Selectați pagina

Omilie la Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de Sf. Grigorie Palama

Omilie la Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de Sf. Grigorie Palama

Sf. Grigorie Palama, Omilia a 37-a

La Întru tot cinstita Adormire a Întru tot Preacuratei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare și Pururea Fecioarei Maria

1. Şi dorul şi datoria au alcătuit, pentru dragostea voastră, omilia mea de astăzi: nu numai că [vreau] să insuflu în urechile voastre cele iubitoare de Dumnezeu un cuvânt mântuitor şi de aici să hrănesc sufletele voastre – [lucru] pe care îl vreau din pricina dragostei pentru voi, dar cu care sunt şi dator potrivit sfintelor rânduieli -, ci şi pentru că, dacă este ceva din cele datorate şi iubite de mine, acela e să povestesc în amănunt, cu cuvinte de laudă, pentru biserică, măreţiile Pururea Fecioarei şi Maicii lui Dumnezeu. Dar dorul, fiind îndoit în loc să fie simplu, [mă] ridică, [mă]cheamă şi [mă] îndeamnă, iar caracterul de neînlăturat al datoriei mă sileşte, în vreme ce cuvântul nu e în stare să se apropie de cele mai presus de cuvânt, după cum nici ochiul nu poate privi neabătut la soare. Dar dacă totuşi nu este [cu putinţă] a spune cele mai presus de cuvânt, cu putinţă este a înălţa imne iubirii de oameni a celor cântaţi, cu putinţă este şi a atinge [prin ele] cele nicidecum atinse, şi a întoarce datoria prin cuvinte [de laudă] şi a ne împlini dorul faţă de Născătoarea de Dumnezeu prin cântări după putere.

2. Iar dacă „cinstită este moartea cuvioşilor şi pomenirea dreptului cu laude”, cu cât mai mult se cade să facem cu laude dintre cele mai mari pomenirea Sfintei sfinţilor, a Celei prin care vine sfinţilor toată sfinţirea, a Pururea Fecioarei şi Maicii lui Dumnezeu? După cum şi facem, prăznuind şi adormirea sau mutarea dincolo făcută astăzi, prin care, fiind cu puţin mai prejos decât îngerii, a întrecut fără asemănare şi îngerii şi arhanghelii şi toate puterile cele mai presus de lume, prin apropierea de Dumnezeu Cel peste toate şi prin minunile cele din veac scrise şi plinite în ea.

3. Căci pentru Ea au fost: dumnezeieşti profeţii ale profeţilor celor insuflaţi de Dumnezeu; faceri de minuni care arătau de mai înainte viitoarea marea taină a întregului pământ, pe această Pururea Fecioară Maică a lui Dumnezeu; schimbări ale neamurilor şi ale lucrurilor care au deschis calea împlinirii noii Ei taine; rânduieli ale Duhului care de mai înainte au închipuit în felurite chipuri adevărul ce avea să vină; plinirea, sau mai degrabă începutul şi rădăcina minunilor şi lucrurilor de după, [şi anume] făgăduinţa lui Dumnezeu împlinită faţă de Ioachim şi Ana, cei atunci foarte înalţi în virtute, că vor naşte la adâncă bătrâneţe, sterpi fiind din tinereţe, şi că vor naşte pe cea care avea să nască fără sămânţă pe Cel născut fără timp din Dumnezeu Tatăl înainte de veci. [Pentru Ea a fost] iarăşi făgăduinţa celor care astfel, în chip minunat, au născut-o pe cea care avea să nască în chip şi mai minunat, că pe cea dată o vor da înapoi Dătătorului – şi potrivit acestei preavrednice făgăduinţe a avut loc mutarea nemaipomenită a Maicii lui Dumnezeu încă de pruncă din casa tatălui său în Casa lui Dumnezeu şi petrecerea ei minunată o perioadă de nu puţini ani în înseşi Sfintele Sfinţilor, şi dăruirea acolo a unei hrane negrăite prin grija îngerilor, hrană pe care Adam nu a ajuns să o guste. Căci [atunci] nu ar fi căzut din viaţă, precum nu a căzut nici această Preacurată, chiar dacă din pricina lui şi ca să se arate că e fiică a lui, supunându-se puţin firii, ca şi Fiul Ei, S-a mutat astăzi de pe pământ la cer.

4. Iar după acea negrăită hrană, a urmat cu această Fecioară iconomia cea mai de taină a unei logodne, [apoi] salutare străină şi mai presus de cuvânt printr-un arhanghel care a zburat de sus, precum şi vestiri şi adresări ale lui Dumnezeu, potrivnice osândirii Evei şi a lui Adam, tămăduitoare ale blestemului venit asupra acelora şi preschimbătoare ale acestuia în binecuvântare. Căci a dorit Împăratul universului tainica frumuseţe a acestei Pururea Fecioare, după cum de mai înainte a grăit David, şi plecând cerurile, S-a pogorât şi a adumbrit-o, sau mai degrabă S-a sălăşluit [în ea] puterea cea enipostatică a Celui Preaînalt. Căci nu şi-a arătat prezenţa prin întuneric şi foc, ca la văzătorul de Dumnezeu Moise, şi nici prin vijelie şi nor, ca la profetul Ilie, ci nemijlocit şi fără vreun văl puterea Celui Preaînalt adumbreşte pântecele cel întru totul prea curat şi fecioresc, nimic fiind la mijloc, nici aer, nici eter, nici ceva din cele sensibile, sau din cele mai presus de acestea. Iar aceasta nu este [doar] o adumbrire, ci de-a dreptul unire.

5. Dar pentru că ceea ce adumbreşte reproduce prin firea lucrurilor propria formă şi propriul chip în cel adumbrit, nu numai unire, ci şi plămădire a fost în pântecele [Fecioarei], şi ce s-a plămădit din ambele – din puterea Celui Preaînalt şi din acel pântece preasfânt şi fecioresc – era Cuvântul întrupat al lui Dumnezeu. Astfel S-a sălăşluit în Ea şi din Ea a ieşit purtător de trup Cuvântul lui Dumnezeu, şi „S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a petrecut”, îndumnezeind firea noastră şi dăruindu-ne, după dumnezeiescul apostol, „cele spre care doresc îngerii să privească”. Şi aceasta este lauda cea mai presus de fire şi slava cea preaslăvită a acestei Pururea Fecioare, faţă de care toată mintea şi cuvântul, chiar şi îngereşti de-ar fi, se micşorează. Iar cele de după naşterea cea negrăită, cine le-ar putea iarăşi grăi? Căci împreună-lucrând şi împreună pătimind cu deşertarea cea înălţătoare a Cuvântului lui Dumnezeu, cea [lucrată] prin Ea, împreună a şi fost slăvită şi cu dreptate a fost înălţată, totdeauna adăugând [ceva şi mai mult] sporirilor celor mai presus de fire ale măreţiilor ei. Dar şi după urcarea la cer a Celui întrupat din Ea, era ca şi cum concura cu măreţiile cele mai presus de minte şi de cuvânt făcute în Ea de către El, prin răbdarea prea mare şi feluritul chip al nevoinţei, prin rugăciunile cele pentru toată lumea dimpreună cu sârguinţele [pentru toată lumea], prin sfaturile şi îndemnurile către cei care îl vesteau pe Dumnezeu mergând până la marginile pământului, căci Ea singură era reazim şi mângâiere tuturor, de toţi era ascultată şi văzută, împreună lucrând în tot felul la vestirea Evangheliei şi arătând astfel o viaţă şi o petrecere foarte luptătoare, care biruieşte mintea şi cuvântul.

6. De aceea aşadar şi moartea ei, mutând-o la viaţa cea cerească şi nemuritoare, a fost de viaţă purtătoare. Şi pomenirea acestei [morţi] este sărbătoare plină de bucurie şi laudă a toată lumea, care nu doar reînnoieşte pomenirea minunilor Maicii Domnului, ci adaugă şi [pomenirea] reunirii celei de obşte şi noi a sfinţilor apostoli din tot neamul la întru tot sfânta Sa punere în mormânt, cântările cele de Dumnezeu-descoperitoare cântate pentru ea de acei insuflaţi de Dumnezeu, îngrijirile, corurile şi liturghiile cele îngereşti în  jurul Ei, [aceştia] însoţind-o, urmând-o, conlucrând, ridicându-se împotriva [vrăjmaşilor], apărând-o, apărându-se, împreună lucrând şi împreună cântând cu toată puterea laolaltă cu cei care cinsteau prin toate acel trup de viaţă începător şi de Dumnezeu primitor – leacul cel mântuitor al neamului nostru, lauda a toată zidirea-, luptându-se şi împotrivindu-se cu mână ascunsă iudeilor care se porniseră şi se ridicaseră cu mână şi cuget luptător împotriva lui Dumnezeu, Însuşi Domnul Savaot şi Fiul acestei Pururea Fecioare fiind de faţă în chip nevăzut şi dând Maicii Lui cinstea ieşirii, [căci] în mâinile Lui a primit duhul cel de Dumnezeu purtător [al Ei], prin care, nu după multă vreme, şi trupul Ei cel însoţit cu [sufletul] se mută într-un loc de viaţă veşnică şi ceresc, în mod corespunzător şi până acum potrivit pârgăi ei[1].

7. Căci mulţi din cei din veac au dobândit dumnezeiasca bunăvoire, şi slavă şi putere. după cum spune şi David: „Pentru mine mult au fost cinstiţi prietenii Tăi, Doamne, mult s-au întărit stăpânirile lor. Îi voi număra şi vor fi mai mulţi decât nisipul”. [Dar], după Solomon, „mulţi au dobândit bogăţie, multe fiice au făcut putere, dar aceasta întrece şi a întrecut pe toţi şi pe toate”, pe cât nu se poate spune. Căci ea singură stând între Dumnezeu şi tot neamul omenesc, pe Dumnezeu L-a făcut Fiu al omului, iar pe oameni fii ai lui Dumnezeu, făcând pământul cer şi îndumnezeind neamul [omenesc]; şi singură dintre toate [femeile] Aceasta S-a arătat Maică din fire a lui Dumnezeu, mai presus de orice fire, iar prin negrăita Sa naştere a fost împărăteasă a toată zidirea cea din lume şi mai presus de lume. Şi astfel, înălţându-i prin Ea pe cei de sub Ea şi arătând ceresc în loc de pământesc ceea ce pe pământ era supus, împărtăşindu-se Ea de o vrednicie mai mare şi de o putere mai tare şi de o alegere din ceruri prin dumnezeiescul Duh, a fost aşezată cea mai înaltă dintre cele mai înalte şi împărăteasă preafericită a fericitului neam.

8. Acum are cerul cuvenit sălaş, ca un palat împărătesc potrivit ei, în care astăzi s-a mutat de pe pământ şi şade de-a dreapta Împăratului a toate, îmbrăcată şi preaînfrumuseţată în haină aurită, după spusa profetului psalmist cu privire la Ea. Iar prin haină aurită înţelege trupul ei cu dumnezeiească strălucire, preaînfrumuseţat cu virtuţile cele de multe feluri. Căci Ea singură are acum, cu trupul ei cel slăvit de Dumnezeu, loc în cer împreună cu Fiul Său. Fiindcă pământul, mormântul şi moartea nu au putut ţine până la sfârşit un trup începător de viaţă şi de Dumnezeu primitor, sălaş [al Lui] mai iubit decât cerul şi decât cerul cerurilor. Căci dacă un suflet, care are sălăşluind în el harul lui Dumnezeu, urcă la cer când se desface de cele de aici, precum s-a şi făcut arătat prin multe şi precum şi credem, cum să nu fi fost ridicat de la pământ la cer trupul care nu numai că a primit în sine pe Însuşi Fiul lui Dumnezeu Cel mai înainte de veci şi Unul-Născut, izvorul cel pururea curgător al harului, ci s-a şi arătat născător al Lui? Ce oare? Cea care s-a sălăşluit în Sfintele Sfinţilor fiind încă de trei ani – şi neavând încă sălăşluit în ea pe Cel mai presus de ceruri, şi fără să-L fi oferit [lumii] purtător de trup-, şi care a devenit preadesăvârşită şi după trup şi cu adevărat mai presus de lume prin astfel şi atât de mari lucruri, cum ar fi putut să devină pământ supus stricăciunii? Şi ce noimă ar putea să aibă aceasta pentru cei care cercetează lucrurile cu raţiune?

9. De aceea, pe drept cuvânt, trupul care a născut e împreună slăvit cu Cel născut [din el], cu o slavă cuvenită lui Dumnezeu, şi, după cântarea psalmistului, „chivotul sfinţeniei Lui” se scoală împreună cu Hristos Cel înviat mai înainte a treia zi. Şi înfăţişare şi a învierii Ei din morţi se fac pentru ucenici giulgiurile şi [acoperămintele] de îngropare, singure lăsate în mormânt şi găsite singure în mormânt de cei care au venit să caute, precum mai înainte s-a întâmplat şi la Fiul şi Stăpânul Ei. Dar nu a fost nevoie ca şi Aceasta să mai petreacă puţin timp pe pământ, precum Fiul şi Dumnezeul Ei. De aceea, pe dată a fost înălţată din mormânt spre locul cel mai presus de ceruri, de unde iarăşi străluceşte până la pământ [cu] scânteierile şi harurile Ei cele întru tot strălucitoare şi prea dumnezeieşti, luminând de acolo tot rotundul pământului, închinată fiind, admirată şi cântată de toţi.

10. Ca şi cum vrând Dumnezeu să aşeze o icoană a toată frumuseţea şi să arate limpede şi îngerilor şi oamenilor puterea Sa cu privire la acestea, astfel a lucrat încât aceasta să fie cu adevărat atât de frumoasă, concentrând [în ea] toate cele prin a căror împărţire [variaţie] a împodobit toate atunci când a întemeiat o lume comună a bunătăţilor celor văzute şi nevăzute, sau mai degrabă, arătând [această icoană – Maica Domnului] drept o unime comună a tuturor frumuseţilor dumnezeieşti, îngereşti şi omeneşti şi [drept o] frumuseţe mai înaltă care înfrumuseţează amândouă lumile, care a început de pe pământ, dar a ajuns până la cer şi a trecut şi dincolo de cer, prin înălţarea Ei de acum din mormânt către cer, care a unit cele de jos cu cele de sus şi care îmbrăţişează totul prin lucrurile minunate în legătură cu Ea; pentru că şi faptul că s-a zis la început că e cu puţin mai prejos decât îngerii – şi vorbesc aici despre faptul că a  gustat moartea – sporeşte superioritatea Maicii lui Dumnezeu faţă de toate. De aceea, pe drept cuvânt, astăzi toate bat din palme şi împreună lucrează la prăznuirea acestei [adormiri].

11. Se cuvenea deci ca Aceea, Care L-a cuprins pe Cel Care pe toate le umple şi Care este mai presus de tot, să întreacă şi Ea toate şi să fie mai presus de toate prin virtuţile Ei şi prin mărimea vredniciei. Aşadar, adunând toate cele care, deşi împărţite, au fost de ajuns tuturor celor mai buni din tot veacul ca să fie cei mai buni, şi cele pe care cei plăcuţi lui Dumnezeu, îngeri şi oameni, le au doar în parte, şi desăvârşindu-le Ea singură pe toate şi prisosind [în ele] pe cât nu se poate spune, are acum şi acest lucru, mai presus de toţi, şi anume faptul de a fi fost făcută nemuritoare după moarte, de a petrece cu trupul în cer împreună cu Fiul Său şi Dumnezeu, singura [dintre toţi], şi de a revărsa de aici spre cei ce o cinstesc harul cel prea îmbelşugat, dăruindu-le şi posibilitatea să se înalţe spre ea – fiind disc al atâtor haruri -, şi împărţindu-le cu îmbelşugare, din bunătate, cele mai bune [lucruri] şi neîncetând niciodată acest rod folositor pentru noi şi acest obol îmbelşugat. Privind deci cineva spre o astfel de adunare şi îmbelşugare a tot binele, va spune că Fecioara săvârşeşte prin virtute pentru cei ce trăiesc în virtute acelaşi lucru pe care [îl săvârşeşte] soarele prin lumina sensibilă pentru cei ce trăiesc în lumina lui. Iar dacă şi-ar muta ochiul cugetării către Soarele care răsare oamenilor din această Fecioară în chip mai presus de ceea ce e obişnuit, [Soare] Care are toate şi întrece, prin fire, cele care au crescut în Ea prin har, dacă, aşadar, şi-ar muta ochiul cugetării către Acesta, pe dată Fecioara va apărea [drept] cer, [ca una] care a dobândit, prin toate cele bune, buna moştenire, cu atât mai preţioasă/strălucită decât cei de sub cer şi decât cei mai presus de cer, care au fost dăruiţi în chip dumnezeiesc, pe cât cerul este mai mare decât soarele şi pe cât soarele este mai strălucitor decât cerul.

12. Ce cuvânt poate zugrăvi, Maică a lui Dumnezeu Fecioară, frumuseţea Ta cea dumnezeiesc strălucitoare? Căci cele ale tale nu pot fi hotărnicite de cugete sau de cuvinte, pentru că toate covârşesc şi cuget şi cuvânt! Dar cu putinţă este să fii cântată, tu cea care primeşti cu iubirea de oameni [cântarea]! Fiindcă tu eşti loc al tuturor harurilor, plinătatea a a toată frumuseţea şi bunătatea, tablă şi icoană însufleţită a tot binele, şi a toată bunătatea, ca una care singură ai fost învrednicită în chip concentrat de harismele Duhului, sau mai degrabă ca una care singură ai avut în chip minunat în cele dinlăuntru ale tale pe Cel în Care sunt vistieriile tuturor acestor [harisme], şi te-ai făcut Lui cort minunat. Iar acum, prin moarte, ai trecut de aici către nemurire, şi cu dreptate te-ai mutat de pe pământ la cer, ca să fii împreună locuitoare cu Acesta în corturile cele mai presus de ceruri de-a pururea, grijindu-te de acolo de moştenirea Ta şi cu rugăciunile Tale cele neadormite către Dânsul făcându-L milostiv tuturor.

13. Pe atât este Născătoarea de Dumnezeu mai aproape de Dumnezeu faţă de cei care sunt aproape de Dumnezeu, pe cât a fost învrednicită de privilegii mai mari decât toţi. Şi nu mă refer numai la oameni, ci şi la toate ierarhiile îngereşti. Căci despre cinul cel mai de sus al acestora, Isaia scrie: „Şi serafimii stăteau în cerc în jurul Lui”. Iar despre Aceasta, David zice iarăşi: „Stătut-a Împărăteasa de-a dreapta Ta”. Vedeţi diferenţa stării? De aici puteţi vedea şi diferenţa ordinii în ceea ce priveşte vrednicia. Căci serafimii [stau] în jurul lui Dumnezeu, în vreme ce aproape de [lângă] Însuşi Acela stă singură Împărăteasa a toate, Care este admirată şi lăudată de Însuşi Dumnezeu Care o proclamă asemenea puterilor din jurul Lui şi zice potrivit celor spuse în Cântarea Cântărilor: „Ce frumoasă eşti, de-aproapea Mea!”. Mai strălucitoare decât lumina, mai înfloritoare decât raiurile cele dumnezeieşti, mai împodobită decât toată lumea văzută şi nevăzută[2]. Şi nu doar [că stă] aproape, ci pe drept cuvânt [că stă] şi de-a dreapta. Căci unde a şezut Hristos în ceruri, adică de-a dreapta măririi, acolo şi Aceasta a stătut, Cea Care urcă acum de pe pământ la cer. Nu numai fiindcă doreşte şi este dorită mai mult decât toate, prin înseşi rânduielile fireşti[3], ci şi fiindcă e cu adevărat tron al Lui. Iar unde şade Împăratul, acolo stă şi tronul Lui.

14. Acest tron l-a văzut şi Isaia în mijlocul acelui cor heruvimic şi a spus că e înalt şi ridicat, arătând că Maica lui Dumnezeu întrece puterile cele cereşti. De aceea, [Iezechiel] îi introduce pe îngerii înşişi care slăvesc pe Dumnezeu plecând de la ea şi zic: „Binecuvântată este slava Domnului din locul Lui”. Iar Iacov patriarhul, văzându-l prin ghicituri, zice: „Cât de înfricoşător este locul acesta! Nu este altceva decât casa Domnului şi însăşi poarta cerului”. Şi David, pe de altă parte, unind cu sine mulţimea celor mântuiţi, şi folosindu-se ca de nişte corzi şi sunete diferite de cei armonizaţi din neamuri diferite într-o singură credinţă de Această Pururea Fecioară, dă tonul unui cântec întru totul armonios, care să fie spre cântarea Ei: „Pomeni-voi numele Tău în tot neamul şi neamul; pentru aceasta popoarele îţi vor mărturisi laudă în veac şi în veacul veacului”.

15. Vedeţi că toată făptura aduce laudă Acestei Maici Fecioare, şi nu în anii trecuţi, ci în veac şi în veacul veacului? De aici se poate vedea că Ea nu va înceta în tot veacul să facă bine întregii zidiri, şi nu vorbesc aici numai de cea a noastră, ci şi de ordinele cele nematerialnice şi mai presus de fire. Căci faptul că împreună cu noi şi acestea se împărtăşesc şi se ating numai prin Ea de Dumnezeu, de acea fire neatinsă, l-a arătat limpede Isaia. Fiindcă nu l-a văzut pe serafim luând cărbunele în chip nemijlocit de pe jertfelnic, ci [l-a văzut] luându-l cu un cleşte, prin care s-a şi atins de buzele profetice, dându-le curăţie. Iar această [vedenie] a cleştelui era identică cu marea vedere pe care a văzut-o Moise, şi anume rugul care ardea în foc şi nu se mistuia. Dar cine nu ştie că Maica Fecioara este şi acel rug şi cleştele însuşi, Cea Care a zămislit fără să se aprindă focul cel dumnezeiesc, şi în acest caz un arhanghel slujind zămislirii şi unind prin Ea cu neamul omenesc pe Cel Care ridică păcatul lumii şi şi curăţindu-ne prin acea negrăită unire? Aşadar, Ea singură e hotar între firea zidită şi cea nezidit, şi nimeni n-ar putea veni la Dumnezeu dacă prin Ea nu ar fi cu adevărat luminat de sfeşnicul cel cu adevărat cu dumnezeiească strălucire. Căci zice: „Dumnezeu e în mijlocul ei şi nu se va clătina”.

16. Iar dacă răsplătirile sunt pe măsura dragostei faţă de Dumnezeu, şi cel care iubeşte pe Fiul e iubit de Fiul şi de Tatăl Lui şi devine sălaş al Amândurora, locuind Aceştia în el şi umblând [cu el] în chip tainic, potrivit stăpâneştii făgăduinţe, cine L-ar putea iubi pe Acesta mai mult decât Maica Lui, care nu numai că L-a născut [ca] Unul-Născut, ci L-a născut singură fără însoţire [cu un bărbat], ca astfel dragostea ei să fie îndoită, nefiind împărtăşită cu cineva care să-i fie părtaş. Şi cine ar putea fi iubit mai mult de Unul Născut decât Maica Lui, dat fiind că din singură Aceasta a ieşit în veacurile de pe urmă, după cum şi înainte de veci [a ieşit] din singur Tatăl? Cum dar să nu fie înmulţite de către Cel Care a venit să plinească Legea, în plus faţă de dispoziţia cuvenită [de Fiu], şi cele ale cinstirii datorate Ei potrivit Legilor?

17. Aşadar, după cum numai prin Ea a venit [Hristos] la noi şi „S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a petrecut”, fiind nevăzut tuturor înainte de Ea, aşa şi în veacul viitor cel nesfârşit toată purcederea de dumnezeiască arătare de lumină, toată descoperirea de dumnezeieşti taine şi toată vederea harismelor duhovniceşti va fi tuturor cu neputinţă de cuprins fără Ea. Primind Ea prima plinătatea care toate le străbate a Celui Care plineşte toate, o face cu putinţă de cuprins tuturor, împărţind fiecăruia după putere, potrivit proporţiei şi măsurii curăţiei fiecăruia, astfel încât Aceasta este şi vistierie şi stăpână a bogăţiei dumnezeirii.

18. Apoi este şi această lege veşnică în ceruri, şi anume ca cele mai mici să participe prin cele mai mari la Cel aşezat dincolo de fiinţă. Iar cea mai mare dintre toţi în chip fără asemănare fiind Fecioara Maică, [urmează] că prin ea se vor împărtăşi [de Dumnezeu]cei care se vor împărtăşi de Dumnezeu, pe Ea o vor cunoaşte loc al Celui neîncăput cei care Îl cunosc pe Dumnezeu şi pe Aceasta o vor cânta după Dumnezeu cei care-L cântă pe Dumnezeu. Ea este pricina celor de dinaintea Ei, apărătoarea celor de după Ea şi cea care procură cele veşnice. Ea este subiectul profeţilor, începătura apostolilor, temelia mucenicilor, fundamentul dascălilor. Ea este slava celor de pe pământ, desfătarea celor cereşti, podoaba a toată zidirea. Ea este început, izvor şi rădăcină a bunurilor celor negrăite. Ea este pisc şi desăvârşirea a tot [ce e] sfânt.

19. O, fecioară dumnezeiească şi acum cerească, cum voi grăi toate ale tale? Cum te voi slăvi pe tine, vistieria slavei? Şi numai pomenirea ta sfinţeşte pe cel care o face! Şi numai aplecarea spre tine face mai strălucitoare mintea, ridicând-o pe dată către înălţimea cea dumnezeiască! Prin tine se limpezeşte ochiul minţii! Prin tine se luminează duhul prin venirea Duhului Dumnezeiesc! Căci te-ai făcut vistiernică şi cuprindere a harurilor, nu ca să le ţii pentru tine, ci ca să umpli de toate de har. Căci Împărţitorul vistieriilor nedeşertate supraveghează împărţirea lor [şi] pentru ce ar fereca cineva o fericire care nu se împuţinează?

20. Dăruieşte, aşadar, cu îmbelşugare, întregului tău popor, acestei a tale moşteniri, milele tale şi harurile tale, o, Stăpână! Dă-ne dezelgare de cele cumplite care ne stăpânesc! Vezi de câte şi de ce fel suntem istoviţi, de ale noastre, de cele străine, de cele din afară, de cele dinlăuntru! Pe toate le întoarce spre mai bine cu puterea ta, pe cei dinlăuntru şi pe cei de un neam cu noi îmblânzindu-i unii faţă de alţii, iar pe cei care din afară ne împresoară precum fiarele cele sălbatice alungându-i. Dă-ne în locul pătimirilor noastre ajutorul şi vindecarea ta, împărţind şi sufletelor şi trupurilor noastre harul cel îmbelşugat şi de ajuns pentru toate. Şi dacă nu-l încăpem, fă-ne mai încăpători. Şi dă-ne cu adăugire, încât mântuiţi şi puterniciţi cu harul tău, să-L slăvim pe Cuvântul Cel mai înainte de veac, Care din tine S-a întrupat pentru noi, dimpreună cu Cel fără de început al Său Părinte şi cu Duhul Cel de viaţă făcător, acum şi pururea şi în vecii cei fără de sfârşit. Amin!

Traducere de pr. Roger Coresciuc, din ediția în pregătire la Editura Doxologia, a Omiliilor Sfântului Grigorie Palama

 

[1] Maica Domnului este mutată ca o pârgă la ceruri. Ea este pârga firii omeneşti, chezăşie că firea omenească are drept de cetate în viaţa cea veşnică şi fericită. Mutarea Maicii Domnului cu pârga firii în acest locaş este până acum o realitate pe potriva adevărului ontologic al acestei mutări.

[2] Cântarea Cântărilor, 4 :1, 6 :4, LXX

[3] adică relaţia presuspusă între mamă şi fiu.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *