Selectați pagina

Părintele Serafim Rose despre religia viitorului

Părintele Serafim Rose despre religia viitorului

Este profund semnificativ, pentru starea spirituală a societății contemporane, faptul că experiențele de tip „harismatic” și de meditație încep să fie tot mai larg acceptate printre așa-zișii „creștini”. Este cert că aceștia se află sub influența religiilor orientale, însă aceasta este doar urmarea unui lucru cu mult mai important: este vorba de pierderea gustului și a înțelegerii creștinismului, a dragostei pentru el, ceea ce reprezintă motivul pentru care ceva atât de străin creștinismului ca „meditația” orientală poate să pună stăpânire pe sufletele „creștinilor”.

Părintele Serafim Rose despre religia viitorului

Părintele Serafim Rose despre religia viitorului

Viața egoistă, orientată numai către satisfacerea iubirii de sine, pe care o duc astăzi cei mai mulți dintre așa-zișii „creștini”, este atât de acaparatoare, încât îi împiedică efectiv să mai înțeleagă ce înseamnă spiritualitatea autentică; iar când asemenea oameni încearcă totuși să aibă o „viață spirituală”, nu caută în realitate decât o altă formă de autosatisfacție. Aceasta se vede clar din idealul religios absolut fals pe care îl urmăresc mișcarea „harismatică” și diferitele forme de „meditație creștină”: toate promit (și chiar dau imediat) un sentiment de „mulțumire” și de „pace”. Dar acesta nu este câtuși de puțin idealul creștin, a cărui definiție este, dimpotrivă, lupta și nevoința neobosită. „Mulțumirea” și „pacea” caracteristice acestor mișcări „creștine” contemporane sunt în mod evident rezultatul înșelăciunii diavolești, al mulțumirii de sine și al obtuzității în ceea ce privește viața spirituală — ceea ce înseamnă moarte sigură pentru o autentică viață duhovnicească, orientată spre Dumnezeu. Toate aceste forme de „meditație creștină” operează exclusiv la nivelul psihic și nu au absolut nimic în comun cu trăirea creștină. Trăirea creștină se câștigă și se desăvârșește prin lupta stăruitoare pentru dobândirea Împărăției celei veșnice, care se va instaura pe deplin abia la sfârșitul acestei lumi trecătoare și secularizate. Adevăratul luptător creștin nu-și încetează strădaniile nici măcar atunci când îi este dat să preguste fericirea veșnică, încă din această viață, pe când religiile orientale, cărora Împărăția Cerurilor nu le-a fost descoperită, luptă numai pentru a obține anumite stări psihice, care încep și se sfârșesc în viața de aici.

În aceste timpuri de apostazie care precede venirea lui Antihist, Satan a fost dezlegat pentru o vreme (Apocalipsă 20, 7), spre a-și lucra minunile mincinoase pe care nu le-a putut săvârși în timpul celor „o mie de ani” de har în Biserica lui Hristos (Apocalipsă 20, 3), și spre a aduna, ca pe recolta unui seceriș drăcesc, acele suflete care n-au primit iubirea adevărului (II Tesaloniceni 2, I0). Ne putem da seama că vremea lui Antihrist s-a apropiat într-adevăr, chiar din faptul că această „recoltă” se strânge acum nu din rândul popoarelor păgâne, care nu L-au cunoscut Hristos, ci încă mai mult dintre „creștinii” care au pierdut gustul și conștiința creștinismului. Este în firea lui Antihrist să înfățișeze împărăția Satanei ca fiind aceea a lui Hristos. Mișcarea „harismatică” și „meditația creștină” de astăzi, ca și „noua conștiință religioasă” de care țin acestea sunt precursoare ale religiei viitorului, religia omenirii din vremurile de pe urmă, religia lui Antihrist. Iar principalul lor rol „spiritual” este de a pune la îndemâna creștinilor inițieri demonice, care până acum erau întâlnite doar în lumea păgână. Să admitem că aceste „experimente religioase” sunt încă, de multe ori, doar niște încercări nesigure, în care se află cel puțin tot atâta auto-sugestie, pe câtă inițiere demonică autentică. Fără îndoială, nu toți cei care au obținut rezultatele dorite prin „meditație” sau care cred că ar fi primit „Botezul Duhului” au fost inițiați cu adevărat în împărăția lui Satan. Acesta este însă scopul unor astfel de „experimente”, iar tehnicile de inițiere vor deveni cu siguranță tot mai eficiente, pe măsură ce omenirea devine tot mai pregătită pentru ele prin adoptarea atitudinii de pasivitate și de deschidere față de noile „experiențe religioase” pe care le presupun aceste mișcări.

Dar ce a ajuns umanitatea — și mai ales „creștinătatea” într-o stare atât de disperată? Desigur, cauza nu este închinarea pe față la Satan, care este întotdeauna practicată de un număr relativ mic de oameni, ci mai curând este vorba de ceva cu mult mai subtil, dar cu atât mai înspăimântător pentru creștinul ortodox veghetor, care își dă seama de ea, și anume pierderea harului lui Dumnezeu, care decurge din pierderea gustului și a dragostei pentru creștinismul autentic.

În Occident, harul dumnezeiesc s-a pierdut, fără îndoială, cu multe secole în urmă. Romano-catolicii și protestanții de astăzi nu cunosc pe deplin harul lui Dumnezeu, și de aceea nu este de mirare că nu sunt capabili să îl deosebească de înșelătoriile demonice care încearcă să i se substituie. Dar vai! Succesul falsei spiritualități, chiar în rândul creștinilor ortodocși de astăzi, arată în ce măsură au pierdut, chiar și aceștia, simțul creștinismului autentic, încât nici ei nu îl mai pot distinge de pseudo-creștinism. De prea multă vreme, creștinii ortodocși iau comoara neprețuită a credinței lor ca pe ceva de la sine înțeles și nu mai știu să o aprecieze, și neglijează să mai valorifice, prin trăirea lor, aurul curat al învățăturilor ei. Câți dintre creștinii ortodocși au auzit măcar de existența scrierilor de căpetenie ale spiritualității ortodoxe, care ne învață tocmai cum să distingem spiritualitatea autentică de cea contrafăcută, scrieri care ne pun înainte viața și învățăturile sfinților bărbați și ale sfintelor femei din vechime, care au dobândit din plin harul lui Dumnezeu încă din această viață? Câți dintre ei și-au însușit învățătura cuprinsă în Istoria Lausiacă , în Scara Sântului Ioan Scărarul, în Omiliile Sfântului Macarie, în Viețile purtătorilor de Dumnezeu Părinți ai pustiei, în Războiul nevăzut, sau în cartea Viața mea în Hristos a Sfântului Ioan de Kronstadt?

În Viața marelui Părinte al pustiei egiptene, Sfântul Paisie cel Mare (19 iunie), ni se arată printr-un exemplu zguduitor cât de ușor se poate pierde harul lui Durnnezeu. Odată, un ucenic al sfântului mergea spre oraș să vândă ceea ce lucrase. Pe cale întâlni un evreu care, văzându-l simplu și neînvățat, începu să-l ispitească, zicându-i: „Iubitule, cum poți să crezi într-un simplu om care a fost răstignit, căci nu El este Mesia cel așteptat? Va veni un altul, dar nu este El acela”. Ucenicul, având o minte slabă și o inimă ușor de înșelat, ascultă aceste cuvinte și îndrăzni să răspundă: „Poate că este adevărat ceea ce spui”. Când se întoarse însă în pustie, Sfântul Paisie se întoarse de la el și nu voia să-i vorbească nici un cuvânt. In cele din urmă, după multe rugăminți ale ucenicului, Sfântul îi grăi: „Tu cine ești? Nu te cunosc! Ucenicul meu era creștin și avea harul Sfântului Botez, dar asupra ta nu este; dacă ești cu adevărat acela, atunci harul Botezului te-a părăsit și chipul de creștin l-ai pierdut”. Ucenicul îi povesti atunci cu lacrimi întâlnirea sa cu evreul, la care Sfântul răspunse: „Nefericitule! Ce poate fi mai rău și mai necurat decât asemenea cuvinte, prin care te-ai lepădat de Hristos și de Sfântul Botez? Acum mergi și plânge-ți păcatul cât vei putea, căci cu mine nu mai poți sta: numele tău este scris împreună cu al celor care s-au lepădat de Hristos, și împreună cu ei îți vei primi judecata și pedeapsa”. Astfel certat, ucenicul se căi din toată inima și, la rugămințile lui fierbinți, Sfântul încetă să-l mai mustre și, închizându-se în chilie, se rugă Domnului să ierte păcatul ucenicului său. Dumnezeu ascultă rugăciunea Sfântului și îl învrednici pe acela să primească semnul îndurării Sale. Atunci Sfântul îi spuse: „Copile, dă slavă și mulțumește lui Hristos Dumnezeu împreună cu mine, căci duhul necurat și hulitor s-a dus de Ia tine, și în locul lui S-a coborât peste tine Duhul Sfânt, Care a întors asupra ta harul Botezului. De acum păzește-te, ca nu cumva din lene și din nepăsare dușmanul să te prindă iar în mrejele lui, și păcătuind sâ moștenești focul gheenei”.

Este semnificativ că mișcările „harismatice” și de ,meditație” au câștigat teren tocmai printre „creștinii ecumeniști”. Caracteristica ereziei ecumeniste este afirmația că Biserica Ortodoxă nu este singura și adevărata Biserică a lui Hristos, că harul lui Dumnezeu este prezent și în alte denominațiuni „creștine”, ba chiar și în religiile ne-creștine, iar calea cea strâmtă a mântuirii, pe care călăuzesc prin învățăturile lor Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe, nu este decât „una dintre multele” căi posibile; că modul de închinare la Hristos este un simplu amănunt lipsit de importanță, cum este și apartenența la o anumită confesiune. Nu toți ortodocșii care au aderat la mișcarea ecumenică gândesc întru totul așa (deși aceasta este cu siguranță poziția protestanților și a romano-catolicilor). Dar prin simpla lor participare la această mișcare, care presupune întotdeauna întruniri interconfesionale de rugăciune laolaltă cu cei străini de dreapta credință în Hristos și de Biserica Lui, ei spun ereticilor care îi privesc: „Poate că este adevărat ceea ce spuneți voi”, asemenea nevrednicului ucenic al Sfântului Paisie. Și ajunge atât, pentru ca un creștin ortodox să piardă harul lui Dumnezeu; dar cu câtă luptă îl va recâștiga!

Cu câtă frică, așadar, trebuie creștinul ortodox să umble în fața lui Dumnezeu, ca nu cumva să piardă harul Său, care nu este nicidecum dăruit tuturor, ci numai celor care țin credința cea adevărată, care duc o viață de luptă duhovnicească, și care păstrează cu sfințenie comoara harului dumnezeiesc ce-i duce la cer. Și cu cât mai mult trebuie creștinii ortodocși să se păzească în zilele noastre, când sunt împresurați din toate părțile de un fals creștinism, care îi ispitește cu propriile sale experiențe ale „harului” și „Duhului Sfânt”, și care poate aduce nenumărate citate din Sfânta scriptură și din Sfinții Părinți drept „dovezi”! Cu siguranță se apropie timpurile de pe urmă, când înșelăciunea va deveni atât de convingătoare, încât să amăgească, de va fi cu putință, și pe cei aleși (Matei 24, 24).

Prorocii mincinoși ai timpurilor noastre, între care se numără și mulți care cu numele sunt „ortodocși”, anunță tot mai zgomotos apropiata instaurare a „noii ere a Duhului Sfânt”, a „noii Cincizecimi”, a „punctului Omega”. Este tocmai ceea ce profețiile autentice ale Ortodoxiei numesc domnia lui Antihrist. Această profeție începe să se împlinească astăzi, în zilele noastre, cu o forță demonică. Întreaga atmosferă spirituală contemporană se încarcă de energia experiențelor de inițiere satanică, pe măsură ce „Taina Nelegiuirii” se apropie de ultima fază și începe să pună stăpânire pe sufletele oamenilor — mai mult, caută să pună stăpânire pe însăși Biserica lui Hristos, de-i va fi cu putință.

Împotriva acestei redutabile „experiențe religioase”, adevărații ortodocși trebuie acum să se înarmeze și să se pregătească cu toată hotărârea, devenind pe deplin conștienți de ceea ce înseamnă Ortodoxia și în ce măsură scopul său se deosebește de cel al tuturor celorlalte religii, fie ele „creștine” sau necreștine.

Creștini ortodocși, păstrați cu tărie și neatins harul care vi s-a dat, nu îl priviți ca pe un lucru oarecare, din care să puteți face o chestiune de obișnuință! Nu-l măsurați după măsura omenească și nu vă așteptați ca el să pară logic sau pe înțelesul celor care nu pricep nimic din ceea ce depășește omenescul sau care cred că îl pot obține pe altă cale decât aceea pe care ne-o arată Biserica lui Hristos cea una. Prin natura sa, adevărata Ortodoxie face într-adevăr „notă discordantă” în aceste vremuri satanice, și se înfățișează ca o minoritate, tot mai restrânsă, a celor disprețuiți și „nebuni”, rămasă în mijlocul unui „revivalism” religios inspirat de un cu totul alt duh. Să ne mângâiem însă cu cuvintele Mântuitorului nostru Iisus Hristos: Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă Împărăția (Luca 12, 32).

Fie ca toți creștinii ortodocși să se întărească pentru bătălia care îi așteaptă și să nu uite că, în Hristos, victoria este de pe acum a noastră. Căci El ne-a făgăduit că porțile iadului nu vor birui Biserica Sa (Matei 16, 18), și că pentru cei aleși va scurta zilele urgiei celei de pe urmă (Matei 24, 22). Și, într-adevăr, dacă Dumnezeu este cu noi, cine este împotriva noastră? (Romani 8, 31). Chiar în mijlocul celei mai teribile ispite, nouă ni se poruncește: Îndrăzniți! Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33). Să trăim așadar și noi, așa cum au trăit toți adevărații creștini din toate timpurile, în așteptarea sfârșitului tuturor lucrurilor de acum și a venirii Mântuitorului; căci Cel Ce mărturisește acestea, zice: Da, vin curând! Amin. Vino, Doamne Iisuse! (Apocalipsă 22, 20).

Părintele Serafim Rose; Ortodoxia și Religia Viitorului

Abonați-vă la canalul nostru Telegram!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *