Selectați pagina

Om eşti: nu vărsa venin de aspidă. Om eşti: nu te face fiară sălbatică. Pentru aceea ţi s-a dat gură, nu ca să muşti, ci ranele altora să vindeci

Om eşti: nu vărsa venin de aspidă. Om eşti: nu te face fiară sălbatică. Pentru aceea ţi s-a dat gură, nu ca să muşti, ci ranele altora să vindeci

Deci nu lăsa atunci nimic din gândurile omeneşti să îţi stăpânească cugetul. Gândeşte-te bine că şi Avraam, aducând jertfa lui Dumnezeu, nu a lăsat a fi de faţă atunci nici femeia sa, nici sluga, şi nici altcineva. Nici tu dară nu lăsa ca să fie de faţă atunci cu tine vreuna din patimile ce robesc, ci ridică-te singur acolo unde s-a ridicat şi acela, şi unde nimeni altul este slobod a se ridica. Chiar de ar încerca a se ridica atunci astfel de cugete, porunceşte lor cu stăpânire şi zi: „Şedeţi aici, iară eu şi pruncul, închinându-ne, ne vom întoarce la voi” (Fac. 22, 5), şi lăsând la poalele muntelui şi asinul, şi slugile, şi orice necuvântătoare sau proaste şi de nimic, ridică-te pe munte, luând cu tine numai ceva cuvântător, după cum acela a luat numai pe Isaac. Dar şi jertfelnicul clădeşteţi-l asemenea cu acela, nimica omenesc având, ci fiind afară de fire, căci şi acela, de nu ar fi fost afară de fire, nu ar fi jertfit pe pruncul său. Şi nimic să nu te supere atunci, ci să te faci mai înalt chiar şi decât cerurile. Suspină din adâncul sufletului, jertfeşte mărturisirea ta. „Spune tu întâi, zice, fărădelegile tale, ca să te îndreptăţeşti” (Is. 43, 26). Adu jertfa zdrobirea inimii. Că aceste jertfe nu în ţărână sfârşesc, nici în fum se prefac, nici în văzduh se împrăştie: nu au trebuinţă nici de lemne şi foc, ci numai de cuget umilit. Acesta este focul care le arde şi nu le mistuie, acesta şi lemnele de jertfă. Căci cel ce se roagă cu căldură, se aprinde, însă nu se arde cu totul, nu se mistuieşte, ci încă mai strălucit se face, după cum mai strălucit se face şi aurul purtat şi muncit în foc.

Iar lângă toate acestea, şi aceea păzeşte, adică rugându-te, să nu zici nimic din cele ce ar putea mânia pe Stăpânul tău, nici să te apropii blestemând pe vrăjmaşii tăi. Că dacă a avea vrăjmaşi este ocară, apoi a-i şi blestema, pricepe cât rău poate să fie. Căci trebuind tu a da răspuns pentru ce ai vrăjmaşi, tu îi mai şi prihăneşti. Şi de care iertare te vei învrednici, şi prihănindu-i, şi încă întru o vreme ca aceea când ai trebuinţă de mila lui cea mare? Că tu te-ai apropiat [de Dumnezeu] rugându-te pentru ale tale păcate; deci nu pomeni pe cele străine, ca nu cumva să aduci aminte de cele ale tale. Că de vei zice: «Bate pe vrăjmaşul,» prin aceasta singur ţi-ai închis gura, nemaidând limbii îndrăzneală; întâi, fiindcă ai mâniat pe judecătorul încă din capul locului, şi al doilea, pentru că ceri împotriva chipului rugăciunii. Căci dacă te rogi pentru iertarea păcatelor, cum oare pentru pedepsire vorbeşti? Cu totul dimpotrivă trebuia a face, a te ruga adică pentru păcatele lor, ca aceeaşi şi pentru noi cu îndrăzneală să o cerem. Acum însă, înaintea hotărârii judecătorului apucând cu a ta, ceri a-i pedepsi pe cei ce păcătuiesc, care lucru te şi lipseşte de toată iertarea. Iar dacă pentru ale lor păcate te vei ruga, măcar de şi nimic vei zice de ale tale, toată treaba ai săvârşit.

Gândeşte-te câte jertfe sunt în legea veche: jertfa laudei, jertfa mărturisirii, jertfa mântuirii, jertfa curăţirilor şi altele multe, dara nici una nu este împotriva vrăjmaşilor, ci pentru ale sale păcate este fieştecarea, sau şi pentru isprăvi. Au doară nu cumva la alt Dumnezeu te apropii? Ci la acela te apropii, carele au zis: „Rugaţi-vă pentru vrăjmaşii voştri.” Deci cum de strigi împotriva lor? Cum de rogi pe Dumnezeu a strica legea sa? Nu acesta este chipul celui ce se roagă: nimenea se roagă ca altul să piară, ci ca el să se mântuiască. Pentru ce dar porţi numai chipul celui ce se roagă, iară graiuri ai de prihănitor? Iar când pentru noi înşine ne rugăm, atunci şi ne scărpinam, şi căscăm, şi în mii de gânduri cădem; dar când ne rugăm pentru vrăjmaşi, cu trezvire facem aceasta. Căci fiindcă ştie diavolul cum că asupra noastră împingem sabia, pentru aceasta nu ne trage înapoi, nici ne împiedică atuncea, ca astfel mai mult să ne vătămăm.

«Dară, zici tu, am fost nedreptăţit şi mă necăjesc». Apoi atunci roagă-te împotriva diavolului, carele mai vârtos ne nedreptăţeşte pe noi toţi. Aceasta chiar ţi s-a şi poruncit a zice: „Ci ne izbăveşte de cel viclean.” Acela este vrăjmaşul nostru cel neîmpăcat, pe când omul, oricâte ne-ar face, prieten ne este şi frate. Deci împotriva diavolului să ne mâniem, împotriva lui să chemăm pe Dumnezeu şi să zicem: „Zdrobeşte pe Satana sub picioarele noastre” (Rom. 16. 20), căci el naşte şi pe vrăjmaşi. Iar dacă împotriva vrăjmaşilor te vei ruga, rugăciunea pe carea acela o voieşte te rogi; precum dacă te vei ruga pentru vrăjmaşi, împotriva lui te rogi. Pentru ce dară, lăsând pe adevăratul vrăjmaş, muşti din mădulările tale, mai rău decât fiarele sălbatice prin aceasta făcându-te?

«Dară m-a ocărât, zici tu, şi mi-a luat averea.» Şi pe cine oare trebuie a jeli? Pe cel ce a pătimit răul, sau pe cel ce a făcut răul? Este vădit că pe cel ce a făcut răul, căci luându-ţi averea pe nedrept, singur s-a scos pe sine din dragostea lui Dumnezeu, şi mai mult a pierdut decât a câştigat; aşa că tocmai el este cel nedreptăţit. Prin urmare, trebuie a ne ruga pentru vrăjmaşi, iar nu a-i blestema, ca milostiv să li se facă Dumnezeu.

Vezi câte au pătimit cei trei Coconi, nici un rău făcând: şi-au pierdut patria, şi-au pierdut slobozenia, robitu-s-au şi s-au dus într-o ţară străină şi varvară, ba încă trebuia a fi omorâţi pentru un vis zadarnic şi deşert. Deci intrând ei împreună cu Daniil în cuptor, pentru ce anume se rugau? Ce oare ziceau? Poate ziceau: «Surpă pe Navuhodonosor? Ia-i de pe cap coroana? Pogoară-l de pe scaun?» Nimic de acestea, ci îndurările lui Dumnezeu cereau. Iar când se găseau în cuptorul cel cu foc, ei tot aşa se rugau.

Nu însă tot aşa faceţi şi voi, ci pătimind cu mult mai mici decât aceia, şi poate de multe ori după dreptate, nu conteniţi a arunca mii de blesteme asupra vrăjmaşilor. Unul, de pildă, zice: «Doboară pe vrăjmaşul precum ai cufundat oastea lui Faraon», altul zice: «Răneşte trupul lui cu boale», şi un altul iarăşi: «Răsplăteşte lui asupra copiilor». Au oare nu cunoaşteţi graiurile acestea? Dară de unde vine vouă râsul acesta? Vedeţi cum aceste fapte de râs sunt, când se zic fără vreo patimă? încă şi tot păcatul atunci se arată cât este de urâcios, când îl goleşti de aşezarea şi pornirea celui ce l-a cutezat. Căci când vei aminti celui ce s-a mâniat graiurile pe care le-a rostit întru iuţimea sa, el îşi va acoperi faţa de ruşine, va râde de sine şi va voi a suferi mii de rele, decât a fi ale sale acele graiuri; pe cel desfrânat, de-l vei duce la muierea curvă după împreunare, şi dânsul se va întoarce de către aceea ca de către o spurcată.

Tot aşa şi voi, cari nu sunteţi în patimă, râdeţi acum, căci de râs sunt graiurile acestea, şi de babe bete, şi de muieratică împuţinare de suflet. Dară şi Iosif, vânzându-se de fraţii săi şi ajungând rob, ba încă şi în temniţă stând, niciun grai amar nu a scos împotriva celor ce l-au mâhnit. Dar ce anume zicea? „Cu furtişag sunt furat, zice, din pământul Evreilor” (Fac. 40, 15), şi nu mai adaogă de cine a fost furat şi vândut, căci se ruşina chiar el de relele ce suferise de la fraţii lui, mai mult decât cei ce le făcuseră. Tot astfel trebuie a ne găsi şi noi; adică a ne mâhni mai mult pentru cei ce ne-au necăjit pe noi, decât pentru noi înşine, fiindcă vătămarea la aceia trece. După cum cei ce dau cu piciorul în cuie sau piroane, cugetând lucruri mari, mai vârtos sunt vrednici de milă şi de plâns din pricina acestei turbări, tot aşa şi cei ce nedreptăţesc pe cei ce nu le fac nici un rău sunt vrednici de multe lacrămi, iar nu de blesteme, ca unii ce-şi vătăma sufletele lor. Căci nimic este mai scârbos ca un suflet ce blestemă, şi nici mai necurat ca limba ce aduce astfel de jertfe.

Om eşti: nu vărsa venin de aspidă. Om eşti: nu te face fiară sălbatică. Pentru aceea ţi s-a dat gură, nu ca să muşti, ci ranele altora să vindeci. «Adu-ţi aminte pentru ce te-am îndemnat, zice Dumnezeu: Să ierţi şi să laşi. Dară tu acum şi pe mine mă rogi ca să mă fac părtaş răsturnării şi călcării poruncilor mele şi te încerci a mânca, aşa zicând, pe fratele tău, şi-ţi însângerezi limba, precum cei nebuni îşi însângerează dinţii cu ale lor mădulări». Cum să nu se bucure diavolul şi să nu râdă când aude o astfel de rugăciune? Cum să nu se întărâte Dumnezeu, să se întoarcă şi să urască, când îl rogi pentru astfel de lucruri? Şi ce ar putea fi mai cumplit decât aceasta? Că dacă nu trebuie a te apropia de sfintele Taine având vrăjmaşi – dar încă cel ce nu numai că are, dar se şi roagă împotriva lor, cum nu ar trebui să fie scos afară chiar şi din ograda bisericii?

Acestea dar cugetându-le, iubiţilor, şi pricina jertfei lui ştiind, cum că pentru vrăjmaşi s-a jertfit [Dumnezeu], apoi nici vrăjmaş să avem; sau de vom avea, să ne rugăm pentru dânsul, ca astfel şi noi, iertarea celor păcătuite luând, cu îndrăzneală să stăm înaintea Divanului lui Hristos, căruia se cuvine slava, stăpânirea şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Fragment din Comentarii sau Tâlcuire la a Doua Epistolă către Corinteni, a celui între Sfinți Părintelui nostru Ioan Hrisostom, Omilia a V-a, Editura Carte Ortodoxă, 2007

Abonați-vă la canalul nostru Telegram!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *