Selectați pagina

Persecuţiile nu vor fi o mărturie împotriva voastră care suferiţi răul, ci împotriva celor care fac răul

Persecuţiile nu vor fi o mărturie împotriva voastră care suferiţi răul, ci împotriva celor care fac răul

„Şi văzând Iisus mulţimile, S-a suit pe munte; şi şezând, au venit la Dînsul ucenicii Lui. Şi deschizîndu-Şi gura, îi învăţa pe ei zicînd: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor”

Cît de puţin iubea Hristos onorurile şi cît de modest era! Nu tîra cu El mulţimile, ci, cînd trebuia să vindece, mergea El pretutindenea, cercetînd sate şi oraşe; iar cînd vedea mulţime multă se oprea acolo; nu Se oprea în mijlocul oraşelor şi al pieţelor, ci în munţi şi în pustie, învăţîndu-ne să nu facem nimic de ochii lumii, ci să fugim departe de tulburările din viaţă, mai ales cînd trebuie să filozofăm şi să cugetăm la lucrurile cele de neapărată trebuinţă.

După ce Iisus S-a urcat pe munte şi a şezut, ucenicii au venit lîngă El. Ai văzut propăşirea lor în virtute? Ai văzut cît de repede li s-a îmbunătăţit viaţa?

Mulţimile priveau numai la minunile lui Hristos; ucenicii, dimpotrivă, doreau să audă lucruri mari şi înalte. Lucrul acesta l-a şi îndemnat pe Iisus să înveţe şi să înceapă predica Sa de pe munte.
Hristos nu vindeca numai trupurile, ci îndrepta şi sufletele; trecea necontenit de la purtarea de grijă a sufletelor la tămăduirea trupurilor; era de folos deodată în mai multe chipuri, unind învăţătura cu fapta. Purtînd grijă şi de trup şi de suflet, arăta că este însuşi Creatorul întregii fiinţe omeneşti şi închidea astfel gurile cele neruşinate ale ereticilor. Pentru aceasta Se îngrijea şi de trup şi de suflet, vindecînd cînd pe unul cînd pe altul.

Aşa a făcut şi cînd S-a suit pe munte.

Evanghelistul spune: „Deschizîndu-Şi gura, îi învăţa pe ei”.

– Dar pentru ce evanghelistul a mai adăugat cuvintele: „Deschizîndu-Şi gura „?

– Ca să afli că Hristos învăţa şi cînd tăcea, nu numai cînd grăia; uneori deschidea gura, alteori glăsuia prin fapte.

Cînd auzi: „îi învăţa pe ei”, să nu-ţi închipui că grăia numai ucenicilor Săi!
Nu, ci prin ei tuturora. Dar pentru că mulţimea era alcătuită din oameni de rînd, ba chiar din oameni a căror minte era lipită de cele pămînteşti, Hristos Şi-a adus lîngă El ceata ucenicilor Săi şi lor le adresează cuvintele Sale, iar prin ei şi tuturor celor care aveau nevoie de învăţăturile Lui.

………..

„Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate”.

Adică cei prigoniţi pentru virtute, pentru apărarea altora, pentru credinţă. De obicei prin „dreptate” se înţelege întotdeauna întreaga filozofie a sufletului.

„Fericiţi veţi fi cînd vă vor ocări şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi” .
Hristos spune: „Veţi fi fericiţi dacă oamenii vă vor numi şarlatani, înşelători sau altfel”.
Poate fi ceva mai nou decît aceste porunci, în care Domnul ne spune să dorim tocmai ceea ce lumea urăşte: sărăcia, plânsul, prigoana, ocara? Şi totuşi Domnul a spus şi a convins nu pe doi, zece, douăzeci, o sută sau o mie de oameni, ci pe toată lumea. Şi cînd mulţimile au auzit aceste porunci grele, împovărătoare şi potrivnice simţului comun au rămas cutremurate de uimire. Atît de mare era puterea Celui ce vorbea.
Dar ca să nu socoteşti că este fericit orice om ocărit, Hristos pune două condiţii fericirii: una, să fie ocărit pentru Hristos, a doua, să fie ocărit pe nedrept.
Dacă ocara nu îndeplineşte aceste condiţii, cel ocărit nu numai că nu este fericit, ci şi ticălos. Iată acum şi răsplata:
„Că plata voastră multă este în ceruri” .
Să nu te întristezi dacă nu auzi dăruindu-se de fiecare fericire, împărăţia cerurilor. Chiar dacă răsplăţile sînt diferite, totuşi toate duc în împărăţia cerurilor. Cînd Domnul spune: „se vor mîngîia cei ce plîng”; se vor milui cei milostivi”; „vor vedea pe Dumnezeu cei curaţi cu inima”; „vor fi numiţi fii ai lui Dumnezeu făcătorii de pace”, prin toate acestea nu arată altceva decît împărăţia cerurilor. Cei care se bucură de aceste răsplăţi vor dobîndi negreşit împărăţia cerurilor. Nu socoti, dar, împărăţia cerurilor numai răsplata celor săraci cu duhul, ci şi a celor ce flămânzesc pentru dreptate, a celor blînzi şi într-un cuvînt a tuturor celorlalţi.

……….

Impărăţia cerurilor avea să fie răsplata celor prigoniţi; şi pentru că aveau să o dobîndească mai tîrziu, Domnul îi mîngîie spunîndu-le că vor avea aceeaşi parte cu profeţii prigoniţi mai dinainte de ei. Cu alte cuvinte Hristos spune aşa:

„Să nu socotiţi că veţi suferi acestea pentru că grăiţi sau legiuiţi ceva împotriva!
Să nu socotiţi că veţi fi prigoniţi, pentru că sînteţi dascălii unor învăţături rele!

Nu! Necazurile şi primejdiile voastre nu vor veni de pe urma răutăţii învăţăturilor voastre, ci de pe urma răutăţii ascultătorilor voştri. De aceea persecuţiile nu vor fi o mărturie împotriva voastră care suferiţi răul, ci împotriva celor care fac răul. Tot trecutul dă mărturie de aceasta. Nici profeţii n-au fost loviţi cu pietre, n-au fost prigoniţi şi n-au fost chinuiţi în atîtea şi atîtea chipuri pentru că erau vinovaţi de fărădelegi sau de necredinţa în Dumnezeu! Prigonirile, dar, să nu vă tulbure.

…………

Hristos hotărăşte mare răsplată nu numai pentru prigoanele pe care le vor suferi, ci şi pentru cuvintele rele. De aceea n-a spus: „Cînd vă vor prigoni şi cînd vă vor omorî”, ei: „Cînd vă vor, ocări şi vor zice tot cuvantul rău”, că mai cu seamă ocările şi vorbitul de rău îndurerează mai cumplit decît înseşi faptele.
Multe sînt în adevăr cele care uşurează durerea în prigoane, de pildă: încurajările tuturora, aplauzele, cununile, laudele multora; dar cînd eşti ocărit şi vorbit de râu ţi se ia şi această mîngîiere. Că ocara şi vorbitul de rău nu par în ochii lumii mare lucru; şi tocmai de aceea muşcă mai adînc decît prigoana inima celui ocărit şi vorbit de rău. Mulţi şi-au pus laţul de gît pentru că n-au putut suferi defăimarea şi ocara. Pentru ce să te mai miri de ceilalţi? Pe Iuda vînzătorul, neruşinatul, spurcatul, pe omul care nu se mai ruşina de nimic, vorbele rele l-au împins la spînzurătoare. O altă pildă: Iov, omul de oţel, omul mai tare decît piatra, cînd şi-a pierdut averile cînd au venit peste el nenorociri cumplite, cînd a ajuns dintr-o dată fără de copii, cînd şi-a văzut trupul izvor de viermi şi pe femeia sa împotriva lui, le-a îndurat pe toate cu uşurinţă; dar cînd a văzut că prietenii săi îl ocărăsc, îl atacă, că au o părere proastă despre el, că spun că suferă aceste nenorociri pentru păcatele lui şi că este pedepsit pentru răutatea lui, atunci curajosul şi marele bărbat s-a tulburat şi i s-a răvăşit sufletul.
David a iertat pe toţi care l-au prigonit; numai pentru defăimare a cerut răzbunare de la Dumnezeu: „Lasă-l să blesteme; că Domnul i-a poruncit; ca să vadă Domnul smerenia mea, şi-mi va răsplăti mie pentru blestemul ce mi l-a făcut el în ziua aceasta.”

Şi Pavel nu laudă numai pe cei prigoniţi, nici numai pe cei cărora li s-au luat averile, ci şi pe cei ocăraţi şi defăimaţi, grăind aşa: Aduceți-va aminte de zilele de mai înainte, în care, după ce aţi fost luminaţi, aţi îndurat multă luptă și suferinţă, fiind daţi în privelişti cu defăimări şi necăjiţi.
Pentru aceea şi Hristos dă mare răsplată celor ocăraţi şi defăimaţi: Dar pentru ca să nu zici: „De ce, Doamne, nu pedepseşti aici pe pămînt pe cei ce ocărăsc, pentru ce nu le astupi aici gurile, ci dai dincolo răsplată?”, Domnul a dat ca pildă pe profeţi, ca să arate că nici pe timpul lor Dumnezeu n-a pedepsit pe cei ce i-au ocărit şi i-au defăimat. Dacă pe timpul Vechiului Testament, cînd o faptă era îndată pedepsită sau răsplătită, Dumnezeu îi încurajează pe profeţi să rabde ocările şi defăimările cu nădejdea unor răsplăţi viitoare, cu atît mai mult acum pe vremea Noului Testament, cînd nădejdea este mai vădită, cînd filozofia e mai mare.
Uită-te că Hristos a vorbit de suferirea prigoanelor, a ocărilor şi defăimărilor numai după ce a dat atîtea fericiri. N-a făcut asta fără rost, ci a vrut să arate că un om care nu s-a deprins şi n-a pus în practică fericirile nu poate ţine piept prigoanelor, ocărilor şi defăimărilor. De aceea fericirea dinainte deschide totdeauna drum celei următoare, aşa că toate fericirile alcătuiesc un lanţ de aur: omul smerit îşi va plînge negreşit păcatele; cel care plînge va fi şi blînd şi drept şi milostiv; cel milostiv, drept şi cu sufletul zdrobit, va fi negreşit şi curat cu inima; iar cel curat cu inima va fi făcător de pace.În sfarşit, cel care îndeplineşte
toate aceste fericiri va înfrunta prigoanele, nu se va tulbura cînd va auzi că e vorbit de rău şi va fi în stare să sufere mii de necazuri.
După ce Hristos a dat ucenicilor Săi poruncile ce se cuveneau, îi încurajează iarăşi, lăudîndu-i. Şi pentru că poruncile erau măreţe, cu mult mai mari decît cele din Vechiul Testament, ascultă ce le spune Hristos ucenicilor Săi, ca nu cumva să se tulbure şi să zică: „Cum vom putea îndeplini aceste porunci?”. Spunîndu-le :
„Voi sînteţi sarea pămîntului” , arătîndu-le că este nevoit să le dea aceste porunci, Domnul pare a le spune ucenicilor Săi: „Nu e vorba de viaţa voastră, ci de viaţa întregii lumi. Nu vă trimit în două sau zece sau douăzeci de oraşe, nici la
un singur popor, ca pe profeţi, ci pe pămînt şi pe mare, în întreaga lume, într-o lume stricată”.

Prin cuvintele: „ Voi sînteţi sarea pămîntului” a arătat că toată omenirea este stricată şi putredă de păcate. De aceea Hristos cere ucenicilor Săi să
îndeplinească virtuţile fericirilor; că ele mai cu seamă sînt necesare şi folositoare pentru purtarea de grijă a sufletelor mulţimilor. Omul blînd, îngăduitor, milostiv şi drept nu mărgineşte numai la el faptele sale bune, ci face ca aceste bune izvoare să se reverse şi spre folosul celorlalţi. Şi iarăşi, omul curat cu inima,
făcător de pace şi prigonit pentru adevăr îşi pune viaţa în slujba folosului obştesc al lumii. „Să nu socotiţi, spune Hristos ucenicilor Săi, că sînteţi chemaţi la nişte lupte întâmplătoare şi nici că e vorba de lucruri mici! Nu!” „Voi sînteţi sarea pămîntului!” — Ce dar? Au îndreptat apostolii ce se stricase?
– Nicidecum! Că nici nu-i cu putinţă să mai fie de folos cele stricate, chiar dacă presari sare pe ele. Apostolii n-au făcut asta, ci au sărat numai ceea ce
fusese mai înainte reînnoit, ceea ce li se încredinţase şi scăpase de mirosul cel greu al putreziciunii, ţinîndu-o şi păstrandu-o în prospeţimea pe care o primise de la Stăpînul. A scăpa de putreziciunea păcatelor este lucrarea lui Hristos; dar a nu se mai întoarce iarăşi la putreziciunea aceea este lucrarea sîrguinţei şi nevoinţei ucenicilor.
Vezi cum Hristos le arată ucenicilor, încetul cu încetul, că sînt mai mari şi decît profeţii? Le spune că nu sînt numai dascălii Palestinei, ci ai întregului pămînt; şi nu sînt simpli dascăli, ci dascăli înfricoşători. Minunat este că au ajuns atît de doriţi şi atît de dragi tuturora, nu prin linguşeli, nici prin slugărnicii, ci prin asprime, aşa cum lucrează sarea. „Să nu vă miraţi, le spune Hristos, dacă las la o parte pe ceilalţi şi vă grăiesc vouă şi vă atrag spre primejdii atît de mari!
Gîndiţi-vă la cîte oraşe, la cîte popoare, la cîte neamuri am să vă trimit ca păstori!
De aceea vreau să nu fiţi numai voi înţelepţi, ci să faceţi şi pe alţii înţelepţi.
Trebuie să fiţi foarte pricepuţi, pentru că în mîinile voastre stă mîntuirea celorlalţi. Trebuie să aveţi atâta belşug de virtute, pentru ca folosul ei să împrăştie
şi la alţii. Dacă nu veţi fi aşa, nu vă veţi fi nici vouă îndestulători.

„Nu vă întristaţi, le spune Hristos mai departe, că sînt împovărătoare cele ce vă spun! Dacă ceilalţi oameni se strică, pot,prin voi, să se mai întoarcă la starea lor de mai înainte; dar dacă voi vă veţi strica, împreună cu voi veţi pierde şi pe ceilalţi. Deci cu cît vi se încredinţează lucruri mai mari, cu atît aveţi nevoie de mai multă râvnă”.

Pentru aceea spune:
„Dacă sarea se va strica, cu ce se va săra?De nimic nu mai este bună decît să fie aruncată afară şi călcată de oameni”
Ceilalţi oameni, de-ar păcătui de mii de ori, pot dobîndi iertare. Dar dascălul, dacă păcătuieşte, este lipsit de orice apărare şi va primi cea mai mare pedeapsă.
Pentru ca nu cumva ucenicii din pricina cuvintelor: „ Cînd vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvîntul rău împotriva voastră” să se teamă a porni la
propovăduire, Hristos le spune: „Dacă nu sînteţi destul de tari ca să înfruntaţi ocările, prigonirile şi cuvintele rele, în zadar aţi fost aleşi! Nu trebuie să vă temeţi cînd sînteţi vorbiţi de rău, ci cînd sînteţi făţarnici. Atunci vă veţi strica şi veţi fi călcaţi în picioare! Dar dacă ramîneţi la gust cum e sarea, şi sînteţi vorbiţi de rău, bucuraţi-vă! Aşa e lucrarea sării: să muşte şi să pricinuiască dureri celor răi. Este deci de neapărată trebuinţă să fiţi vorbiţi de rău; asta, însă, nu vă vatămă cu nimic, ci dă mărturie de tăria voastră; dar dacă vă temeţi de ocări, atunci aţi trădat şi tăria ce trebuie s-o aibă nişte apostoli şi veţi suferi şi necazuri cu mult mai mari; că veţi fi şi vorbiţi de rău, şi veţi fi şi dispreţuiţi de oameni”.

Acest înţeles au cuvintele: „ Călcată de oameni”. ”

 

Sursa: Sfântul Ioan Gură de Aur, „Omilii la Evanghelia după Matei”, fragment din Omilia XV

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *