Selectați pagina

Numai când sufletul are ca punct de plecare și finalitate pe Dumnezeu Cuvântul, se întregește și își atinge scopul

Numai când sufletul are ca punct de plecare și finalitate pe Dumnezeu Cuvântul, se întregește și își atinge scopul

Iarăși, sufletul nostru! Taina tainelor! Taina cea mai neînțeleasă și mai de neconceput de sub cer! Nimeni vreodată nu a putut să se apropie sau să-i urmărească firea, ființa și proprietatea lui.

Toate sunt activate și determinate prin el, dar el însuși niciodată nu a fost înțeles de nimeni. Numai Dumnezeu Cuvântul întrupat ne-a descoperit și ne-a mărturisit ce este și cum este, fiindcă El Însuși este Creatorul lui, nostalgia lui, lumea lui, așteptarea lui. Numai El a putut să ni-l descopere și să ni-l caracterizeze în chip cuvenit lui Dumnezeu, zicând că lumea întreagă nu este vrednică de un singur suflet[1].

Cel ce S-a întrupat, Dumnezeu Cuvântul, de vreme ce a asumat în Ipostasul Lui dumnezeiesc întreg omul ca trup și suflet, a transmis ambelor acestor elemente proprietățile dumnezeiești și de aceea în toate cele mai nepătrunse și mai tainice ascunzișuri ale ființei omenești a intratcaracterul teo-nostalgic [θεονοσταλγικὸς] și hristo-nostalgic [χριστονοσταλγικός]. A devenit Dumnezeu Cuvântul modelul sufletului nostru, rațiunea lui, sensul lui, dorul lui și însuși Raiul lui.

Numai prin Hristos sufletul omenesc și-a redobândit sinele, și pe bună dreptate Domnul nostru a mărturisit că Cel ce-și va pierde sufletul lui pentru Mine îl va afla[2]. Numai când sufletul are ca punct de plecare și finalitate pe Dumnezeu Cuvântul, se întregește și își atinge scopul. Orice altă mișcare și activitate a sufletului devine și rămâne irațională și fără sens, dar este în esență în afara lui. Sau mai degrabă se află în nebunie și în dobitoceasca pervertire a patimilor și a păcătoșeniei, într-un chin și o groază fără sfârșit. Pe bună dreptate Dumnezeu Cuvântul strigă: Cine ține la sufletul lui îl va pierde, iar cine-și va pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi[3].

Și acest trup de lut al omului fără Cuvântul nu ar fi nimic altceva decât un vas ieftin și ușor de zdrobit, la nivelul regnului animalelor și supus chinurilor limitelor și legilor stricăciunii, ale durerii și ale morții. Prin asumarea lui însă, Preabunul Arhitect Dumnezeu Cuvântul l-a îndumnezeit și logosificat, astfel încât să fie și să rămână trup al lui Hristos: Iar trupul… este pentru Domnul[4]. Prin Întruparea Lui Dumnezeu Cuvântul a luat trup, în timp ce prin Învierea și Înălțarea Lui ne face cunoscută mai dinainte și propria noastră înviere în ziua nașterii din nou. Dar când tot piciorul se va pleca în închinare cuvenită lui Dumnezeu, trupul omenesc îndumnezeit va avea această cinste, fiindcă Atotțiitorul și Arhitectul Dumnezeu Cuvântul așa a binevoit înălțarea chipului căzut mai înainte. Prin Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul a fost dată deplină descoperire și noimă tainei omului și încă cerului însuși și pământului.

Logosifierea, hristificarea și dăruirea unui sens întregii noastre ființe au fost înfăptuite prin dumnezeiasca arătare, de vreme ce, mai înainte, întreaga gândire omenească nu era decât un strigăt disperat, nesfârșită jale, neîncetată tânguire și plâns necontenit. Tot ceea ce este numai omenesc, dacă nu se întoarce către Dumnezeu-Omul, către Mântuitorul lui, ca să fie logosificat și theanthropizat, rămâne irațional, fără sens și în final neomenesc. Acesta este scopul principal și ultim al înomenirii Domnului nostru, să logosifice omul și întreaga lui ființă. Fără logosificarea în Dumnezeu Cuvântul și fără îndumnezeirea noastră, întreaga noastră ființă psiho-somatică nu este  nimic altceva decât un monstru îngrozitor și o fantasmă și o umbră haotică.

(Iosif Vatopedinul, De la moarte la viață, traducere de Laura Enache, în curs de publicare la Editura Doxologia)

[1] Cf. Mt. 16, 26.
[2] Mt. 16, 25.
[3] Mt. 10, 39.
[4] I Cor. 6, 13.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: