Selectați pagina

Poezii de Radu Gyr

Poezii de Radu Gyr

RUGACIUNE DIN CELULA

Doamne, pazeste-ma, Doamne, ai mila . . .
Sunt ca o scorbura veche-ntr-un tei.
În noaptea mea si-a lasat Amintirea prasila
toate napârcile ei.

Nu mai pot s-o îndur, dezmatata.
Iese de peste tot, din pereti,
si-mi zvârle-n culcus cu lopata
urzici, si carbuni si scaeti.

Doamne, nici pieptul, nici ochii, nici gura
nu pot sa-i mai rabde pojarul.
Ma zvârcolesc ca pe plita tiparul,
atât de cumplita-i arsura . . .

Seaca-ma, Doamne, de-aduceri aminte,
asa cum seci, vara, puhoaiele,
si noptile mele aprinse despoaie-le,
cum, toamna, padurea o despui de vesminte.

Fii si Tu, Doamne, o singura data,
ucigas si tâlhar la rascruci :
jefuieste-mi radvanul meu cu naluci
si strânge-mi trecutul de beregata . . .

Prada-mi tot cerul, hoteste-mi toti anii,
cum m-ai fura de arginti si podoabe . . .
Vreau sa fiu sterp, cum sunt bolovanii,
si gol cum e stânca pe labe.

Cremene-n mine, -n osânda, -n omat,
muschiul tacerii sa ma înece,
furtunile dorului sa dea îndarat,
rupte din piatra mea rece.

SÂNGELE TEMNITEI

Daca-mi lipesc urechea de cimentul celulei,
ascult, ascult
cum sângele temnitei, ca un mare tumult,
ca un geamat abrupt,
curge pe dedesubt,
curge torent de veninuri amare,
tinut în pamânt sub zavoare.

Sângele temnitei, prizonier,
gâlgâie-n crunta durere
pe sub piatra si pe sub fier,
pe sub osânda, pe sub zacere,
prin subterane artere.

Lipesc urechea jos si-l aud :
uneori fierbe un muget fierbinte,
plânge, plânge în fund de morminte . . .
Alteori tipa, salbatec si crud
ca o apriga pofta de viata,
sau suiera-a ispita razleata,
cu brânciul ei atâtator
la jaf, la omor . . .

Sub marii amari bolovani,
cineva urla de-o mie de ani,
cineva cânta de-un veac,
cineva n-are geamat, nici leac,
altul cheama si cheama,
altul blesteama,
altul cu-ntreg cutitul
ucide granitul . . .

Sub marii, amari bolovani,
sângele temnitei fierbe de-o mie de ani.
Aud, aud,
cu urechea pe piatra plecata,
gârla lui rasculata.
Îi simt, îi simt
smoala aprinsa, fonta lichida,
otrava torida.

Si carnea mea trosneste deodata,
din zavoare dracesti,
prind madularele sa se deschida
ca niste usi, ca niste feresti :
-Intra, sânge al temnitei, intra,
vino din funduri nepamântesti,
vino sa ma cotropesti . . .

Îl chem, îl chem, iar si iar,
si sângele temnitei vine,
vine si urca în mine,
clocotitor de pojar.
Sângele temnitei urca în mine
cu neodihnitul lui zvon,
din fier, din iad, din beton . . .

Si sângele temnitei sparge belciuge,
si urca în mine si muge,
si fierbe si geme si plânge, –
crâncenul temnitei sânge.

Si ard cu el, si vuiesc, si ma zbat,
si urlu si sânger, cu fluxu-i turbat, –
si când, pe urma, rosul torent
se trage din mine, îndarat, în ciment,
cu sângele temnitei greu
ma trag din mine si eu,
si plec cu el, cu grozavu-i suvoi,
sub ciment, înapoi . . .

CÂNTEC DE NUNTA

Vâra-mi junghiul tau, tristete,
creste-mi, jale, ca o buba . . .
Patru gardieni în duba
m-au tot dus pe cai razlete.

M-au tot dus la neagra nunta,
sa ma-ngroape, sa m-ascunda,
unde-i negura mai crunta,
unde-i ocna mai afunda.

Si tu, Temnita-mireasa,
m-asteptai cu masa mare :
numai lacrimi în pahare,
iar în bliduri fiere deasa.

Temnita, miresa sluta,
spulbera-ti-ar vântul praful,
c-ai pus moartea cu taraful
sa ne zica din lauta.

Suna-ti, dibla, barzaunul,
a oftare, a jelanii . . .
Sta în capul mesei unul :
lacatul proptit cu anii.

Ah, Bolesnita, lalâia,
cu vin rosu vrea sa-nchine !
Foamea, Oftica si Râia
sed la masa lânga mine . . .

Fa, mireaso, fa, spurcato,
plosnitele ti-s nuntasii ;
sârba nuntii mi-ai jucat-o
cu tâlharii, cu vietasii . . .

Si-n celula-ntins-ai lesne
pat de nunta si.ndragire,
doisprezece ani în bezne
sa-mi sugi carnea mea de mire.

Doisprezece ani, subt sale
putregaiul sa-ti framânt,
si duhoarea gurii tale
sa ti-o port în piept mormânt . . .

Cânta-mi, Moarte, din lauta,
zi-mi cântarea cea mai crunta,
pentru cea mai neagra nunta,
cu mireasa cea mai sluta ! . . .

SARAC SUNT, DOAMNE . . .

Sarac sunt, Doamne, sarac . . .
Sarac în celula, sarac întru toate.
Sarac sunt, Doamne, sarac,
si bucuriile Tale-s bogate.

Sa ma apropii de ele nu pot, nu ma lasa.
Lihnit sunt si foamea ma taie :
vreau sâmburii ce-Ti cad de la masa,
vreau tot ce arunci la gunoaie.

Din toate minunile Tale,
nu vad o zdreanta, nu pipai nimic.
Pentru-osânditul calic
ai numai ziduri în pieile goale . . .

Departe, departe, -ntr-o tara-azurata
cu soarele ca o fântâna,
Doamne, era un zugrav altadata,
batrân în bojdeuca-i batrâna.

Sarac era, Doamne, si-n ruga-i neghioaba
cu jind Îti cerea si cu frica,
un sturz sau o mierla sa-i dai în cocioaba,
sa-i cânte-n tristetea-i calica.

Ofta dupa zboruri, tânjea sa le-asculte,
sa le dezmierde viersul suav . . .
De-atâta vechi dor si oftaturi prea multe,
Pasare-l porecleau pe zugrav !

Si nu putea calicul sa-si cumpere
un pitigoi, cel putin, un sticlete . . .
Dar, Doamne, vapsele i-ai dat sa-si astâmpere
dorul, cu ele, pe un perete.

Si-a prins sa-si vapseasca bordeiul în graba.
zburau si fosneau cintezoi cântareti,
grauri de aur ieseau din pereti,
aripi si cer se varsau în cocioaba . . .

De ce nu-s si eu ca zugravul sarac ?
De ce nu-mi dai, Doamne, si mie, vapsele,
în celula saraca sa-mi fac
chipuri si umbre si rândunele ?

O jimbla-as picta, ca o fata mezina,
as pune zari de jur împrejur,
si lâng-o cinzeaca de tescovina
as da o bidinea de azur.

Poate as sti, ca zugravul povestei,
aur si cer din pereti sa deschid.
Poate, din ani, as scoate chipul nevestei
Si l-as pune sa plânga pe zid.

Si-as scrie, pe var, si osândele mele,
sa geama, sa arda, veac dupa veac.
Din sânge si fiere mi-as face vapsele . . .

Sarac sunt, Doamne, sarac.

ATÂTIA MORTI, ATÂTEA OSEMINTE

Avem atâtia morti, atâtea oseminte,
ca fruntea-i grea de amintirea lor.
Purtam în piept solarele morminte
si de lumina coastele ne dor.

Atâtia morti, atâtea oseminte,
vezi, sufletul lor vine din gradini
si ne saruta pleoapele fierbinte,
precum un vânt de seara plin de crini.

Atâtia morti, atâtea oseminte,
ne cresc în vis ca o capatepeteasma
si umbra lor dumbrava de argint e
si tremura flori albe de mireasma.

Atâtia morti strafulgera inele
pe fruntea zodiacului aprins.
Cu fruntile de s-au izbit de stele,
cu jertfele de ceruri s-au atins.

Cutremurati de-aducerile-aminte,
cu ochii incendiati de-un sfânt mister,
privim cum zilnic alte noi morminte
se-nalta pajuri albe catre cer.

Sa puna tarii temelii de fier !

NOI NU AM AVUT TINERETE

Noi nu am avut tinerete,
sa spumege viata în cupe ;
priveam cum din crengi padurete
un fruct de otrava se rupe.

Nici lauri, nici mirt si nici roze
n-au vrut pentru noi sa zâmbeasca.
Tot cerul de-atunci de moloz e ;
luceafarul, tânar de iasca.

Noi nu am avut Heidelberguri
cu blonde iubiri diafane ;
pe clare si reci iceberguri
în vis noi nu am plutit pe oceane.

Cu lavaliere boeme
noi n-am fost pe sub harfele lunii ;
pe noi nu ne-au nins în poeme
nici visinii noptii, nici prunii.
La balul luminii-n careta
n-am fost pe celeste terase ;
scriam doar pe inimi cu creta
un spin, înca trei, înca sase.

Noi n-am strâns medalii din soare ,
ci noaptea-m cules, pe tacute,
stropi negri si grei în ulcioare,
prelinsi de pe cruci nevazute.

Cântam ! Era sânge poemul !
Hoream ! Curgeau lacrimi pe fete !
Zâmbeam ! Si-n surâs sta blestemul !
Noi nu am avut tinerete.

Mereu schiopatând prin dezastre,
mereu cu osânda pe frunte,
credeam ca tot spini sunt si-n astre
si-n luna tot temnite crunte.

Ce vânt secetos si fierbinte
ne-a frânt orice aripi razlete ?
Cazuti în genunchi pe morminte,
noi nu am avut tinerete !

Si-aduna azi zdrentele anii
si visul ciubotele sparte.
Prin pod se aud chitoranii
cum petece rod mai departe.

Batrâni, si cu fete de ceata,
cu pasi naclaiti în tristete,
prin moarte-am trecut, nu prin viata.
Noi nu am avut tinerete.

SUNT, DOAMNE, COPT PENTRU CULES

Sunt, Doamne, copt pentru cules,
nu ca mi-s anii grea recolta,
cât mi-este inima o bolta
de crengi, sub rodul tot mai des.
Sunt, Doamne, copt pentru cules,

Sunt numai fructe si balsam.
Cu cât adun pe trup rugina,
cu-atât mi-e sufletul gradina,
si-i toata roade, ram de ram.
Sunt numai fructe si balsam.

Si când cu lacrimi Tu ma speli,
mai mult în rod eu strâng dulceata,
sa nu mai afli-n el nici ceata,
nici viermi amari, nici îndoieli.
Cu lacrimi fructele îmi speli.

Si daca pica tot mai des
din mine câte-o creanga frânta,
în vârfuri, sus, gradina cânta
si-asteapta marele cules.
Sunt, Doamne, copt pentru cules.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: