Selectați pagina

Paștile în închisorile comuniste. Mărturii

Paștile în închisorile comuniste. Mărturii

temnitele comunisteI – Din mărturisirea lui Dumitru Bordeianu:

Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufletesti se epuizasera. In toata fiinta mea se instalase, fara sa-mi dau seama, o neliniste sau poate o presimtre, ca se va intampla ceva cu mine. Traiam emotia celui aflat in fata mortii. Dar mie nu mi-era frica de moarte, pe care mi-o dorisem de atatea ori, ci ma temeam ca din clipa in clipa imi voi pierde mintile pentru totdeauna.

Era in Sambata Pastelui. Cu o zi inainte ma rugasem, atat de adanc, cum poate nu am facut-o niciodata in viata mea; in acelasi timp, traiam insa si disperarea ca rugaciunea nu-mi e ascultata.

Sambata seara deci, pe la orele zece, cand a sunat stingerea, m-am intins pe prici. De cateva nopti nu-mi mai gaseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a indemnat sa ma dau jos si sa ma misc prin camera. M-am apropiat de geam si in clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunand orele 12, anuntand slujba Invierii. Sunetul clopotelor mi se parea venind din alta lume, atat era de armonios.

Am cazut in genunchi in fata ferestrei si, cu mainile incrucisate pentru rugaciune, am strigat din adancul sufletului meu: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, marturisesc ca Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii ca am ajuns la marginea suferintei si rabdarii. Nu mai pot! Fa cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar ma rog Tie din toata fiinta mea, de este cu putinta, iarta-mi si invie sufletul meu pentru ca eu cred nelimitat in Invierea Ta“.

In clipa aceea, cum stateam in genunchi cu mainile incrucisate si ochii atintiti printre gratii, toata fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au inceput sa-mi curga siroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atat doar am mai putut rosti: “Doamne, fie-Ti mila de mine!” N-am apucat sa termin aceste cuvinte, ca tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvarcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a parasit o putere straina. Era duhul satanei care ma muncise si ma stapanise, timp de patru ani de zile.

Am cazut cu capul pe ciment, lesinat, cu camasa uda de transpiratie si lacrimile nu mai incetau sa-mi curga siroaie. Mi-am simtit fruntea udata de lacrimile cazute pe cimentul rece pe care l-am sarutat. Erau lacrimile caintei pe care Dumnezeu binevoise sa le primeasca, iertandu-mi ofensa pe care i-o adusesem. In patru ani de chin, nu varsasem o lacrima, dar acum sufletul imi era scaldat in baia caintei si a minunii lui Dumnezeu.

Tarziu, m-am ridicat, nemaistiind unde ma aflam; ma simteam un alt om si eram atat de usor, de parca pluteam in alte sfere. De Inviere, Dumnezeu ma vindecase si ma inviase si pe mine”.

Din: Dumitru BordeianuMarturisiri din mlastina disperarii

II – Din mărturisirea Părintelui Gheorghe Calciu:

Mă întorc acum la întâmplarea mea de Paşti. Mă pregăteam pentru sărbătoare. Îmi purificam sufletul pe cât puteam,eram surd la insulte, insensibil la lovituri, blindat împotriva foamei, încălzit de o rugăciune interioară.In noaptea în care ştiam că este noaptea de Paşti, la ora 12 noaptea, am auzit clopotele din Aiud bătând. Vuietul lor pătrundea foarte…. spiritual. Adică nu era un vuiet ca şi când ai fi lângă el, ci pătrundea prin ziduri. Era ca un mesaj pe care lumea de afară îl trimitea, lumea aceea care sărbătorea Învierea Domnului.

Şi am cântat „Hristos a înviat!“. La început în gând, pe urma am simţit nevoia să-l cânt nu cu voce tare, dar să mă aud eu însumi. Era o linişte mormântală şi orice mişcare din celule era reflectată în afară, pe culoar şi, sigur, gardianul m-a auzit cântând şi a venit la mine şi m-a insultat. Şi am hotărât să încetez să mai cânt ca să nu tulbur noaptea aceea Sfântă a Învierii. Mi-am adus aminte de tot ceea ce se întâmpla în copilăria mea… Cele mai dragi amintiri in perioada aceasta de izolare au fost relatia mea cu elevii de la Seminarul Teologic si amintirile copilariei. Era vorba de inocenta – inocenta copilariei si inocenta acelor tineri care ma sustinusera in timpul predicilor mele.

A doua zi dimineata garda se schimba la ora 7. Pe secţie la noi – era o secţie specială de sancţiuni, de pedepse -, erau şase gardieni (era o secţie mult mai mare). Ei veneau înşiruiţi unul după altul. Gardianul care era de serviciu intra în rândul celorlalţi şi cel care rămânea pe secţie deschidea uşa. Noi trebuia să stăm cu faţa la perete. El intra şi se uita să vadă dacă totul este în ordine. Şi n-aveam voie să ne întoarcem cu faţa din nou la uşă decât în momentul în care auzeam uşa încuindu-se.

În dimineaţa aceea de Paşti, nu m-amîntors, n-am stat cu faţa la perete. Era un gardian… Dacă dumneavoastră aţi văzut un drac frumos, omul acesta era într-adevăr un drac frumos. Sigur că era un tânăr de ţară, un băiat subţirel, înalt, cu ochi albaştri, absolut angelici, cu o figură foarte frumoasă, totdeauna îmbrăcat elegant, cu costumul pe el. Ceilalţi veneau mai murdari. Era totdeauna foarte curat, foarte elegant. Însă avea o cruzime de neexplicat. Este greu de înţeles cum poate cineva care are o frumuseţe aşa de angelică să fie aşa de crud? Daca omul acesta nu bătea 5-6 deţinuţi în serviciul lui, probabil nu se simţea bine. Şi în general, în închisoare, sub teroare, sub spaime, este mai uşor să suporţi propria ta tortură decat sa auzi pe altul torturat. Când auzeai strigătele…

Majoritatea celor bătuţi erau deţinuţi de drept comun, pentru că erau puţini deţinuţi politici. Oamenii aceştia strigau când îi băteau. Noi tăceam, niciodată nu strigam. Dar ei strigau şi imaginaţia ta începea să lucreze. Şi-ţi închipuiai lucruri oribile. Era o strângere sufletească aşa de mare, încât ai fi preferat să vină să te bată pe tine, numai să nu mai auzi strigatele celuilalt. Şi acesta era unul din oamenii care găsea o plăcere din a-i tortura pe ceilalţi. În dimineaţa aceea când a deschis el uşa, eu mă rugasem toată noaptea la Dumnezeu. Poate am spus de sute, de mii de ori „Hristos a înviat dinmorţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le“. De mii de ori poate. Ca să intre în mintea şi în inima mea adânc adevărul Învierii. Am stat cu faţa spre uşă când a intrat el, i-am spus „Hristos a înviat!“. Gardianul s-a uitat la mine, a întors capul şi s-a uitat la cei care erau în spatele lui. S-a întors din nou la mine şi-a spus „Adevărat a înviat!“.

A fost pentru mine ca o lovitură în creştetul capului. Şi am înţeles atunci că nu el mi-a spus „Adevărat a înviat!“, ci că a fost îngerul Domnului. Acela, care stând la mormânt, a spus femeilor mironosiţe: „Pentru ce căutaţi pe cel viu între cei morţi? Iată a înviat. Veniţi să vedeţi locul unde-l puseseră“. Prin gura lui îngerul mi-a confirmat Învierea, pentru că aveam nevoie de această confirmare si pentru ca Dumnezeu a vrut să-mi confirme prin gura vrăjmaşului meu adevărul acestei Învieri. Celula mea s-a umplut de lumină. Şi bucuria mea a fost aşa de mare, încât cele 5-6 ore până la prânz, când venea mâncarea, au fost în lumină şi bucurie spirituală.

Eram incredintat unui colonel politic al inchisorii care dadea ordine speciale pentru mine, in sensul rau al cuvantului, nu in sensul bun. Colonelul nu era un om rau atunci cand era beat. Atunci cand era treaz era foarte rau. Spre norocul nostru, al meu mai mult, era mai mult beat decat treaz. Asa ca l-am auzit venind la ora 12 pe culoar. Culoarele aveau o rezonanta extraordinara. Auzeam pasii de pe culoar si stiam, ii recunosteam pasul, pentru ca urechea se ascute si spiritul urmareste fiecare miscare, asa incat stiai cine vine si stiai cu ce intentii vine.

Si m-am gandit ca intr-o piesa de teatru. Am sa stau cu spatele la perete. Am sa intorc fata spre el, am sa-l privesc in ochi si am sa-i spun “Hristos a inviat!“. Nu mai era ce fusese prima data. Nu mai era un impuls interior. Era ca intr-o piesa de teatru. Adica eu stiam ce-o sa-mi spuna el, el stia ce o sa-i spun eu, ne cunosteam reciproc. El stia incapatanarea mea, eu stiam capacitatea lui, putina lui imaginatie in care trebuia sa reactionezi exact asa cum il stiam. E destul. Si i-am spus “Hristos a inviat!”. El s-a uitat la mine si a spus: “L-ai vazut tu?”. Zic: “Domnule colonel, eu nu L-am vazut cand a inviat, dar cred in adevarul Invierii pentru autoritatea celor care l-au vazut, pentru apostoli, pentru ucenici, pentru martiri, pentru milioane de crestini care au murit slavind pe Hristos fie prin chinuri, fie prin moarte naturala, dar care constituie garantia ca Hristos a inviat. Dumneavoastra, stiti, ati vazut Polul Nord? Dar credeti in el pentru autoritatea atator oameni de stiinta. Nici pe Stalin sau pe Marx nu i-ati vazut decat in poza, dar credeti in ei pentru autoritatea comunistilor care vorbesc de ei”.

Cu cat vorbeam, cu cat argumentam logic, cu atat inima mea se intrista. Cu atat lumina din celula disparea. Pentru ca incercam sa argumentez logic, cu logica umana, un adevar care nu trebuie argumentat. Simpla pronuntare a lui“Hristos a inviat!” era suficient ca sa-l convinga pe el sau sa-l piarda. Si am inteles ca am facut un pacat si Dumnezeu m-a parasit. Ingerul care spusese “Adevarat a inviat“, care adusese lumina in celula plecase…

Va mai spun cateva lucruri. In perioada instalarii comunismului in Rusia incepuse incepuse activitatea brigazilor stiintifice. Au ajuns intr-un sat, au adunat satenii si le-au vorbit despre imposibilitatea invierii lui Hristos. Si la sfarsit au intrebat: “Are cineva de spus ceva?” Si s-a ridicat un preot de acolo, un rus. Era ca un taran. Si a spus: “Domnilor, eu as avea ceva de spus”. “Poftim la masa aceasta rosie”. “Eu sunt un om prost, ca si un taran. Nu stiu prea multe lucruri Dumneavoastra sunteti oameni destepti (la masa era chiar si un filozof). Dar un lucru tot am sa spun oamenilor acestia care sunt in sala. S-a sprijinit in masa rosie si a strigat “Hristos a inviat!” si toata sala a raspuns “Adevarat a inviat!“. Aceasta este cea mai mare demonstratie privind invierea lui Hristos. Si eu lovisem in adevarul credintei”.

Din: „Suferinta ca binecuvantare“ de Părintele Gheorghe Calciu

III –Învierea Domnului sub pământ, Baia Sprie, 1954

’’În 1954 noi am sărbătorit Învierea lui Hristos la 800 de metri sub pământ, într-o mină de plumb. A fost o mare îndrăzneală din partea noastră să sărbătorim acele Sfinte Paști în mina de la Baia Sprie.

Din sfredele am făcut clopote, unii au stat de pază, alții ne-am adunat și am oficiat slujba. Am luat toate bucățile metalice de la frezele pentru rocă și le-am pus pe o sfoară. Lovite toate cu o tijă metalică de la un capăt la celălalt al sforii, făceau un zgomot minunat. Acela a fost momentul când anunțam începerea slujbei. Atunci am intrat în ascensor și am coborât în locul unde se aranjase un altar și cinci cruci din bârne. Noi, preoții, am cântat ceea ce știam, tare, profund, cu tot riscul. Eram cumva în afara noastră. Nimeni nu se temea de pericol – era atunci ori niciodată. Cu toții eram într-un gând.

Cred că niciodată n-a răsunat mai bine ’’Hristos a înviat!’’. Cred că niciodată o Liturghie n-a fost mai bine primită de Dumnezeu. Gardienii s-au ascuns speriați, dar n-au îndrăznit să sune pe securiști, n-au suflat o vorbă.’’ (Părintele Iustin Pârvu)

’’ Am cerut tuturor să stingă lămpile. Apoi s-a aprins lampa Părintelui Antal, care a strigat: ’’Veniți de luați lumină!’’ . Toți și-au aprins lămpile. Slujba a continuat cu un avânt de sfințenie. Din toate piepturile răsuna cântecul de slavă: ’’Hristos a înviat! ’’. Slujba era ascultată în genunchi. Memoria excepțională a diaconului Bej ne-a înlesnit să cântăm mai toate cântările atât de frumoase ale Utreniei Învierii.

Pe la mijlocul slujbei a venit spre noi șeful informatorilor, căpitanul de jandarmi Petrescu, deținut ca și noi. A fost puțină tresărire când l-am văzut că vine. Colegii de slujire m-au întrebat:

  • Ce facem?

  • Continuăm! am răspuns.

Și Petrescu, văzând liniștea noastră, nu a îndrăznit să zică nimic și s-a așezat în liniște printer ceilalți, ascultând până la capăt sfânta slujbă. Apoi toți s-au retras la locurile lor de muncă. A fost ceva fantastic. Atmosfera de taină a minei, sub pământ , cu lămpile de cabrid în mână, a dat slujbei o notă atât de intimă, atât de profundă și de sfântă, încât toți am fost mișcați. Am trăit câteva clipe uitând de condiția noastră de deținuți.

Candor, maistrul ungur care era cu noi în mină, fost șef comunist peste întreg Ardealul în timpul când comuniștii erau în prigoană și luptau subversiv, am aflat mai târziu că s-a retras la mică distanță, să nu fie văzut și a ascultat slujba în genunchi. ’’ (Pr. Nicolae Grebenea, Amintiri din întuneric)

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *