Selectați pagina

Părintele Serafim Rose: Teoria reîncarnării îi înşeală pe oameni cu privire la adevărata natură a vieţii de după moarte

Părintele Serafim Rose: Teoria reîncarnării îi înşeală pe oameni cu privire la adevărata natură a vieţii de după moarte

Printre ideile oculte mult dezbătute în prezent şi uneori acceptate de către cei care au experienţe „în afara trupului” şi „de după moarte”, şi acceptate chiar de către unii oameni de ştiinţă, se numără și ideea reîncarnării: adică sufletul după moarte nu trece prin Judecata Particulară ca să se sălăşluiască apoi în Rai sau în iad, aşteptând învierea trupului şi Judecata de Apoi, ci (bineînțeles, conform acestei idei, după o şedere mai lungă sau mai scurtă în „planul astral”) se întoarce pe pământ şi intră într-un trup nou, fie al unui animal fie al unui alt om.

judecata de apoi

Părintele Serafim Rose: Teoria reîncarnării îi înşeală pe oameni cu privire la adevărata natură a vieţii de după moarte

Această idee a fost larg răspândită în antichitatea păgână din Apus, înainte de a fi înlocuită de învăţăturile creştine. Dar răspândirea ei de astăzi se datoreşte în mare măsură influenței hinduismului şi budismului, unde este acceptată în chip uzual, obișnuit. În zilele noastre această idee este de obicei „umanizată”, prin aceea că oamenii socotesc că în „vieţile lor anterioare” au fost tot oameni, pe când ideea mai des întâlnită printre hinduşi şi printre budişti şi printre grecii antici şi romani este că e destul de rar să te „încarnezi” ca om, şi că majoritatea „încarnărilor” de astăzi sunt în trupuri de animale, insecte şi chiar și plante.

Cei ce cred în ideea aceasta spun că ea explică toate „nedreptăţile” din viața pământească, cât şi toate fricile aparent inexplicabile : dacă cineva se naşte orb sau într-o stare de sărăcie- aceasta este ca o răsplată dreaptă pentru faptele omului dintr-o „viaţă anterioară” (sau, după cum spun hinduşii şi budiştii, din pricina „karmei rele” a individului); dacă cuiva îi este frică de apă- aceasta este din pricina faptului că acea persoană a murit înecat într-o „viaţă anterioară”.

Cei ce cred în reîncarnare nu au o concepție completă sau o filozofie prea profundă despre originea şi menirea sufletului, şi nici dovezi convingătoare pentru a-şi sprijini teoria; principalele lor puncte de atracţie sunt de suprafață : faptul că (ideea reîncarnării) pare a aduce „dreptate” pe pământ, că lămurește unele mistere psihice şi că oferă o oarecare aparență de „nemurire” celor care nu acceptă ideea de nemurire pe temeiuri creștine.

La o cercetare mai profundă însă, teoria reîncarnării nu oferă nicidecum o explicație reală pentru nedreptăţi: dacă cineva pătimește în această viaţă pentru păcatele şi greşelile săvârșite într-o altă viaţă pe care nu şi-o poate aminti, şi pentru care (dacă ” înainte” a fost animal), acela nici măcar nu poate fi făcut răspunzător, şi dacă (potrivit doctrinei budiste) chiar nu există nici o „individualitate”(niciun „sine” sau „eu”) care să supraviețuiască de la o „încarnare” la alta, iar greşelile comise în trecut sunt literalmente ale altcuiva – atunci nu poate fi vorba nici un fel de dreptate, ci numai de o suferinţă oarbă pentru păcate a căror origine și filiație nu pot fi aflate(păcate pe care nu le-a săvârșit și pentru care nu este răspunzător). Învăţătura creştină despre căderea lui Adam care este pricina tuturor păcatelor lumii, dă o lămurire cu mult mai bună pentru nedreptăţile din lume; iar revelația creştină despre dreptatea desăvârşită a lui Dumnezeu în judecata pe care o face El oamenilor spre dobândirea vieții veşnice în Rai sau în iad, dovedește ca inutilă și trivială ideea dobândirii „dreptăţii” prin „reîncarnări” succesive în această lume.

În ultimele decenii, ideea reîncarnării a dobândit o mare popularitate în lumea apuseană, şi au existat numeroase cazuri care voiau să sugereze „amintiri” din „vieţile trecute”. Mulţi oameni se întorc din experienţele „în afara trupului” cu credința că aceste experienţe sugerează sau insuflă ideea reîncarnării. Ce trebuie să credem noi despre aceste situaţii?

Trebuie să observăm că foarte puţine din aceste cazuri aduc „mărturii(dovezi)” care să aibă ceva mai mult decât o legătură îndepărtată cu faptele în sine şi care ar putea cu uşurinţă să fie alcătuirea simplei închipuiri: un copil se naşte cu un semn pe gât, şi mai târziu „îşi aminteşte” că a fost spânzurat ca hoţ de cai într-o „viaţă anterioară”; o persoană se teme de înălţimi, şi atunci „îşi aminteşte” că în „viaţa trecută” a murit din pricina căderii(de la înălțime); şi altele asemenea. Tendinţa omenească firească spre fantezie face ca aceste cazuri să nu aibă nicio valoare ca „dovezi” ale reîncarnării.

Cu toate acestea, în multe cazuri, asemenea „vieţi anterioare” au fost descoperite prin tehnica hipnozei, cunoscută ca „hipnoză regresivă”, care a dat de multe ori rezultate uimitoare în amintirea întâmplărilor de mult uitate de mintea conştientă, mergând înapoi până în frageda copilărie. Hipnotizatorul duce o persoană „înapoi” în copilărie şi apoi întreabă: „Ce poţi să spui mai înainte de aceasta?” Adesea, în astfel de cazuri, o persoană îşi va „aminti” propria „moarte” sau chiar o întreagă viaţă diferită. Ce trebuie să credem despre astfel de amintiri?

Înșiși hipnotizatorii bine pregătiţi vor recunoaşte capcanele „hipnozei regresive”. Dr. Arthur C. Hastings, din California, un specialist în psihologia comunicării, observă că „lucrul cel mai evident care se petrece cu persoana aflată sub hipnoză este acela că individul hipnotizat este extrem de deschis la orice sugestie ascunsă, inconştientă, atât verbală cât și nonverbală care vine din partea hipnotizatorului. Dacă le ceri să meargă într-o viaţă anterioară, şi ei nu au o viaţă anterioară, ei vor inventa una pentru tine! Dacă le sugerezi că au văzut o farfurie zburătoare, ei chiar cred că ar fi văzut o farfurie zburătoare.”(J. Allen Hynek and Jacques Valee, The Edge of Reality- Capătul realității- Henry Regney Co., Chicago, 1975, p.107) Un hipnotizator din Chicago, Dr. Larry Garrett, care a făcut el însuşi vreo 500 de regresii hipnotice, socoteşte că aceste regresii, adesea nu prezintă acurateţe( sunt neconforme cu realitatea), chiar şi atunci când este o chestiune de amintire a vreunei întâmplări trecute din viaţa aceasta: „De multe ori oamenii născocesc lucruri, inventează fapte din dorințe, fantezii,vise, lucruri de acest fel… Oricine se ocupă de hipnoză şi face orice fel de regresie, va descoperi că de multe ori oamenii au o imaginaţie atât de vie, încât aceştia vor sta acolo şi vor inventa tot felul de lucruri, doar ca să facă pe plac hipnotizarorului” (J. Allen Hynek and Jacques Valee, The Edge of Reality- Capătul realității- Henry Regney Co., Chicago, 1975 pag. 91-92).

Un alt cercetător al acestei probleme scrie: „Această metodă este plină de riscuri, cel mai mare fiind înclinația minții inconştiente către fantezia dramatică. Ceea ce se descoperă în stare de hipnoză, poate fi de fapt un vis cu privire la un fel de existenţă anterioară, pe care subiectul şi-ar fi dorit să o trăiască sau pe care crede, fie că este corect ori nu, că a trăit-o cu adevărat … Un psiholog a instruit un număr de subiecţi hipnotizaţi să-şi amintească o existenţă anterioară, şi toţi au făcut-o, fără nicio excepţie. Unele dintre aceste relatări erau încărcate de detalii pline de culoare şi păreau convingătoare … Cu toate astea, când psihologul i-a hipnotizat din nou, în starea de transă, aceia au fost capabili să urmărească fiecare element din relatările despre existenţa anterioară până la o sursă firească – o persoană pe care o cunoscuseră în copilărie, întâmplări dintr-un roman pe care îl citiseră sau din filme pe care le văzuseră cu ani în urmă, şi aşa mai departe.”(Allen Spraggett, The Case of Immortality, Starea nemuririi, New American Library, New York, 1974, pag. 137-138).

Dar ce putem spune despre acele cazuri, care au fost mult mediatizate în ultima vreme, în care există „dovezi obiective” despre „viaţa anterioară” a cuiva – când o persoană îşi „aminteşte” amănunte despre vremuri şi locuri pe care este cu neputință să le fi cunoscut dar care pot fi verificate prin documente istorice?

Astfel de cazuri par foarte convingătoare pentru cei care sunt deja înclinaţi să creadă în reîncarnare, dar acest fel de „dovezi” nu se deosebesc de informațiile standard furnizate de „spirite” în timpul şedinţelor de spiritism (care de asemenea pot fi foarte impresionante), şi nu există niciun temei pentru a presupune că au alt izvor. Dacă „spiritele” de la şedinţele de spiritism sunt în chip limpede draci, atunci și informațiile cu privire la „vieţile anterioare” ale cuiva pot fi de asemenea furnizate de draci. În amândouă situaţiile scopul este acelaşi: să-i tulbure pe oameni cu o etalare orbitoare a unei aparente cunoașteri „supranaturale”, şi astfel să-i înşele cu privire la adevărata natură a vieţii de după moarte, şi să-i lase nepregătiţi pentru aceasta din punct de vedere duhovnicesc.

Chiar şi ocultiştii care sunt favorabili în general față de ideea reîncarnării recunosc că „dovezile” cu privire la reîncarnare pot fi interpretate în mai multe moduri. O americancă popularizatoare a ideilor oculte, crede că „cele mai multe exemple relatate care aduc dovezi despre reîncarnare, ar putea fi cazuri de posedare”.( Suzy Smith, Life is forever-Viaţa este veşnică, G. P. Putnam’s Sons, New York, 1974, pag. 171).

„Posedarea”, potrivit unor asemenea ocultişti, are loc atunci când o persoană „moartă” ia în stăpânire un trup viu şi atunci personalitatea și chiar identitatea acestuia din urmă par să se schimbe, dând astfel impresia că individul este stăpânit de însuşirile „vieţii sale anterioare”. Desigur că acele fiinţe care „posedă” oameni sunt draci, oricât s-ar preface ei că sunt suflete ale morţilor. Vestita carte a Dr. Ian Stevenson, publicată recent(n.n. Părintele Serafim scria acest articol în 1979) – „Twenty Cases Suggestive of Reincarnation”/„Douăzeci de cazuri sugestive de reîncarnare”- pare într-adevăr a fi o colecţie de astfel de cazuri de „posedare”.

Biserica creştină din primele veacuri a luptat împotriva ideei de reîncarnare, care pătrunsese în lumea creştină prin învățăturile orientale, cum ar fi cele ale maniheilor. Învățătura falsă a lui Origen despre„pre-existenţa sufletelor” era strâns legată de aceste învățături, şi la Sinodul al V lea Ecumenic de la Constantinopol, din anul 553, ea a fost osândită cu tărie, iar susţinătorii ei au fost anatemizaţi. Mulţi Părinţi ai Bisericii, la rândul lor, au scris împotriva acestei teorii; remarcabili sunt Sfântul Ambrozie al Milanului în Apus (”Despre credinţa în înviere, Cartea a II-a”), Sfântul Grigorie de Nissa în Răsărit (”Despre suflet şi înviere”), împreună cu alţii.

Pentru creştinul ortodox de astăzi, care este ispitit de această idee, sau care îşi pune întrebări în legătură cu presupusele „dovezi” ale ei(ale reîncarnării-n.n), este poate suficient să cugete asupra a trei dogme creştine de bază(trei învățături creștine fundamentale), care resping definitiv însăși posibilitatea reîncarnării:

  1. Învierea trupului. Hristos S-a ridicat(a înviat) din morţi chiar în același trup care murise cu moartea tuturor oamenilor şi S-a făcut pârga(cel dintâi rod al) tuturor oamenilor, ale căror trupuri vor fi de asemenea înviate în Ziua de Apoi și se vor uni iarăși cu sufletele lor, pentru a trăi veşnic în Rai sau în iad, potrivit judecăţii celei drepte a lui Dumnezeu pentru viaţa lor de pe pământ. Acest trup înviat,asemenea trupului lui Hristos, va fi deosebit de trupurile noastre pământeşti, în sensul că va avea mai mare subţirime şi va fi mai asemănător firii celei îngereşti, fără de care nu ar putea sălăşlui în Împărăţia cerului, unde nu este nici moarte, nici stricăciune; dar va fi tot acelaşi trup, restaurat în chip minunat şi făcut potrivit(pregătit) pentru viaţa veşnică de către Dumnezeu, aşa cum a văzut Iezechiel în arătarea sa cu „oasele uscate” (Iezechiel 37, 1-14). În ceruri, cei răscumpăraţi(mântuiți) se vor recunoaşte unii pe alţii. Trupul este astfel o parte de nedespărţit(inalienabilă) a întregii persoane care va trăi veşnic, iar ideea mai multor trupuri aparținând aceleiaşi persoane neagă însăşi firii Împărăţiei Cerurilor, pregătită de Dumnezeu pentru cei care Îl iubesc.
  1. Răscumpărarea noastră de către Iisus Hristos. Dumnezeu a luat trup (S-a întrupat) şi prin viaţa, patimile şi moartea Sa pe Cruce ne-a răscumpărat din robia păcatului şi a morţii. Prin Biserica Lui, noi suntem mântuiţi şi pregătiţi pentru Împărăţia Cerurilor, fără să mai suferim vreo „osândire” pentru fărădelegile noastre(călcările legii) din trecut. Dar potrivit ideii reîncarnării, dacă cineva este „mântuit” cândva, aceasta se întâmplă numai după multe „vieţi” în care şi-a şters(a ispășit) urmările păcatelor lui. Acesta este legalismul rece şi trist al religiilor păgâne, care a fost cu desăvârșire desființat de jertfa pe Cruce a lui Hristos; tâlharul din dreapta Sa a primit mântuirea într-o clipă, prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, „karma rea” a fărădelegilor lui fiind ştearsă prin harul lui Dumnezeu.
  2. Judecata. Şi aşa cum oamenilor le este rânduit ca o singură dată să moară – după care e judecata.(Evrei 9, 27). Viaţa omenească este o perioadă de încercare, unică și precisă(concretă), după care nu mai există „a doua şansă”, ci numai judecata lui Dumnezeu (care este atât dreaptă cât şi milostivă)făcută omului după starea în care se află sufletul său la sfârșitul vieții acesteia.

În aceste trei dogme revelația creştină este foarte precisă și clară, în contrast cu religiile păgâne care nu cred nici în Înviere, nici în răscumpărare şi sunt vagi cu privire la Judecată şi la viaţa viitoare. Singurul răspuns la toate presupusele experienţe sau amintiri ale „vieţilor anterioare” este în tocmai învăţătura creştină clară, precisă, despre firea(natura) vieţii omeneşti, şi relațiile lui Dumnezeu cu oamenii.

Traducere după textul publicat in revista The Orthodox Word, 1979, vol.15. no.4(87), pag 186-191. Textul apare și în cartea Sufletul după moarte, capitolul VII.

Abonați-vă la canalul nostru Telegram!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *