Selectați pagina

Orice rău are drept cauză Biserica, este mesajul transmis obsesiv, mai ales în social media

Orice rău are drept cauză Biserica, este mesajul transmis obsesiv, mai ales în social media

Minutele de ură, intuite de George Orwell în celebrul roman „1984”, reprezintă descrierea fidelă a unei metode dictatoriale prin care frustrarea oamenilor este canalizată spre anumite ținte, așa cum, în zilele noastre, pentru neputința lumii în fața unei epidemii, se induce ideea că vinovăția ar aparține exclusiv Bisericii.

Așa se face că sunt trecute cu vederea infectările în spitale, la muncă în străinătate sau în săli de conferințe, însă capătă proporții apocaliptice orice zvon despre posibile cazuri înregistrare în proximitatea Bisericii.

Cum s-a ajuns aici? Prin expunerea îndelungată la ură; orice rău are drept cauză Biserica, este mesajul transmis obsesiv, mai ales în social media. Mecanismul a fost explicat, printr-o genială anticipare, de George Orwell, în 1949.

„În clipa următoare, tele-ecranul cel mare din fundul sălii slobozise un glas sinistru, ca scrâșnetul unei mașinării neunse. Un zgomot care-ți strepezea dinții și-ți ridica părul la ceafă. Începuse Ura. Ca de obicei, pe ecran apăruse chipul lui Emmanuel Goldstein, Dușmanul Poporului. Printre spectatori începuseră fluierăturile. Femeia cea măruntă cu părul ca nisipul scoase un țipăt de groază amestecată cu scârbă. (…)”

Înainte de a se fi scurs treizeci de secunde de Ură, jumătate din lumea din sală începuse să aibă manifestări necontrolate de furie. Fața aceea ca de oaie de pe ecran, mulțumită de sine, și sentimentul terifiant de forță pe care-l dădea armata eurasiană din spatele ei erau prea mult: și, pe urmă, până și vederea lui Goldstein sau gândul la el provocau automat frică și mânie.

El era obiectul urii mai constant decât Eurasia sau Estasia, pentru că atunci când Oceania se afla în stare de război cu una din aceste puteri, cu cealaltă era în general în relații de pace. Se petrecea ceva ciudat: deși Goldstein era detestat și disprețuit de toată lumea, deși în fiecare zi și de o mie de ori pe zi, pe podiumuri, la tele-ecran, în ziare, în cărți, teoriile lui erau respinse, zdrobite, ridicularizate, proclamate sus și tare, în văzul lumii, ca să se vadă ce prostii lamentabile erau, în ciuda tuturor acestor lucruri, influența lui parcă niciodată nu slăbea. Se găseau întotdeauna alți și alți naivi care erau seduși de el. Nu trecea zi în care Poliția Gândirii să nu demaște spioni și sabotori care acționau la ordinele lui. (…)

În al doilea minut, Ura ajunsese demență. Oamenii se foiau în sus și-n jos pe scaune și zbierau în gura mare, sforțându-se pentru a acoperi vocea behăitoare de la tele-ecran, care te scotea din minți. Femeia cea măruntă cu părul ca nisipul se făcuse stacojie la față, iar gura i se deschidea și închidea parcă ar fi fost un pește pe uscat. Până și fața aspră a lui O’Brien se îmbujorase.

Stătea drept pe scaun, cu pieptul lui solid umflându-se și tremurând, ca și cum ar fi rezistat asaltului unui val. Fata cu păr negru din spatele lui Winston începuse să țipe: “Porcule! Porcule! Porcule!” și deodată apucase un dicționar gros de Nouvorbă și-l aruncase în tele-ecran.

Cartea îl lovise pe Goldstein în nas și ricoșase; vocea continuase însă neabătută. Într-un moment de luciditate, Winston se trezise urlând ca toți ceilalți și izbând violent cu călcâiul în bara de la scaun. Ce era îngrozitor în cele două minute de Ură nu era faptul că fiecare trebuia să-ți joace rolul ci, dimpotrivă, că nimeni nu putea să nu intre în joc. În treizeci de secunde, orice prefăcătorie nu mai avea sens.

Un extaz hidos al fricii și răzbunării, dorința de a ucide, de a tortura, de a zdrobi fețe cu barosul se scurgeau ca un curent electric prin întregul grup de oameni, transformându-l pe fiecare, chiar împotriva voinței sale, într-un dement care se schimonosea și zbiera. Și totuși, furia care te cuprindea era o emoție abstractă, fără direcție precisă, pe care o puteai comuta de la un obiect la altul, ca flacăra unei lămpi de sudură”.

George Orwell, „O mie nouă sute optzeci și patru”, Editura Univers, București, 1991, pag. 15- pag 16.

PS: Orice asemănare cu preoți amendați, activiști care vânează biserici, preoți cărora li se dorește moartea, Catedrale luate în batjocură sau campanii publicitare cu sfinți nu este întâmplătoare.

Autor: Raluca Oanţă

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe:

Статьи на русском языке

Статьи на русском языке