Selectați pagina

Pietismul, o contrafacere a credinţei

Pietismul, o contrafacere a credinţei

Nota: In cele ce urmeaza, am postat un articol fenomenal despre pietism si efectele lui. Sunt diagnosticate rand pe rand toate efectele pietismului si multi veti descoperi cum „bolile” descrise in articol sunt prezente din plin in spatiul romanesc, de la idolatria duhovnicilor la tratarea vetii liturgice ca o sursa de „energie” in sens mistico-oriental, in care crestinul vine la biserica duminica pentru a primi „prana„, asa cum o arata situatiile celor care considera ca „harul” se primeste doar prin participarea la Sfanta Liturghie, fara a se impartasi. Sunt mult mai multe astfel de paganisme infiltrate in viata Bisericii (nu in sensul de alterare a Ei, ci in sensul de boala a madularelor) asa cum sunt „babismele” pe care le stim cu totii. Acestea altereaza teologia Bisericii in care omul nu mai cauta sa aibe „mintea lui Hristos” (1 Cor, 2:16) ci cauta sa se autoperfectioneze pentru a primi „premiul” suprem: intrarea in Rai, care nu mai este starea de comuniune cu Dumnezeu, ci o rasplata seaca.

Trebuie sa mai fac o precizare aici, pe care am facut-o intr-un articol anterior deja, dar o sa o dezvolt putin: pietismul a facut victime inclusiv intre cei care se declara anti-ecumenisti, care in ciuda faptului ca se considera astfel, totusi sunt marcati de relativismul pietist. Astfel avem multi cripto-ecumenisti, care datorita gandirii pietiste nu considera necesar sa se separe de ierahii vadit eretici (nota bene, nu de BOR, ci de ierarhi locali cazuti clar in erezie, cum este cazul lui Nifon al Targovistei si chiar si altii care s-au rugat impreuna cu ereticii etc.) si nici pe viitor nu iau in calcul o astfel de actiune. Asta deoarece datorita gandirii pietiste si clericaliste, clerul trebuie „ascultat” si „aparat” si are „harisme speciale” indiferent de situatie.

De asemenea, pentru multi, anti-ecumenismul a devenit o simpla ideologie, utilizata nu pentru pastrarea credintei data de Dumnezeu, ci pentru pastrarea „ortodoxiei neamului romanesc si sfant” sau pentru ca asa a zis parintele x. Ceea ce este evident tragic. Anti-ecumenismul nu mai are rolul de a pastra credinta prin care te poti curati, ci devine metoda de satisfacere a propriului ego, o modalitate de exprimare a „evlaviei” pietiste. Astfel de rataciri sunt la fel de mari ca ecumenismul insusi, pentru ca relativizeaza in acelasi mod credinta, doar ca in sens opus, efectele fiind insa aceleasi. „Iubirismul” ecumenist si „sentimentalismul” pietist sunt opuse prin forma, dar cu acelasi efect in fond. De aceea si majoritatea pietistilor sunt si filetisti, punand ortodoxia „romaneasca” si evlavia la „duhovnicii neamului” deasupra a ceea ce a invatat Biserica mereu.[1]

Dar sa trecem la articolul cu pricina:

Pietismul, o contrafacere a credintei

Prin Sfânta taină a Botezului noi primim darul credinţei baptismale. Darul acesta îmbracă străfundul fiinţei umane, eul uman, în profunzimea sa, fiind restaurat în Hristos.

Pietismul, curent apărut în sec. XVI-XVII în protestantism, se defineşte ca o încercare de a înlocui şi deforma credinţa baptismală. Pietism vine de la pietas, pietatis = sentimentul de evlavie sau sentimentul ce-l avem faţă de părinţi. În protestantism termenul va desemna nu dreapta evlavie ci o atitudine religioasă de o factură relativă care încearcă să treacă în domeniul sentimentalului natural religios tot ceea ce ţine de Biserică şi credinţa baptismală.

În nenumărate forme subtile şi greu de surprins în totalitatea lor, pietismul va pătrunde în toate Bisericile creştine ca o trăire practică a valorilor morale, în care adevărul e pus pe plan secundar. În Biserica Romano-Catolică pietismul e prezent sub forma devoţiunilor cultului inimii lui Iisus Hristos, drumul crucii, etc. În Biserica Ortodoxă Rusă, Greacă, Română a pătruns prin diferite grupări cu accent pe trăirea religioasă fără structură dogmatică, grupări de tipul Oastea Domnului.

Pietismul este tendinţa de a dezmembra, de a disocia, de a destrăma actul religios-moral unic al credinţei (ca dar al Botezului) în trei elemente distincte: efort moral, cult, adevăr, sensibilizând pe cel moral propriu-zis prin incitare sentimentală şi transpunându-l în preocupările intime ale vieţii individuale şi absolutizându-l prin autonomizarea faţă de adevăr şi considerând cultul a fi drept un auxiliar.

Efectul imediat al pietismului este psihologizarea şi sociologizarea credinţei. Psihologizarea credinţei înseamnă smulgerea credinţei din adâncul fiinţial al făpturii umane (acolo unde sălăşluieşte chipul lui Dumnezeu în noi şi acolo unde i-a fost implantată credinţa cu ocazia Sfântului Botez) şi activarea ei numai la nivelul şi dimensiunea psihicului uman, la nivelul raţiunii, voinţei şi sentimentului; astfel pietismul apare sub triplă înfăţişare în funcţie de cum se pun accentele şi vom avea o credinţă de tip raţional din care taina e exclusă, sau o credinţă de tip sentimentalist. În felul acesta, trecând-se credinţa din adâncul fiinţei umane într-o zonă periferică psihică a fiinţei umane, credinţa va apărea pentru individ drept una din posibilele preocupări ale vieţii şi în felul acesta persoana se secularizează. Omul nu se mai defineşte aşa cum Eliade definea fiinţa umană: a fi om înseamnă a fi religios, ci se defineşte ca fiinţă care poate avea şi preocupări religioase.

Când această credinţă dezrădăcinată în planul individual e promovată în planul relaţiilor inter-individuale vorbim de sociologizarea credinţei. În cazul acesta credinţa va apărea ca unul din elementele ce pot fi prezente în cadrul unei societăţi, fiind integrată în rândul valorilor umane cu rol auxiliar. Aşa se face că prin sociologia credinţei, fenomenul religios e marginalizat, secularizat. În cadrul societăţii secularizate, credinţa nu mai apare drept temeiul ontologic al socialului, al comunităţii, iar Biserica nu mai este piatra unghiulară a edificiului spiritual al societăţii, ci Biserica e privită ca una din instituţiile sociale pusă în slujba comunităţii şi intereselor individuale.

Prin urmare, pietismul apare ca fenomen în care credinţa dezrădăcinată e transferată în planul social, dar în ambele planuri ea e redusă la una din preocupările sau atributele posibile ale individului. Prin faptul că pietismul apare în mediul protestant, fiind o reacţie la mediul catolic, întreaga atitudine pietistă se va formula în opoziţie cu spiritul catolic.

Bunăoară concepţiilor intelectuale şi abstracte despre Dumnezeu şi adevărurile dogmatice comunicate de El, pietismul le opune o pietate sau religiozitate practică activă care se rezumă la fapte bune, la examen de conştiinţă zilnic, la studiul Scripturii zilnic, la izvoarele morale care sânt adesea o ruptură faţă de lumea modernă şi în general, o tendinţă de separare, de distingere de Biserica oficială.

Cunoaşterea lui Dumnezeu nu va mai avea nimic din datele revelate prezente în dogmă, ci se va rezuma la aşa numita naştere din nou, care e totuna cu a concepe raportul cu Dumnezeu într-un acord etic cu legea Evangheliei, într-o trăire sentimentală a adevărurilor evanghelice. Prin urmare se observă o relativizare totală a credinţei dogmatice definite şi înlocuirea ei printr-un sentimentalism şi subiectivism necontrolabil. Atitudinea aceasta e o substituire a adevărului teologic, eclesiologic, printr-o manifestare de pietate practică, dar dublată de necunoaşterea obiectivă a credinţei.

Pietismul apare acoperit sau îmbunătăţit în haina onestă a moralităţii, dar în spatele acestei trăiri stă un adevăr pe care şi-l formulează singur, el considerând că adevărul său e mai bun decât cel al dogmei Bisericii, deoarece tendinţa Bisericii de a dogmatiza adevărul a dus-o într-o decadenţă, într-o încremenire din care nu s-ar mai putea ieşi decât prin oameni simpli, a căror manifestare să nu ţină de nici o autoritate şi întru care adevărul evanghelic să se reafirme în chip profetic precum în creştinismul primar, şi astfel, adevărul evanghelic va fi curat şi epurat de orice raţionalism, ajungându-se la un creştinism pur. Se ajunge astfel, prin pietism, la una din formele de umanism sau de iluminism în care fenomenul credinţei e orientat înspre eficacitate şi randament, Biserica trebuind să devină mai socială, cu activităţi practice utile, iar predica să exprime o etică sau o trăire a experienţei religioase.

În felul acesta pietismul sapă adevărul dogmatic, iar uneori îl neagă cu totul, punând în locul lui experienţa şi comuniunea individuală cu Dumnezeu. Pietismul consideră comuniunea cu Hristos drept un element ce-l priveşte pe fiecare individ, astfel încât în problematica religioasă, forul suprem, e individul. Credinţa nu mai priveşte familia, nici comunitatea, ci priveşte pe fiecare ins în parte deoarece pietistul absolutizează şi pretinde autonomia pentru religiozitatea sa. Astfel, într-o familie unul poate fi credincios, altul ba, unul poate merge la biserică, altul nu, pentru că e chestiune ce ţine de individ şi nu de familie. Mântuirea omului ţine de ordinea etică individuală şi nu implică nici familia, nici neamul, nici comunitatea. Mântuirea nu e pentru pietist un eveniment al Bisericii, al noii creaţii divino-umane a trupului lui Hristos, a modelului trinitar de comuniune şi de unitate deoarece pietatea acesta nu înseamnă participare dinamică şi personală la organismul eclesial. În pietism, caracterul etnicităţii Bisericii nu e sesizat. Mântuirea prin familie e exclusă şi totul e centrat pe individual, care e totuna cu obligaţii religioase şi comandamente etice ce trebuie satisfăcute.

Biserica pentru pietist e un epifenomen (sau o suprastructură), un ansamblu de indivizi a căror etică mărturiseşte despre „noua lor naştere” şi în cadrul cărora ei intrând se simt justificaţi sau mântuiţi. De aceea în pietism se pune accent mare pe convertire din care rezultă şi un activism prozelitist intens. O astfel de adunare e formată doar din oameni buni, ea este în sine un complement social, o rezultantă a religiozităţii individuale, deoarece unitatea Bisericii nu e în ea însăşi, ci ţine de efortul individual moral. Urmând această cale, pietismul a ajuns la un rezultat contrar celui vizat iniţial, respectiv, dacă iniţial proclama reîntoarcerea la creştinismul primar adogmatic, a ajuns în cele din urmă la o religiozitate strict intelectualistă. În cealaltă extremă, pietatea practică a separat total adevărul Bisericii de revelaţie, spunând că poţi să ai o trăire morală fără o cunoaştere docrinară. În felul acesta pietatea ajunge fie să raţionalizeze totul rezumându-se la intelect, fie ajungând să înceteze de a mai fi un eveniment existenţial în care Adevărul se manifestă sensibil în om.

În spaţiul religios, Adevărul, care e Dumnezeu Cel Viu, încetează de a fi o descoperire a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ prin faptele credinciosului şi se transformă în căutarea unei reuşite individuale, care e totuna cu ameliorarea comportamentală a integrării sociale. Însă, acest tip de creştin pietist e incapabil de transfigurare în sensul că natura coruptă nu mai poate fi schimbată pentru că aceasta n-o mai face Hristos în noi, ci e dependentă de puterile noastre, viaţa în interiorul Bisericii se limitează la ascultare, la morală, comportare etică, la îndeplinirea îndatoririlor religioase şi la cuminţenie religioasă.

Etica pietistă în chip paradoxal, ajunge să altereze realităţile liturgice, Euharistia, Biserica, universul vieţii ca atare şi comunitatea sfinţilor, Biserica e transformată într-o reprezentanţă instituţională convenţională a celor ce fac din religie o afacere privată. Biserica va începe, prin gândirea pietistă, să servească aşa zisele trebuinţe religioase ale poporului, centrate pe individ, şi care nu sânt decât trebuinţe sentimentale psihologice ale omului căzut şi pentru care Hristos putea foarte bine să nu se fi întrupat. Punându-se problema că Biserica este o instituţie necesară societăţii s-a deschis calea spre o nouă întrebare: dacă nu cumva Biserica ar trebui modernizată şi culturalizată şi pusă în acord cu mersul lumii. Aşa apare încercarea de punere la zi a Bisericii cu spiritul modern în care predica devine comodă, adaptată exigenţelor utilitare ale prosperităţii economice.

O altă consecinţă este că între Adevărul mântuitor şi iluzia mântuirii, între biserică şi între erezie e o diferenţă neglijabilă. Pătrunderea acestui mod de a gândi în toate confesiunile creştine a dus la afirmaţia că Biserica azi nu reuşeşte să reacţioneze faţă de nici o erezie, aceasta datorită pierderii diferenţelor. Bunăoară, noţiunea de erezie şi cea de schismă şi-au pierdut conţinutul real, înţelesul lor se limitează la ceea ce sesizează specialiştii în conferinţe, fără a mai privi viaţa omului ca atare. Pierzându-se aceste diferenţe, în gândirea practică apare relativismul de tipul: poţi merge oriunde, la orice Biserică, pentru că şi acolo e Dumnezeu.

O altă consecinţă a pietismului e propovăduirea unei opinii independente sau chiar în dezacord cu dogma. În pietism, adevărul e acceptat parţial, atunci când nu e negat total, iar această păstrare a unei frânturi din el se face pentru a se justifica modul personal de a gândi, iar restul de adevăr, îl interpretează în funcţie de contextul de care e interesat. Exemplu: pietistul vorbeşte de Dumnezeu, vorbeşte de întrupare, de Biserică, dar din aceste noţiuni reţine doar noţiunile ca atare, dându-le un conţinut nou. Bunăoară, pietistul acesta vorbeşte de Dumnezeu ca fundament al vieţii dar neagă comuniunea trinitară a lui Dumnezeu care trebuie să devină modelul existenţial, îmbrăţişează individualismul. În confederaţii diferite, pietismul asimilează o etică practică ce e pusă în slujba vieţii materiale de pe pământ, care trebuie să fie tot mai perfectă şi astfel se câştigă teren asupra evenimentului Bisericii, care fundamentează finalismul eshatologic al lumii. Practicile liturgice ale Bisericii devin pentru pietist un epifenomen, un complex auxiliar sau cel mult un rezultat al religiozităţii generale în care pietatea individuală găseşte terenul propice pentru manifestare. Euharistia care înseamnă întruparea reală a evenimentului mântuirii, e şi ea alterată de pietism, fiind concepută ca o datorie, ca o obligaţie periodică, ca o îndatorire de a te ruga împreună cu alţii, ori de a asculta o predică şi la care poţi participa din când în când. Euharistia nu mai e evenimentul ce descoperă şi creează Biserica ca atare.

Participarea la Sfintele Taine dobândeşte un statut şi caracter convenţional (să te mărturiseşti de două sau de patru ori pe an, să te împărtăşeşti) sau participarea la Euharistie ar fi ca o recompensă la o bună conduită, atunci când nu devine obişnuinţă puţin conştientă sau când practicarea ei la date fixe presupune o atitudine magică.

Botezul devine o obligaţie socială că aşa e bine şi aşa fac toţi. Taina Căsătoriei se transformă, pentru spiritul pietist, într-un fel de legalizare religioasă a relaţiilor sexuale pentru o pereche care e indiferentă de orice ascetism al vieţii ce ar putea face din familie evenimentul eclesiologic.

Gândirea pietistă a pătruns în Ortodoxie. Bunăoară, faptul de a considera Sfintele Taine şi participarea la ele ca o problemă particulară ce priveşte pe fiecare. Participarea la Sfintele Taine se face individual, fără a se ţine seama de comunitate, se face în afara comunităţii şi spaţiului liturgic. Căci sânt chestiuni ce privesc strict individul. Spre exemplu: a se împărtăşi în orice moment al Liturghiei. Pietismul transformă Sfintele Taine, din lucrări sensibile sau epifanii în mijloace de sfinţire. A pătruns pietismul şi în învăţământul teologic. Exemplu: separarea doctrinei de Liturgică şi Morală.

În spaţiul ortodox, Sfintele Taine au ajuns sa fie administrate în mod asemănător cu administrarea unor medicamente. Bunăoară, sânt împărtăşite rugăciuni la tot felul de solicitări sub forma unor formule magice care ar lega şi ar dezlega fără ca persoanele respective să se integreze în modul spiritual creştin-ortodox de existenţă. Toată viaţa liturgică a Bisericii e transformată într-un depozit de mijloace eficiente în funcţie de nevoile practice. Mijloacele devin elemente intermediare de care te poţi dispensa odată ce le-ai utilizat. În felul acesta, ajungem iarăşi, paradoxal, ca prin rugăciunea Bisericii să promovăm secularizarea. Faptul că pietismul a pătruns şi în spaţiul ortodox nu înseamnă că Biserica a decăzut.

În spaţiul învăţământului teologic, o teologie care consfinţeşte separaţia între adevăr, cult şi morală, consfinţeşte practic pietismul, pentru că e totuna cu a gândi că între credinţă, Euharistie, viaţa în Hristos, ar putea exista o despărţitură. Socotinţa că la Dogmatică se învaţă dreapta credinţă sau adevăr, că la Liturgică se învaţă despre ritual şi la Morală despre principii de viaţă şi că între cele trei ar fi despărţire înseamnă gândire pietistă. Cauza trebuie căutată în ruptura unităţii credinţei baptismale însăşi, pe care o reducem la o credinţă naturală, la un sentiment religios.

Credinţa adevărată e credinţa comuniune, întâlnirea persoanei cu un alt Tu absolut, aderare la Acesta, ca fiind Calea, Adevărul şi Viaţa în trupul eclesial. În pietism lucrul acesta e exclus, căci sentimentul religios e redus la experienţa proprie, la faptul că aspectul dogmatic ar fi păgubitor şi că ar exclude trăirea. Pietiştii (trăiriştii) maximalizează un aspect al adevărului neglijând întregul. Baptiştii maximalizează botezul, adventiştii a doua venire.

Un alt aspect al pietismului pătruns în spaţiul ortodox e pietismul preoţilor. De exemplu: în bibliotecile parohiale cu Studii Teologice având paginile netăiate ca şi cum credinţa ce se propovăduieşte s-ar reduce la iluminarea personală sau la cărţi de predici publicate.

Credinţa adevărată înseamnă lumină şi cunoaştere, însă sentimentul pietist îl aşează pe preot într-o comoditate u şoară a ideilor şi a unor convingeri pe care le afişează într-un mod ostentativ împotriva celor de altă confesiune, fără ca în acelaşi timp, în întreaga lui viaţă să fi încercat să adâncească propria credinţă, dovadă numărul imens de preoţi care nu mai citesc zeci de ani la rând un studiu aprofundat dogmatic. Credinţa autentică e înlocuită astfel printr-un sentimentalism religios pietist, care în mod subtil şi greu de observat din afară, pune stăpânire pe viaţa Bisericii şi a slujitorilor ei. Încet, încet, ignoranţa preoţilor apare drept normalitatea credinţei şi a Bisericii pe care o reprezintă. Modul acesta sentimental religios-pietist ce inundă preoţimea se traduce în practică şi printr-o acomodare uşoară ci idei, cu convingeri, uneori chiar străine şi dăunătoare nu numai Ortodoxiei, ci şi creştinismului ca religie. Nu sânt întâmplătoare invaziile religiilor asiatice din Europa şi Asia operă a zilelor noastre tot mai mult şi la noi.

O altă formă pietistă în viaţa ortodoxă o găsim exprimată în cult, atunci când în acesta ne rezumăm doar la forme exterioare atunci când se pierde sensul şi integralismul cosmic şi realismul slujbelor. Acest lucru se face în devoţionismul monahal. Slujbele în Ortodoxie au rolul de a integra şi restaura nu numai pe om, dar o dată cu el şi Cosmosul. Devoţionismul monastic nu are în vedere realismul slujbelor prin care lumea e restaurată şi sfinţită şi astfel întâlnim Utrenia făcută seara, la care preotul citeşte rugăciunea pentru odihna din noaptea ce tocmai a trecut şi pentru răsăritul soarelui. Se fac vecernii dimineaţa, cântând „Lumină lină”.

Devoţionismul monastic spune că-i suficient să facă rânduiala cu dragoste şi e primită de Dumnezeu. Dar o Utrenie făcută seara, care e slujba soarelui răsare, în care Hristos vorbeşte prin lumină, e o formă fără fond.

Sau alt exemplu: Citirea Canonului Sfântului Andrei Criteanul care presupune ritm de viaţă adecvat, nu simplu ritual liturgic.

A săvârşi Liturghia Darurilor înainte sfinţite fără împărtăşirea cuiva, uitându-se că această liturghie s-a pus după amiaza ca să poată fi respectat şi postul şi împărtăşirea cu Hristos.

Preot Vasile Vlad

Sursa: http://mirem.ro/pdfuri/pietismul.pdf

_________________________________________________

[1] Sunt multi care considera (din cauza aceluiasi pietism relativist) ca o astfel de parere submineaza aceeasi „ortodoxie a neamului”. Este de precizat ca oricine a citit Patristica si stie cum functioneaza Biserica, isi va da seama ca este o pozitie corecta. Cine respinge pozitia aceasta apeland la „artificii” evlavioase nu poate fi catalogat decat ca un rauvoitor care nu este de acord cu invatatura patristica (accesibila in ziua de azi oricui). De asemenea trebuie precizat, o data in plus, ca problema nu sunt duhovnicii (in unele cazuri), ci modul in care se raporteaza unii credinciosi la ei.

1 Comentariu

  1. Theologie Patristica

    Doamne ajuta!

    Ma bucura enorm ca ati preluat acest articol, de altfel fundamental pentru situatia de astazi a ortodocsilor, dar am rugamintea sa specificati sursa articolului mai ales ca nota de inceput imi apartine.

    Sper ca nu v-am suparat cu nimic.

    O seara buna!

    Răspuns

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *