Pastele Blajinilor este cea mai insemnata dintre toate zilele in care se pomenesc mortii de obste si li se da de pomana. E singura zi in care se face pomenirea tuturor mortilor la cimitir. E cea mai mare praznuire pe care o fac credinciosii in cinstea celor adormiti. E cel mai frumos obicei al lor.

Pastele Blajinilor se praznuieste a doua zi dupa Duminica Tomii, luni, sau a opta zi dupa Pasti. Dupa luminatul praznic de mare bucurie in cinstea celui ce a inviat din morti, al Invierii Domnului, se apropie si Pastele mortilor, Pastele Blajenilor.

Insusi Domnul Iisus Hristos, inainte de patimile Sale, in cuvantarea de despartire cu ucenicii Sai intristati le-a prezis ca intristarea lor se va preface in bucurie si aceasta bucurie nimeni nu o va lua-o de la ei, bucurie pe care au avut-o ucenicii cand L-au vazut pe Domnul, dupa Inviere (Ioan 16, 20-22; 20, 20).

Aceasta mare bucurie a Invierii lui Hristos, a Pastelui, pe care au trait-o si crestinii in Saptamana Luminata si care aduce aminte de invierea cea de obste, ei vin apoi sa o impartaseasca si celor adormiti in nadejdea fericitei invieri, a carei bucurie a vestit-o Domnul Iisus Hristos, care inainte de invierea Sa s-a pogorat intai sa propoveduiasca biruinta asupra mortii, la cei morti din iad (I Petru 3, 19). Tot asa si urmasii Lui vin in aceasta zi la mormanturile celor adormiti ca sa le vesteasca bucuria biruintei lui Hristos asupra mortii.

Asadar, temelia Pastelui Blajinilor este credinta unita cu nadejdea ca Biruitorul mortii, dupa fagaduinta Sa (Matei 25, 31-46), va invia la strasnicul judet sufletele tuturor credinciosilor adormiti: parinti, neamuri si prieteni, pentru bucuria cea vesnica.

De aceea si pomenirea celor scumpi noua adormiti sa se faca cu bucuria cuvenita crestinismului. In aceasta zi preotii sunt imbracati in vesmintele cele de Pasti, prealuminate, ce amintesc fata acelor vesminte albe stralucitoare in care au fost imbracati ingerii de la mormantul lui Hristos, care au vestit femeilor mironosite ca Hristos a inviat din morti (Luca 24, 4-6; Ioan 20, 11-13).

Pentru aceasta zi se fac din vreme anumite pregatiri si la cimitir si acasa, aceste din urma cer si cheltuieli. Femeile cu copiii vin la cimitir si curata buruienile uscate de pe mormanturi, la cele mai vechi le aduna tarana si le oranduiesc frumos, boiesc crucile sau le varuiesc.

Unii credinciosi rasadesc pe morminte liliac, mai rar stanjenei. Femeile, mai ales, au grija si de cei straini morti sau gasiti morti, despre care stiu ca nu au pe nimeni sa-i pomeneasca; le aduna si lor tarana la mormanturi si le fac si lor sa fie “frumos”. Acasa, pe langa altele, rosesc iarasi oua, pentru “Blajini”.

In ziua de Pastele Blajinilor, toata lumea femeilor, copiii si unii barbati vin la biserica, la sfanta slujba, iar altii sa duc de-a dreptul la cimitir. Fiecare femeie aduce cu ea intr-o legatura sau doua: tatusii (“tatusiile” sunt servete sau prosoape, mai rar: basmali, barizuri, salice sau testemele de imbrobodit, cele mai obisnuite sunt petece de panza, tesuta acasa, late ca de doua schioape si lungi cum vor sa le rupa din valurile de panza din lada, dupa starea gospodarului. “Tatusiile” se strang la un capat si se leaga cu lumanare. Acestea sunt tatusiile de mana, ce se dau clericilor impreuna cu cate un colac de mana, la inceputul atator slujbe care se savarsesc pentru credinciosi), colaci cu lumanari, cate un prosop sau bucata de panza pentru un mormant, pasti, cozonac, paseulite mici coapte anume pentru “Blajini”, oua rosii, fripturi si mancari, apoi rachiu, vin sau braga pentru masa de obste de la sfarsit.

Preotii ies din biserica impreuna cu oamenii, cativa cu steaguri, si vin la cimitir. Aici se face o panahida de obste la care se pomenesc inca o data toate pomelnicile date pentru pomenire in biserica la slujbele din sambetele Postului Mare.

(Pomelnicul casei e o cartulie mica in formatul de buzunar cu file pentru numele celor vii si morti ai casei. De obicei, in acest pomelnic se trec numai numele celor morti, neamuri si straini cunoscuti: preoti iubiti, calugari din manastiri si, cand se intampla, vreun raposat al casei; mai rar se trec si numele celor vii. Credinciosii, cand se duc la biserica, in zilele de duminici si sarbatori, iau cu ei pomelnicul de acasa pentru a-l pomeni in altar, la proscomidie, prin dascal sau starostele bisericii. Unii il lasa la biserica pentru mai mult timp, de obicei pentru tot Postul Mare sau chiar si pentru un an, dupa dorinta, pana la Blajeni, cand pomelnicul se scoate. Aceste pomelnice credinciosii si le cumpara dela starostele bisericii, iar acasa si le scriu singuri; rareori pentru aceasta la dascal.)

Pe masura ce preotii le pomenesc, dascalii le impart, strigandu-i pe cei ale caror sunt si care le asteapta ca sa le aiba pentru ecteniile de la mormanturi.

Dupa panahida de obste, sa fac scurte litii pe la mormanturi. (Daca in sat sunt mai multi preoti, cimitirul se imparte, iar in orase preotii, care vor, fara nici o impartire, slujesc atat cat pot dovedi fiecare.)

Gospodina casei, mama copiilor, e aceea care asteapta de obicei pe preot cu toate gata; cand nu-i ea, sunt copii ei. In asteptarea preotului, gospodina casei sau altcineva asterne pe un mormant al vreunuia din neamurile casei un prosop sau un petec de panza, pe care pune colaci, pasti, cozonac, pasculite mici sau bucati de cozonac, fiecare bucata cu lumanare si cate un ou rosu, apoi mancari si o sticla cu vin; face si un foc mic, tamaiaza cu catuia casei (catuia de arama pentru tamaie se pastreaza pe grinda sau pe fereastra in “casa cea mare” si slujeste la trebuintele religioase, mai ales pentru praznicele cari se savarsesc acasa) mormanturile si asteapta cu pomelnicul in mana.

Preotul vine si savarseste o ectenie, pomenind pomelnicul intreg al casei, iar cand dascalul canta “Vecinica pomenire”, preotul uda mormanturile cu vin. La sfarsit, femeia pune in cosul ce-l poarta storojul (groparul – paracliser): prosopul sau panza de pe mormant, cum si o pasca, cozonac sau 1-2 colaci cu oua rosii si lumanare, iar pasculitele mici si bucatile le da de pomana tot atunci copiilor, fiecare bucata cu cate o lumanare aprinsa si un ou rosu, pentru sufletele mortilor.

Mancarile de obicei si ce mai ramane le duce la masa de obste, care sa face tot in cimitir sau in ograda bisericii – daca biserica e alaturi de cimitir – si la care ia parte toata lumea: preotii, dascalii si norodul.

Pentru clerici si mirenii alesi se asaza de obicei o masa, iar cei mai multi sed jos, pe a primaverii iarba verde, ca si atunci cand Mantuitorul satura multimi de oameni (Matei 14, 19; Marcu 6, 39). Lumea e multamita: si cei morti si cei vii. Saracii sunt si ei la aceasta masa.

Am tinut sa spun macar cateva cuvinte despre acest prea frumos dar si duios obicei. E adevarat ca obiceiul traieste, dar nu mai este cum a fost. Oamenii vin mai putini la cimitir si cei care vin se grabesc inapoi. Bucuria de odinioara de Pastele Blajinilor nu mai este aceeasi, astazi.

Parintele Dimitrie I. Balaur