Selectați pagina

Pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Isaac Sirul, episcop de Ninive

Pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Isaac Sirul, episcop de Ninive

Sf. Isaac SirulSfantul Isaac Sirul: “Calea lui Dumnezeu e Crucea de fiecare zi, căci nimenea nu s-a suit la cer cu răsfăţul”

Sfântul Isaac Sirul, episcop de Ninive, a trăit în secolul al şaselea. El şi fratele său au intrat în mănăstirea ascetului Matei lângă Ninive şi au primit tunsoarea monahală. Învăţătura sa, virtuţile şi modul de viaţă ascetic au atras atenţia fraţilor şi aceştia i-au propus să conducă treburile mănăstirii. Sfântul Isaac nu voia o asemenea povară asupra lui, preferând să trăiască în singurătate, de aceea a părăsit mănăstirea pentru a vieţui în pustiu.

Fratele său a insistat de mai multe ori pe lângă el să se întoarcă la mănăstire dar nu a acceptat. Cu toate acestea, când renumele sfinţeniei vieţii sale s-a răspândit, a fost făcut Episcop de Ninive. Văzând cruzimea şi neascultarea locuitorilor cetăţii, sfântul a simţit că era peste puterile lui să le fie conducător şi cu atât mai mult plângea de dorul singurătăţii. Odată, doi creştini au venit la el, cerându-i să le judece o pricină. Unul confirma că datora bani celuilalt, dar cerea să i se mai dea puţin răgaz. Cel care îl împrumutase îl ameninţa că îl va duce la judecată pentru a-l forţa să plătească. Sfântul Isaac, cu un citat din Evanghelie, îi ceru să fie milos şi să îi mai lase datornicului ceva timp până să plătească. Omul îi spuse : “Mai lasă-mă cu Evanghelia ta!”. Sfântul Isaac îi răspunse : “Dacă nu te supui poruncilor Domnului din Evanghelie, ce mai vrei de la mine?” După numai cinci luni ca Episcop, Sfântul Isaac s-a retras din funcţie şi a plecat în munţi să trăiască împreună cu pustnicii. Retrăgându-se din scaunul episcopal, Sf. Isaac a plecat spre sud, în sălbăticia Muntelui Matout (probabil în regiunea Kuzistan din Iran), un refugiu al anahoreţilor. Acolo a trăit în singurătate mulţi ani, nevoindu-se în post, rugăciune şi studiul Sfintei Scripturi. Se povesteşte că se hrănea doar cu puţină pâine şi legume nefierte. Sfântul Isaac a fost şi unul din puţinii sfinţi răsăriteni care au ajuns pe o asemenea treaptă duhovnicească încât au îndrăznit să se roage chiar şi pentru demoni. Se spune că, din pricina multelor nevoinţe şi a studiului intens, a ajuns să orbească. Orbirea, precum şi şi vârsta înaintată l-au obligat să părăsească pustia şi să se retragă la Mănăstirea Rabban Shabur (Sf. Sapor), unde a adormit cu pace, ajungând la un înalt nivel de desăvârşire spirituală.

Sfântul Isaac este acceptat pe deplin de Biserica Ortodoxă, cu toate că în timpul vieţii sale a fost probabil un membru canonic al Bisericii Asiriene a Răsăritului (i.e., nestoriană sau „teodorită”, după numele lui Teodor de Mopsuestia). Întrucât Sf. Isaac a evitat pe cât posibil, în scrierile sale, controversele teologice ale vremii, scrierile sale au fost asimilate în tradiţiile mai multor biserici, acesta ajungând să fie cinstit ca sfânt atât în Biserica asiriană cât şi în Biserica Ortodoxă, dar şi în comunitatea Bisericilor Orientale (asociate în general monofizismului. Scrierile sale au devenit foarte populare în cercurile monahale ortodoxe; acestea sunt bine-cunoscute în întreg Răsăritul creştin şi sunt considerate ca ortodoxe. Cinstirea sa a crescut în timp, el fiind integrat în calendarul sfinţilor ortodocşi. Includerea sa printre sfinţi dovedeşte în acelaşi timp şi faptul că Biserica nu priveşte graniţele canonice ca fiind unicul test indicator şi criteriu al ortodoxiei.

Despre poftirea lumii

Adevărat este cuvîntul Domnului, pe care l-a spus, că nu poate cineva dobîndi dragostea de Dumnezeu odată cu poftirea lumii, nici nu e cu putinţă să dobîndească părtăşia de Dumnezeu (comuniune cu El) împreună cu părtăşia de lume, nici să aibă grija lui Dumnezeu împreună cu grija lumii: Căci cînd părăsim cele ale lui Dumnezeu pentru slava deşartă, sau de multe ori pentru trebuinţa trupului, mulţi dintre noi se apleacă spre celelalte.Aceştia declară că lucrează pentru împărăţia cerurilor, dar nu-şi aduc aminte de porunca Domnului pe care a spus-o: «De veţi avea toată grija pentru împărăţia cerurilor, nu vă voi lipsi de cele trebuitoare firii celei văzute, ci vă vor veni vouă toate împreună cu celelalte». «Oare se îngrijeşte El de păsările cerului cele fără de suflet, zidite pentru voi, şi nu are grijă de voi?». Nicidecum. Celui ce se îngrijeşte de cele duhovniceşti, sau de vreuna dintre ele, cele trupeşti i se dăruiesc fără să se îngrijească de ele, cînd îi lipsesc şi cînd vine vremea. Iar cel ce se îngrijeşte peste trebuinţă de cele trupeşti cade de bună voie şi de la Dumnezeu. Deci de ne vom strădui să ne îngrijim de cele ce trebuie făcute pentru numele Domnului, Se va îngriji El însuşi de amîndouă felurile, după măsura nevoinţei noastre.

Drept aceea, să căutăm trăirea cu Dumnezeu nu în cele trupeşti, uitînd de lucrurile sufletelor noastre, ci să ne întoarcem toate faptele noastre spre nădejdea celor viitoare. Căci cel ce s-a predat odată pe sine lucrării virtuţii, din dragostea sufletului său, şi doreşte să desăvîrşească lucrarea ei, nu se îngrijeşte iarăşi de cele trupeşti, fie că le are, fie că nu le are. Fără îndoială, Dumnezeu îngăduie adeseori ca cei virtuoşi să fie ispitiţi de acestea şi lasă ca ispitele să se ridice împotriva lor în orice loc. Căci îi loveşte în trupul lor, ca pe Iov, şi-i aduce la sărăcie şi la depărtarea oamenilor de ei şi-i loveşte în cele ce le-au dobîndit. Dar de sufletul lor nu se apropie vătămarea. Nu e cu putinţă ca atunci cînd umblăm în calea dreptăţii sa nu ne întîmpine mîhnirea şi ca trupul să nu sufere de boli, de dureri şi să rămînă neclintit, dacă dorim să vieţuim în virtute.

Omul care vieţuieşte după voia sa, sau cu pizmă, sau în cele spre pierzarea sufletului, sau în altceva din cele ce-l vătăma, are osîndă. Dar cînd umblă în calea dreptăţii şi-şi face drumul către Dumnezeu şi cîştigă pe mulţi făcîndu-i asemenea lui, dacă îl întîmpină vreun lucru din acestea nu se cuvine să se abată de la ea, ci trebuie să-l primească cu bucurie, fără iscodire, şi să mulţumească lui Dumnezeu că i-a trimis lui harul acesta, şi că s-a învrednicit să cadă pentru El într-o încercare şi să se facă părtaş pătimirilor proorocilor, apostolilor şi celorlalţi sfinţi. Că si aceştia au răbdat de dragul acestei căi necazuri, fie de la oameni, fie de la draci, fie de la trup. Că nu se întîmplă să vină acestea fără încuviinţarea şi fără îngăduinţa lui Dumnezeu, ci-i vin ca să i se facă prilejuri spre dreptate.Pentru că nu e cu putinţă ca Dumnezeu să facă pe cel ce doreşte să fie cu El, să lucreze cele bune, decît dacă îi aduce încercări pentru adevăr.Şi nu e cu putinţă ca acesta să se facă vrednic de mărirea lui Dumnezeu, dacă nu intră la ea prin ispite; şi nu se bucură de ea, fără darul lui Hristos. Aceasta o mărturiseşte Sfîntul Pavel, arătînd că lucrul acesta este aşa de mare, încît îl socoteşte dar (harismă). Căci e mare lucru să fie cineva pregătit să pătimească pentru nădejdea în Dumnezeu (Fil., 1, 19). Căci zice: «Aceasta ni s-a dat nouă de la Dumnezeu, ca nu numai să credem în Hristos, ci şi să pătimim pentru El». Tot aşa a scris sfîntul Petru în Epistola lui (I Pt., 3, 14): «Cînd pătimiţi pentru dreptate, sînteti fericiţi că vă faceţi părtaşi pătimirilor lui Hristos». Drept aceea, cînd te afli la lărgime să nu te bucuri, iar cînd te afli în necazuri, să nu te întristezi, şi să nu le socoteşti pe acestea ca străine de calea lui Dumnezeu. Căci pe calea Lui se umblă din veac şi din neam în neam prin cruce şi moarte. Şi de ce vin acestea? Ca să afli că eşti în afara căii lui Dumnezeu şi ai părăsit-o pe ea. Şi tu nu voieşti să umbli pe calea sfinţilor, ci voieşti să-ţi pregăteşti ţie altă cale, ca să umbli pe ea fără pătimire?

Calea lui Dumnezeu e crucea de fiecare zi, căci nimenea nu s-a suit la cer cu răsfăţ(cu tihnă). Calea tihnei ştim unde sfîrşeşte, iar pe cel ce se scufundă pe sine în Dumnezeu nu-l vrea Dumnezeu să fie niciodată fără grijă, însă el trebuie să fie cu grijă pentru adevăr. Dar şi din aceasta se cunoaşte că este sub grija lui Dumnezeu, că-i trimite pururea suferinţe.

Dar cei ce petrec în încercări nu sînt lăsaţi niciodată de purtarea de grijă a lui Dumnezeu să ajungă în mîna dracilor. Mai ales dacă sărută picioarele fraţilor şi acoperă vinovăţiile lor, şi le ascund pe ele ca pe ale lor proprii. Cel ce voieşte să fie în lumea aceasta fără grijă şi o doreşte aceasta, dar voieşte să vieţuiască totodată în virtute, e străin de calea aceasta. Căci drepţii nu numai că se nevoiesc în faptele cele bune, ci se şi află de bună voie într-o mare nevoinţă pentru biruirea ispitelor, pentru cercarea răbdării lor. Darsufletul care are frica de Dumnezeu nu se teme de ceva care-l vatămă trupeşte.Căci nădăjduieşte în El de acum şi în vecii vecilor. Amin”.

(Din volumul Filocalia (X), Sf. Isaac Sirul, Cuvintele despre sfintele nevointe, trad. si note de pr. Dumitru Staniloae, EDIBMBOR, Bucuresti 1981)

4 Comentarii

  1. Roman

    Sf. Isaac Sirul e considerat sfintul pustnicilor. Cineva care a vizitat Muntele Athos, a spus ca monahii athoniti au cartea ”Cuvinte despre nevointa” ca pe un manual de capatii. Dar nu stiu de de in Romania nu se mai editeaza in ultimii ani Filocaliile 8, 9, 10, 11, 12. S-au inceput mai multe reeditari, dar s-au oprit la Filocalia 7, asta e o observatie personala, poate sa gresesc, dar parerea mea e ca acum nu se mai editeaza carti bune. Ci doar apa de ploaie… Dar chiar daca se si editeaza carti mai bune, li se schimba limbajul, se introduc neologisme, se fac adaptari la modul actual de viata, la limbajul modern… De unde sa culeaga omul Cuvintul lui Dumnezeu, asa cum ni l-au lasat stramosii nostri?

    Răspuns
    • Daniela

      Se fac schimbări esenţiale şi în textul biblic. La fiecare reeditare a Bibliei, lucru sponsorizat de Societatea Biblică Mondială (condusă, pare-mi-se, de protestanţi), se adaptează limbajul biblic în aşa fel, încât să nu se facă discriminări religioase… Adică, şi protestanţii să se folosească de Bibliile Ortodoxe şi să nu fie discriminaţi… Un părinte stareţ bătrân (nu ţin minte cum îi spune), a proorocit, că la sfârşitul veacurilor ortodocşii nu-L vor recunoaşte pe Hristos ca Mântuitor din Bibliile moderne. Aşa că, păstraţi cărţile vechi, oameni buni! Dacă nu aveţi, căutaţi, cumpăraţi de pe la anticariate, că ceea ce se editează acum e … batjocură!

    • Ioan

      Prin Italia am inteles ca s-a ajuns pina la propunerea de a fi radiate din biblie verseturile ce descriu vina jidovilor in rastignirea Mintuitorului. Da, chipurile evreii sunt prin aceste verseturi discriminati si uriti de alte popoare. Si apoi, de ce sa fie cineva discriminat, schimbam Sfintele carti dupa cum ne convine si dormim linistiti! Doamne fereste! Si pe la noi stiu preoti care fac prohodul Mintuitorului dupa cinul prescurtat, adica sunt excluse versetele ce tin de vina jidovilor!!!!

  2. eu

    Am citit şi eu cândva despre aceasta.Un monah anonim a scris o carte-”Dorite texte nedorite” unde menţionează ceva despre faptul că Societatea Biblică Mondială care dirijează editarea Bibliei în multe ţări, promovează actualizarea limbajului biblic (exprimării biblice)… Cu ce scop?… E lesne de înţeles…

    Răspuns

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: