Selectați pagina

Dacă azi arhiereii nu îl vor detrona pe patriarhul Bartolomeu care subminează sobornicitatea Bisericii, mâine el îi va excomunica

Dacă azi arhiereii nu îl vor detrona pe patriarhul Bartolomeu care subminează sobornicitatea Bisericii, mâine el îi va excomunica

Dacă azi, după canoanele Bisericii lui Hristos, arhiereii nu îl vor detrona pe patriarhul Bartolomeu care subminează sobornicitatea Bisericii, mâine el îi va excomunica.

Aşa cum corpul uman trăiește conform legilor biologice, Corpul lui Hristos – Biserica Sa – trăiește și acționează conform legilor stabilite de Duhul Sfânt în normele canonice ale regulilor apostolice și sinodale, scrie spzh.news

Astăzi, datorită evenimentelor din Ucraina, organism bisericesc unitar este rănit prin încercarea de a ignora și de a reorganiza aceste legi, motiv pentru care se dezvoltă rapid grava amenințare a unei dezbinări de scară largă.

Obiectiv, motivele formării unei dezbinări rezultă atât din acțiune, cât și din inacțiune:

  • o încălcare deliberată de către Patriarhul Constantinopolului a unei serii de precepte canonice ale Bisericii Ortodoxe (v. mai jos);
  • lipsa de acțiune, exprimată prin reacția celorlalţi episcopi la subminarea principiilor de sobornicitate a Bisericii lui Hristos și la alte nelegiuiri, inculcate categoric în Ortodoxia Universală de către Patriarhul Bartolomeu.

Vom nota că, în contextul Sfintei Tradiții a Bisericii și al acțiunilor Fanarului, inacțiunea episcopilor Bisericilor Locale în privinţa iniţierii unui proces judiciar canonic asupra lui este o deviere gravă de la puritatea învățăturii de credință ortodoxă.

Apostazie prin acţiune

Din nefericire, Patriarhul de Constantinopol Bartolomeu s-a afirmat de mai mulți ani şi din ce în ce mai profund în apostazia sa faţă de Ortodoxie. Se afirmăîn îndepărtarea de Biserica lui Hristos, încălcând în mod sfidător regulile canonice, şi în particular:

  • a 11-a regulă apostolică: face comuniune liturgică cu schismaţii și ereticii;
  • a 45-a regulă apostolică: permite celor anatemizați să acționeze ca slujitori ai Bisericii;
  • a 46 de regulă apostolică: recunoaște botezul schismaţilor ucraineni anatemizați;
  • a 47-a regulă apostolică: nu distinge preoții de preoții falși;
  • a 65-a regulă apostolică: face comuniune de rugăciune diversă cu evrei și eretici;
  • a doua regulă a celui de-al II-lea Sinod Ecumenic, care interzice “extinderea” puterii sale în afara teritoriului propriu;
  • a treia regulă a celui de-al II-lea Sinod Ecumenic: încearcă să transforme întâietatea în cinste (pierdută cu mai bine de 500 de ani în urmă, după căderea Constantinopolului) în întâietatea puterii peste toate Bisericile locale;
  • a 5-a regulă a celui de-al III-lea Sinod Ecumenic: încercarea de a readuce la comuniunea cu Biserica a schismaţilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene Autocefale și a Bisericii Ortodoxe Ucrainene a Patriarhiei de la Kiev care nu s-au pocăit.

Cuvintele și faptele făcute în public ale Patriarhului Bartolomeu mărturisesc de mult timp: el formează și introduce o credință complet diferită de Ortodoxie, încercând să-şi subordoneze toate Bisericile Ortodoxe locale.

În special, implementarea activă a acestor procese este ilustrată în mod clar de acțiunile întreprinse de Patriarhul de Constantinopol în relația cu Biserica din Ucraina – samovolnicia pe teritoriul canonic al altei Biserici locale, care vizează introducerea schismaţilor Bisericii Ortodoxe Ucrainene Autocefale și a Bisericii Ortodoxe Ucrainene a Patriarhiei de la Kiev în sânul Bisericii Ortodoxe.

Astfel de acțiuni au fost condamnate de părinții Sfintelor Sinoade ortodoxe și, prin urmare, şi în prezent pot să fie calificate drept o crimă împotriva Bisericii lui Hristos, deoarece s-a stabilit:

  • “Nici un episcop să nu îndrăznească să iasă din eparhia sa şi să meargă la alta … pentru organizarea treburilor bisericești care nu sunt ale lui” (a 13-a regulă a Sinodului din Antiohia);
  • “Episcopii care nu au fost invitați să nu iasă dincolo de limitele prorpiului teritoriu pentru hirotonire sau pentru orice altă trebuinţă bisericească” (a doua regulă a celui de-al II-lea Sinod Ecumenic).

Intervenind în spațiul canonic al altei Biserici locale, Patriarhul Bartolomeu stabileşte ca regulă o altă fărădelege – încercarea de a readuce la comuniunea cu Biserica a schismaţilor anatemizaţi care nu s-au pocăit. În timp ce, conform regulilor Sinoadelor ecumenice, pocăința este condiția principală, indispensabilă și imperativă pentru restabilirea lor în comuniunea cu Una, Sobornicească şi Apostolească Biserică.

Astfel de acțiuni sunt prin natura lor anti-bisericești și, prin urmare, nu au putere canonică. Aceasta, în special, este prezentat în următoarele norme bisericești:

  • “Dacă unii [membri ai BOU-PK și ai BOUA] au fost condamnați pentru fapte necuviincioase [schisme, etc.] de către Sfântul Sinod … [iar Patriarhul Bartolomeu] și susţinătorii săi, contrar regulilor stabilite, în mod arbitrar, au încercat sau vor încerca să le restabilească în comuniunea cu Biserica sau în gradul de preoție: noi am stabilit prin drept ca aceasta să fie în zadar pentru ei și să rămână totuși caterisiţi din gradul preoţesc”(a 5-a regulă a celui de-al 3-lea Sinod Ecumenic);
  • “botezaţi sau hirotoniţi de la astfel de [eretici și anatematizați] nici de credincioși, nici de slujitorii Bisericii nu pot fi” (a 68-a regulă apostolică).

De asemenea, trebuie să avem în vedere faptul că dacă episcopii celorlalte Biserici locale manifestă un fel de “toleranță” față de astfel de acțiuni ale Patriarhului de Constantinopol, acesta din urmă continuă să-și revendice statutul și ambițiile “papale”, încălcând principiul de sobornicitate a Bisericii lui Hristos. El vorbește deschis despre intențiile sale anticreștine şi eretice: “Frații noștri slavi, indiferent dacă doresc sau nu, vor fi nevoiţi să se supună deciziilor noastre”, – şi astfel respinge fundamental porunca lui Hristos: “ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Şi care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă” (Matei 20, 26-27). De asemenea, el respinge a 34-a regulă apostolică: “Primul [patriarhul] să nu facă nimic fără sfătuirea cu toţi”.

Despre aceștia apostolul Pavel spune: “Iar de învață cineva altă învăţătură şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos și de învățătura cea după dreaptă credinţă, acela e un îngâmfat, care nu știe nimic, suferind de boala discuţiilor și a certurilor de cuvinte” (1 Tim. 6,3-4).

Este clar că există o nevoie urgentă de reflecție teologică critică (în lumina Sfintelor Scripturi și canoanelor Bisericii) a situației creată în Biserică ca urmare a acțiunilor nelegiunite ale Patriarhului Bartolomeu.

Patriarhul de Constantinopol nu poate avea autoritatea și prerogativele puterii bisericești generale

Cu toate acestea, justificându-şi acțiunile în Ucraina, Constantinopolul face apel la regulile aprobate de sfinţii părinți la cele de-al II-lea și al IV-lea Sinoade Ecumenice, ale căror norme și-au pierdut de mult relevanța. Și anume: conform celei de-a treia reguli a celui de-al II-lea Sinod Ecumenic, “episcopul de Constantinopol are întâietatea de onoare faţă de episcopul roman, pentru că acest oraș este noua Roma”.

Sfinții Părinți al celui de-al doilea Sinod Ecumenic au definit baza care i-a oferit episcopului de Constantinopol un o anumită “întâietatea de onoare”. Această bază a fost că “orașul este noua Roma”.

Mai devreme numai Roma, care până la momentul divizării Imperiului Roman era practic capitala lumii, a fost înzestrată cu o onoare similară. Dar nici acțiunile Arhiepiscopului Roman nu aveau autoritate bisericească generală, deoarece legitimitatea acțiunilor sale era limitată la regiunile geografice clar definite care nu făceau parte din spațiul canonic al altor Biserici locale.

După divizarea Imperiului Roman un anumit “avantaj al onoarei” a fost delegat Arhiepiscopului de Constantinopol din aceleași motive administrative și teritoriale, ce este descris în detaliu în cea de-a 28-a regulă a celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic (la care se referă în prezent Fanarul, atribuindu-şi “împuternicirile Sfintei Biserici din Constantinopol”).

De mai mulți ani, Patriarhul de Constantinopol Bartolomeu se afirmă din ce în ce mai stabil în apostazia sa faţă de Ortodoxie.

Cu toate acestea, aceeași regulă reglementează net nu numai limitele geografice în care “împuternicirile” Constantinopolului au valoare canonică, ci și baza în care sfinţii părinți ai Sinoadelor Ecumenice au oferit Bisericii Constantinopolului nişte “privilegii” un pic mai extinse, şi anume: “Părinții i-au acordat în mod cuvenit privilegii: pentru că era orașul domnitor”.

Adică, deoarece la acel moment Constantinopolul a devenit orașul de guvernare în partea de Est a fostului Imperiu Roman, aceleași privilegii au fost delegate unui oraș de scara Romei – împuterniciri puțin mai extinse, care s-au extins numai în regiunile geografice definite în mod clar de aceeași regulă:

“Prin urmare, numai mitropoliţii regiunilor Pontului, Asiei și Traciei, precum și episcopii altor popoare din regiunile menționate mai sus, să fie numiţi Sfântul prestol” (a 28-a regulă a celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic).

În același timp, această regulă definește în mod clar temeiurile (premisele canonice), în baza cărora Patriarhia de Constantinopol poate pretinde la “privilegiile în cinste” menționate mai sus: sfântul tronul poate fi oarecum superior în teme bisericești numai dacă se află în “orașul domnitor și sinodal”, şi cu împuternici numai în regiunile Pontului, Asiei și Traciei.

Deoarece Fanarul nu are alte argumente canonice pentru a-şi afirma “întâietatea în cinste”, o examinare strictă a acelorași reguli vădeşte că niciodată nu au existat canoane care să-l investească pe Patriarhul de Constantinopol cu prerogative autoritare și împuterniciri exclusive cu valoare bisericească generală – adică care să-l ridice deasupra altor Întâistătători ai Bisericilor locale sau care să-i dea dreptul legitim să acționeze pe teritoriul canonic străin.

Mai mult decât atât, deoarece în lumea contemporană nu există nici Imperiul Roman, nici Constantinopolul (în semnificația lor anterioară pentru lume), înseamnă că nu există nici premise obiective și canonice pentru aplicarea prevederilor celei de-a 28-a regului a celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic. Aceste norme și-au epuizat complet relevanța cu mai bine de 500 de ani în urmă.

Cu toate acestea, în prezent multe suflete care nu analizează situația prin prisma normelor canonice ale Bisericii sunt gata să urmeze Patriarhia de Constantinopol, crezând în legitimitatea acțiunilor patriarhului său ca “purtător de drept” al autorității şi propriilor împuterniciri la nivelul întregii Biserici.

Complicitate în distrugerea bisericii

Bineînțeles, sunt periculoase erezia și nelegiuirea afirmate de o persoană înşelată sau de un grup, dar nu este mai puțin periculos ca arhipastorii care au dat jurământul de arhiereu să respecte puritatea credinţei ortodoxe, le permit acestor oameni să acționeze în numele Adevărului și să seducă şi să abată de la calea mântuirii turma, pentru care a primit moartea Hristos.

Iar cea de-a 13-a regulă a Sinodului din Antiohia obligă arhipastorii să oprească imediat astfel de acțiuni:

Nici un episcop să nu îndrăznească să treacă de la o eparhie la alta … pentru a organiza treburi bisericești care nu sunt ale lui, şi tot ce va face el să fie zadarnic; și el, pentru fapte rușinoase și necumpătate, să fie pedepsit printr demiterea imediată din rangul său de către Sfântul Sinod”.

Din această regulă rezultă că:

  • orice acțiune ambițioasă și condusă de mândrie a Patriarhului de Constantinopol, care pretinde să-și afirme întâietatea în cinste, nemaivorbind de întâietatea puterii între alţi Întâistătători ai Bisericilor locale, este anticanonică și invalidă;
  • pentru “faptele sale rușinoase și necumpătate” un astfel de patriarh trebuie detronat imediat din scaunul său. Obligația demiterii sale din rang este pusă de această regulă pe Sfântul Sinod al Întâistătătorilor celorlalte Biserici locale.

Astfel, dacă ţinem să fim consecutivi în această situație, inacțiunea episcopilor și Întâistătătorilor Bisericilor locale nu este o încălcare mai puțin gravă a canoanelor Bisericii Ortodoxe decât încălcările comise de Patriarhia Constantinopolului. Mai mult, în esența sa, o astfel de inacțiune este o complicitate pasivă în acţiunile eretice şi nelegiuirile Patriarhului Bartolomeu. Oare ne vom gândi la consecințe?

La urma urmei, este evident că prin mândria și nelegiuirea unui astfel de ” Întâistătător ecumenic ortodox” sunt tentaţi de păcat atât credincioșii, cât și pe necredincioși – întreaga comunitate mondială. Respectul pentru Biserica Ortodoxă cade în fiecare zi în mod catastrofal pentru că şi-a pierdut capacitatea de autopurificare și autoconservare.

Dacă nu vom neglija experiența de secole a Bisericii, vom acorda atenție următoarelor precedente și consecințelor lor pentru Biserica lui Hristos:

  • ereticul Nestor, la fel cum în prezent patriarhul Bartolomeu, a fost patriarhul Constantinopolului. Dacă părinții celui de-al III-lea Sinod Ecumenic ar fi susținut poziția de iconomie proprie multor episcopi actuali, noi toți am fi urmat soarta blestemaţilor nestorieni. Acest lucru nu s-a întâmplat numai datorită faptului că în secolul al V-lea sfinţii părinții erau fideli lui Hristos și au urmat cu ardoare poruncile Lui.

Din păcate, în următoarele secole din ce în ce mai des era acceptată o altă practică, înspre care înclină şi episcopii din vremea noastră:

  • Patriarhul de Constantinopol Meletie al IV-lea (care, după cum se știe cert, a fost un francmason) a introdus în 1923 “noul stil”. Arhiereii acelui timp tulburat nu i-au condamnat acțiunile anticononice și nu s-au deranjat să-l aducă la tribunalul ecleziastic. Ca rezultat, o nouă dezbinare a fost introdusă în Biserica Ortodoxă Universală;
  • adeptul patriarhului Meletie al IV-lea în lupta împotriva purității Ortodoxiei, patriarhul de Constantinopol Athenagoras, călcând regula 34-a și alte reguli, a încercat să ridice anatema din anul 1054 prin autoritatea sa unică. Episcopii au rămas din nou tăcuți, fără a-i dezvălui și condamna acțiunile ilegale. Ca rezultat al unei astfel de tăceri a fost pus începutul fraternizării anticanonice cu catolicii. Observăm şi în zilele noastre o dezvoltare rapidă a acestui proces.

La fel şi în prezent în cercurile bisericești există o opinie răspândită că situația actuală trebuie tratată extrem de diplomatic și, prin urmare, nu trebuie luate măsuri decisive și radicale – adică se propune să se acționeze nu în conformitate cu principiul acriviei, ci, chipurile, după iconomie.

Totuși, este deja evident că actualmente iconomia nu a adus rezultatele așteptate – situația din Ortodoxia mondială se complică cu rapiditate. Deci, poziția iconomiei se transformă în complicitate pasivă cu nelegiuirea îndreptată împotriva Bisericii lui Hristos. Această situație poate fi corectată numai prin aplicarea principiului acriviei.

Calea apostaziei prin lipsa de acțiune

Patriarhul Bartolomeu nu numai că propovăduieşte erezia ecumenismului, dar şi continuă să o implanteze prin toate mijloacele. Deschis intră în comuniune liturgică cu catolicii, slujind împreună cu Papa Romei. Ca raspuns, tacere…

Patriarhul Bartolomeu predică și introduce erezia papismului în Ortodoxie. Ca răspuns, din nou tăcere…

Patriarhul Bartolomeu predică și introduce erezia etnofiletismului, în particular, afirmând: “Frații noștri slavi nu pot tolera primatul Patriarhiei Ecumenice și națiunea noastră în Ortodoxie”. Noi păstrăm tăcerea…

Apare întrebarea – pentru ce fel de crimă astăzi Întâistătătorii Bisericilor locale vor îndrăzni să condamne și să destituie un om numit patriarh, dar ale cărui acțiuni evident mărturisesc că el este un apostat și un eretic?

Este destul de ciudat faptul că în situația creată arhiereii celorlalte Biserici locale au acceptat poziţial că nu există alte metode de exprimare a dezacordului față de acțiunile anticanonice ale Patriarhului Bartolomeu și ale urmașilor săi, decât încetarea comuniunii euharistice cu Patriarhia Constantinopolului. În rest, “se cuvine” să fii răbdător și umil, ca Hristos cel blând și smerit, Care, “ocărât fiind, nu răspundea cu ocară; suferind, nu amenința, ci Se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate”(1 Petru 2, 23).

Deoarece în lumea contemporană nu există nici Imperiul Roman, nici Constantinopolul (în semnificația lor anterioară pentru lume), înseamnă că nu există nici premise obiective și canonice pentru aplicarea prevederilor celei de-a 28-a regului a celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic.

Urmăm noi oare calea corectă lăsată de Mântuitor în această situație? Atunci când reflectăm despre păşirea pe calea lui Hristos trebuie să luăm în considerare următoarele:

1) Dumnezeu ne-a arătat chipul smereniei faţă de calomnie și şi vorbirea în deşert adresată personal lui Dumnezeu ca Om, dar să nu uităm reacția Lui față de nelegiuirea arhiereilor: “Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! … Şerpi, pui de vipere, cum veţi scăpa de osânda gheenei?” (Matei 23, 13; 14; 15; 23; 25; 27; 29; 33) – I-a denunțat pe învățătorii falsi.

Oare denunţându-i Hristos a încetat să mai fie blând și umil?

A rămas el astfel atunci când în casa Tatălui Său “şi-a făcut un bici de ştreanguri, i-a scos pe toți (care târguiau) afară din templu … și schimbătorilor le-a vărsat baniiși le-a răsturnat mesele”, Mântuitorul i-a alungat hotărât din casa Tatălui Său pe toți cei ce au îndrăznit să facă ceea ce trebuia să fie (vezi Ioan 2, 13-16).

2) Apostolul Pavel considera că este “cel mai mic dintre Apostoli , care nu este vrednic să se numească apostol” (1 Corinteni 15, 9), dar a fost ferm în păstrarea purităţii Bisericii lui Hristos. Și din moment ce Duhul Sfânt a spus: “Pe cei ce păcătuiesc mustră-i de faţă cu toţi, ca şi ceilalţi să aibă teamă” (1 Timotei 5:20), a procedat întotdeauna astfel.

Și când Petru, primul dintre apostoli, a greşit și s-a făţărnicit împreună cu alți evrei, atunci Pavel, văzând că ei “nu calcă drept, după adevărul Evangheliei, … a zis lui Chefa înaintea tuturor” (Gal 2, 13-14) – nu-i învinuia duscret, ci de faţă cu toţi, pentru a păstra adevărul Evangheliei.

Și pentru o astfel de străduință pentru puritatea Bisericii și a învăţăturii lui Hristos el este cinstit ca Primul Apostol – Primul care a urmat calea lui Hristos, care a păstrat în virtutea ardorii sale atât blândețea, cât și smerenia.

Deci nu sunt cuvintele acestea adresate nouă: “Deci, vă rog, să-mi fiţi mie următori: precum și eu lui Hristos” (1 Corinteni 4:16)?

Oare nu pentru noi este lăsat exemplul luptei adevăratului urmaş al lui Hristos: “fraţilor mincinoşi, care veniseră, furişându-se… cărora nici măcar un ceas nu ne-am plecat cu supunere, pentru ca adevărul Evangheliei să rămână neclintit la voi” (Gal 2: 4-5)?

Deci, îl urmăm noi pe Hristos și pe apostoli când Patriarhul Bartolomeu prăbuşeşte Biserica, distrugând sobornicitatea ei, atrăgând multe suflete la pierzare, iar noi imităm blândețea și smerenia prin inacțiunea noastră nelegiuită?

Și dacă păstrăm tăcerea, nu este tăcerea noastră un semn de acord cu poziția și acțiunile sale? Deși, poate, baza acestei tăceri stă dorinţa de a intra în voia sa? Deşi apostolul Pavel vorbește despre o asemenea poziție: “Căci acum caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aș plăcea încă oamenilor, n-aș fi rob al lui Hristos” (Gal 1, 10)?

Tăcerea laşă privind destituirea Patriarhului Bartolomeu nu este altceva decât rezultatul asimilării otravei toleranței, şi în limba Sfintei Scripturi sunt descrişi ca căldicei şi despre care în Apocalipsa suntem preveniţi de Sf. Apostol Ioan Teologul: “Fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3, 16).

Dorim oare să păstrăm puritatea credinţei ortodoxe?

Pentru ca episcopii și poporul lui Dumnezeu prin lipsa lor de acțiune să nu se pomenească printre apostaţi (vezi 2 Tesaloniceni 2, 3), în Sfânta Scriptură sunt lăsate poruncile pentru toate vremurile: “Spune-l pe aproapele tău și nu vei avea păcat pentru el” (Lev. 19,17), “Încercând ce este bineplăcut Domnului şi nu fiţi părtaşi la faptele cele fără roadă ale întunericului, ci mai degrabă osândiţi-le pe faţă” (Efes 5,10-11), “Însă pe cei dinăuntru, oare, nu-i hudecaţi voi? … Scoateţi afară dintre voi  pe cel rău” (1 Corinteni 5, 13).

Aceste porunci sunt lăsate fiecăruia dintre noi. Și nu putem rămâne creștini fără să îndeplinim voința lui Hristos descoperită nouă în Noul Testament și în canoanele Bisericii Ortodoxe.

Întârzierea noastră în luarea unei atitudini dobândește un caracter tragic, deoarece dacă astăzi nelegiuirea nu va fi oprită, legalizarea acțiunilor eretice și anticanonice introduse de Fanar ca norme ale vieții bisericești, se va infiltra definitiv în conștiința tuturor: arhierei, clerici, monahi și mireni.

Normele canonice ale Sinoadelor Ecumenice care ne sunt lăsate nouă definesc în mod clar acțiunile arhiereilor și a Întâistătătorilor ai Bisericilor locale și determină nivelul de pedeapsă pentru comiterea unor nelegiuiri introduse în prezent de patriarhul Bartolomeu:

  • “Dacă cineva care aparține clerului, se va ruga cu cei excomunicaţi, să fie și el excomunicat” (a 11-a regulă apostolică);
  • “Episcopul sau presbiterul, care au primit botezul … ereticilor, să fie excluşi. Ce înţelegere poate fi între Hristos şi veliar; sau ce parte poate să aibă dreptul cu păcătosul” (a 46-a regulă apostolică);
  • “Episcopul … care de la cel rău (BOU-PK, BOUA) nu va boteza pe cel pângărit: să fie exclus, ca cel care a pângărit Crucea și Moartea Domnului, și nu deosebeşte preoții de preoții falşi” (a 47-a regulă apostolică);
  • “Episcopul … care s-a rugat cu ereticii să fie excomunicați. Dar dacă le-a lăsat să acționeze ca niște slujitori ai bisericii, să fie caterisit” (a 45-a regulă apostolică).

Despre destituire

În ceea ce privește problema destituirii, o atenție deosebită ar trebui acordată celei de-a 5-a reguli al celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic: “Pentru episcopii sau clericii care trec din grad în grad este stabilit ca regulile puse de sfinții părinți să rămână în putere”. În interpretarea acestei reguli în “Pidalionul slav” se spune: “Să nu îndrăznească un episcop să ajungă din regiunea sa în alta, focând rânduiala sa … Iar dacă o va face, va fi zadarnic şi nevalabil, şi va primi pedeapsa destituirii sale, şi va fi caterisit de Sfânta Treime. Aşa stabileşte această regulă”.

Ordinea procedurală de impunere a pedepsei prevăzută de normele bisericești, așa cum am menționat mai sus, a fost aprobată de normele celei de-a 13-a reguli a Sinodului din Antiohia, potrivit căreia Patriarhul Constantinopolului “pentru nelegiuirea şi necumpătarea sa va fi supus pedepsei – destituirea sa imdediată de Sfântul Sinod”.

Dar deoarece în prezent inițiativa dezbaterii sinodale a acțiunilor Patriarhului de Constantinopol la nivelul Întâistătătorilor altor Biserici a fost respinsă din motive evidente de către Patriarhul Bartolomeu, conform procedurii stabilite se cuvine:

  1. să fie convocat Sinodul Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe;
  2. în cazul absenței Patriarhului Bartolomeu la Sinod, să fie supuis judecăţii in absaentia în modul prevăzut pentru un astfel de caz de regulile sfintelor canoane:
    “Episcopul, acuzat de ceva de oameni de credință şi demni, trebuie el însuși să fie chemat de episcopi … Dacă nu va asculta chemarea, se va chema din nou prin doi episcopi trimiși la el. Dar chiar dacă nici atunci nu va asculta: să fie chemat pentru a treia oară prin doi episcopi trimiși la el. Dar dacă nu-i va respecta pe ei şi nu va veni: Sinodul, după bunăvoinţa sa, va lua o hotărâre asupra sa, ca să aibă beneficiu din fuga de la judecată”(a 74-a regulă a Sfinţilor Apostoli). În plus, conform celei de-a 28-a reguli a Sinodului din Cartagina, episcopul, care nu a fost prezent la judecată, “va fi judecat ca unul care s-a osândit pe sine însuşi”;
  3. Dacă dintr-un anumit motiv procesul de convocare a Sinodului se va ciocni de dificultăţi – se va aplica ordinea procedurală propusă de Mitropolitul de Kifir Serafim, potrivit căreia fiecare Biserică locală care îl va aduce în faţa tribunalului pe Patriarhul Bartolomeu in absaentia, va califica acţiunile sale în mod independent şi va propunţa sentinţa.

Este evident că dacă astăzi, urmând canoanele Bisericii lui Hristos, arhiereii ortodocși nu îl vor condamna și nu îl vor destitui pe patriarhul Bartolomeu, care încalcă principiul dogmatic de sobornicitate a Bisericii lui Hristos, mâine el va îi judeca și îi va excomunica pe episcopii ortodocși care nu vor dori să accepte și să se supună regulilor eretice și politicii papale.

Prin tăcerea noastră “blândă și smerită” el și-a asumat deja dreptul la un astfel de dictat. Trebuie să fie clar că dacă el astăzi nu va fi detronat, mâine patriarhul Bartolomeu va “legaliza” schismele existente în Biserică și va retrage autocefalia acelor Biserici Ortodoxe care nu vor fi de acord cu el în toate. Căci dacă astăzi revocă un document cu o vechime de trei sute de ani, atunci mâine va revoca și Tomosurile pe care predecesorii săi le-au oferit Bisericilor locale.

Am dori, de asemenea, să menționăm cuvintele Preasfinţitului Patriarh Ilie al II-lea, adresate în mod public Papei de la Roma în timpul vizitei acestuia din urmă în Georgia: “Unitatea se poate baza doar pe Adevăr. Până când nu se va ajunge la unitatea de opinie despre Adevăr, nu se poate vorbi despre nici un fel de unitate”.

Atunci unul dintre comentatori a notat: “De mulți ani, acesta a fost singurul caz când un patriarh ortodox l-a denunţat pe Papă în față, indicându-i în mod direct că catolicismul a apostaziat și a pierdut Adevărul”.

Reflectând despre probleme din prezent, acest gând poate fi formulat după cum urmează: unitatea cu Fanarul nu poate fi realizată decât în cazul respectării și împlinirii adevărate a poruncilor lui Hristos și a canoanelor Bisericii. Până atunci, nu poate fi vorba despre nici un fel de unitate.

Până atunci, în conformitate cu canoanele Bisericii Ortodoxe, ereticii trebuie să fie aduși în fața justiției și caterisiţi, ca nişte apostaţi, ca cei care au încercat să nege dogma sobornicităţii Bisericii Ortodoxe.

Fiecare membru al Bisericii lui Hristos cunoaște cuvintele Mântuitorului: “De-ţi va greşi ţie fratele tău, … spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân și vameş” (Matei 18, 15-17).

Să-i chemăm la pocăință pentru mântuirea sufletelor noastre și a lor. Dăruieşte-ne, Doamne, pocăință înainte de sfârșit!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: