chiril diaconul a suferit la fel pentru aceleaşi pricini, în vremea în care creştinismul s-a bucurat de libertate, diaconul Chiril a distrus unele temple păgîneşti, lucru pentru care a fost torturat cu sălbăticie mai tîrziu, sub Iulian Apostatul. Atît de sălbăticiţi în lucrarea diavolului au fost torţionarii lui cei păgîni, încît atunci cînd 1-au ucis, i-au sfîşiat măruntaiele cu dinţii, în aceleaşi zile ale muceniciei Sfitului Chiril au mai luat mucenicia şi alţii.

Au fost din aceia ale căror trupuri păgînii le-au tăiat mădular cu mădular, leau amestecat cu ovăz şi le-au dat spre mîncare porcilor. Dar pe aceştia pedeapsa năprasnică a lui Dumnezeu nu a întîrziat să-i lovească: căci toţi dinţii le-au căzut, şi în văzul şi înaintea tuturor celor care le-au văzut sălbăticia din gura lor ieşea o duhoare grea şi urîtă, cu neputinţă de suportat, ca o pedeapsă pentru toţi cei din jur.

***

 Despre pătimirea Cuviosului Marcu, Episcopul Aretusiei, Sfîntul Grigorie de Nazianz scrie în întîiul său cuvînt asupra urîtului de Dumnezeu Iulian Paravatul (Apostatul) astfel:

Minunatului Marcu Aretusianul, cine nu ştie ce i s-a întîmplat? Şi povestirile cele despre dînsul, cine nu le pomeneşte? Acela, în împărăţia marelui Constantin, după stăpînirea cea dată atunci creştinilor, a stricat o capişte idolească şi mulţime de popor de la rătăcirea păgînească la calea cea dreaptă a mîntuirii a povăţuit, nu numai prin chipul cel fără de prihană al vieţii, cît şi prin frumoasa grăire a vorbei.

Pentru aceasta a fost de demult în multă ură şi mînie la aretusienii cei iubitori de diavoli. După aceea, schimbîndu-se stăpînirea creştinească, iar puterea păgînească începînd iarăşi a creşte şi a se înviora, în acea vreme cumplită n-a scăpat de mîinile muncitorilor. Pentru că mulţimea poporului cel iubitor de diavoli, deşi o vreme şi-a stăpînit mînia, după asemănarea focului ascuns în materie sau a unui rîu oprit cu sila, însă, dobîndind vreme potrivită, precum focul se aprinde şi rîul iese cu pornire, astfel mînia şi răzbunarea cea neoprită a poporului a început a se întinde îndată sub împăratul Iulian Apostatul (361-363).

Văzînd Sfîntul Marcu pe poporul aretusienilor, care se ridicase asupra lui, că nimic bun nu gîndeşte, s-a hotărît să fugă îndată, nu pentru că era cuprins de frică, ci ascultînd porunca Domnului, prin care ni se porunceşte a fugi din cetate şi a da loc prigonitorilor. Pentru că, deşi creştinii sînt tari, viteji şi cu răbdare, li se cade a se îngriji pentru a lor mîntuire şi pe prigonitori a-i cruţa, ca nu dintr-a lor vrăjmaşă răutate, de care sînt plini, lor înşile mai mare pierzare să-şi înmulţească.

Dar, văzînd pe mulţi duşi şi tîrîţi pentru dînsul, iar pe mulţi de cruzimea cea cumplită a muncitorului petrecînd în primejdie sufletească, bărbatul cel ales n-a suferit ca, pentru a lui fugă şi pierzare, alţii să se primejduiască. De aceea, mai bine şi mai cu înţelepciune sfătuindu-se în sine, s-a întors şi de bunăvoie s-a dat poporului şi împotriva vremii celei cumplite a venit ca la un război. Deci, acolo ce fel de cruzimi nu erau? Ce fel de muncă nu se scornea? Că din cei ce năvăleau asupra lui, fiecare aducea o deosebită muncă asupra sfîntului. Şi mai ales se întărîtau de vitejia sfîntului şi se mîniau de bărbăţia lui în munci, socotind-o ca o defăimare a lor.

Se purta bătrînul cel sfinţit, pătimitorul cel de bunăvoie, prin cetate înaintea tuturor, fiind cinstit pentru bătrîneţe, dar mai cinstit pentru viaţa sa îmbunătăţită. Deci era purtat prin cetate de toţi, de oricare vîrstă şi rînduială, şi chinuit de toţi, de bărbaţi şi de femei, de tineri şi de bătrîni şi de cîţi rînduiau lucrurile poporului în cetate şi cîţi erau însemnaţi cu orice cinste. Şi tuturor una le era sîrguinţa: ca în mînie şi în cruzime unul pe altul să se întreacă. Şi toţi socoteau a fi lucru mare ca să-l împresoare cu multe munci şi să-l biruiască pe tarele nevoitor bătrîn, care se împotrivea la toată cetatea.

Deci, a fost tîrît pe uliţe, împins în noroi, adăugîndu-i la munci dosădirea cu ocară, fiind tras de păr şi de celelalte părţi ale trupului, de la copil la copil. Iar la locul cel de muncă fiind spînzurat şi împins, împungeau aceia vitejescul lui trup cu cuţite şi cu suliţe, avînd acea privelişte ca rîs şi jucării. Şi cu nişte unelte de muncire picioarele lui le-au străpuns pînă la oase, apoi cu aţe de in foarte subţiri şi foarte tari i-au desfăcut unghiile. După aceea, ridicîndu-l gol sus într-o coşniţă, cu miere şi cu grăsime ungîndu-l peste tot, la amiază fiind arşiţa mare de soare, albinele şi viespile îl mîncau.

Şi, cu cît fericitul se topea de cumplitul zăduf al soarelui, cu atît mai cumplit pătimea de împungerea albinelor şi a viespilor. Iar, fiind bătrîn cu anii, se arăta tînăr în acea nevoinţă de chinuire, neschimbîndu-şi strălucirea feţei sale, ci mai vîrtos avînd o îndulcire din muncile acelea şi de muncitori îşi bătea joc. Încă şi acest lucru vrednic de pomenire se povesteşte despre dînsul, că se mîngîia văzîndu-se sus spînzurat pentru Hristos, iar pe aceia fiind jos. Şi era cu atît mai sus de cei ce-l munceau, încît nici o durere nu simţea în sine, ca şi cum ar fi fost altul, iar nu el pătimind unele ca acelea. Şi pătimirea sa o socotea a fi slavă, iar nu primejdie. Dar pe cine o privelişte ca aceea nu l-ar fi adus la umilinţă, chiar de ar fi avut prea mică milostivire şi iubire de oameni? Însă nu se putea aceea, de frica muncitorilor şi mînia împăraţilor.

Aşa răbdînd sfîntul pentru capiştea cea risipită, n-a dat nici un ban muncitorilor pentru risipirea aceea, de unde se vede că pentru dreapta credinţă a răbdat nişte munci ca acestea. Iar aretusienii au pus mare preţ pe capiştea cea risipită, cerînd ca, ori tot preţul în aur să le dea, ori iarăşi capiştea să le-o zidească. S-a văzut atunci sfîntul pentru a sa dreaptă credinţă mai mult împotrivindu-se, nevrînd să săvîrşească cele poruncite, căci prin răbdarea sa, încet biruindu-i, ei micşorau cîte ceva din preţul acela, încît acum foarte puţin cereau de la dînsul, putînd cu înlesnire să le dea. Şi cu împotrivire se certau între dînşii, încît unul se sîrguia să biruiască, iar altul să fie nebiruit. Adică închinătorii de idoli voiau ca măcar ceva din preţul acela să le plătească episcopul, iar el nici un singur ban nu voia să le dea. Astfel s-a arătat că el nu pentru aur, ci pentru buna credinţă a intrat în nevoinţa pătimirii.

Se vorbeşte că eparhul Aretusiei, măcar că era cu credinţa elin, însă pătimirile cele de multe feluri ale Sfîntului Marcu neputînd a le suferi, a zis către împărat cu îndrăzneală: “Oare nu ne este ruşine, o, împărate, ca să fim mai pe urmă decît toţi creştinii? Că nici pe un bătrîn n-am putut să-l biruim, cu toate felurile de munci chinuindu-l, şi nici a-l birui nu este lucru cinstit. Oare nu este cea mai de pe urmă ruşine ca de la dînsul să ne ducem biruiţi?” Cu acest fel de bărbăţie, eparhul şi împăratul se ruşinau. Iar tiranul aretusienilor ajunsese pînă la atîta groază şi răutate, încît întrecea pe toţi, chiar şi pe aflătorul şi îndemnătorul răutăţii, pe diavol, îl covîrşea.

Şi Teodoret zice că aretusienii, văzînd puterea cea tare a minunatului şi Sfîntului bătrîn Marcu, s-au schimbat în blîndeţe, minunîndu-se de răbdarea lui cea atît de mare şi, dezlegîndu-l, l-au lăsat liber. Apoi, ascultînd cuvintele lui cele învăţătoare, au învăţat sfînta credinţă şi s-au făcut cu toţii creştini.

Iar despre Sfîntul Chiril, diaconul, acelaşi Teodoret povesteşte astfel, zicînd: Răutatea cea făcută de elini în Fenicia, cine poate s-o spună fără de lacrimi? Căci în cetatea Iliopolis acel urît neam ce are de hotar Libanul, aducîndu-şi aminte de Chiril diaconul, care, pe cînd împărăţea Constantin, aprinzîndu-se cu dumnezeiască rîvnă, pe mulţi idoli ce se cinsteau în acea cetate i-a sfărîmat, nu numai l-au ucis, ci, şi pîntecele lui tăindu-l în bucăţi, pe cele dinăuntru au îndrăznit a le muşca cu dinţii de mînie.

Însă nu a fost tăinuită fapta aceea de Atotştiutorul Dumnezeu, ci au luat vrednică pedeapsă pentru răutăţile lor. Căci, cîţi au îndrăznit a face aceea, toţi pînă la unul au căzut ucişi. Întîi şi-au pierdut limbile, pentru că s-au rănit şi, putrezind în gură, au căzut, iar la sfîrşit orbind toţi de vederea ochilor; deci, cu nişte primejdii ca acestea s-a arătat puterea dreptei credinţe celei adevărate. Iar în Ascalon şi în Gaza, cetăţile Palestinei, mai întîi la bărbaţii cei împodobiţi cu cinstea preoţească, apoi şi la femeile şi fecioarele cele sfinţite lui Dumnezeu, spintecîndu-le pîntecele, le-au umplut cu orz şi le-au aruncat la porci spre mîncare. O muncire fără de omenie ca aceea au făcut. Deci, sfinţilor mucenici li s-au pregătit cununile biruinţei în împărăţia lui Hristos, iar muncitorilor veşnică muncă în iad, care îi va apuca pe ei cu răsplătirea dreaptă a adevăratului Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă, în veci. Amin.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *