Selectați pagina

Nu există amărăciune în care Domnul să nu picure şi un strop de alinare

Nu există amărăciune în care Domnul să nu picure şi un strop de alinare

Binecuvântat este Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea, Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, pentru ca pe cei ce se află-n tot necazul, să-i putem şi noi mângâia prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu. (II Corinteni 1, 3-4)

Multe şi felurite sunt mijloacele prin care „Dumneze­ul a toată mângâierea” ne mângâie. Uneori, cu un cuvânt din Sfânta Scriptură, care ne luminează mintea şi inima, ca o rază de soare care străpunge negura. Un asemenea cu­vânt poate avea ecou îndelungat în inima noastră, ne poate da vigoare, ne poate risipi gândurile negre.
Alteori, în clipa când ne simţim singuri, părăsiţi de toţi, când simţim com­pasiunea unui apropiat al nostru, când ni se adresează un cuvânt cald, spus cu dragoste, care ne încălzeşte sufletul. Iar această formă de iubire ne poate apărea ca o preînchipuire a acelei veşnice iubiri, care ne înconjoară, din leagăn până la mormânt.
Nu există amărăciune în care Domnul să nu picure şi un strop de alinare. El nu ne va scuti nicicând dintr-odată inima de suferinţă, fiindcă de suferinţă avem ne­voie, dar ne-o va uşura prin prezenţa Sa. Să ne străduim să „prindem” aceste raze de lumină care pătrund în noi şi să nu ne afundăm cu totul în suferinţă, să nu ne întristăm într-atât, încât să nu vedem raza de lumină care se strecoară prin ne­gura apăsătoare.
Uneori, ajungem să ne întrebăm fără să vrem: de ce trebuie ca inima noastră să sufere, zdruncinându-ni-se astfel întreaga fiinţă, de ce oare tot ce înseamnă fe­ricirea noastră, adică însăşi viaţa, a trebuit să dispară puţin câte puţin, lăsându-ne singuri, răpuşi. Să nu ne ducă gândul la aşa ceva, să căutăm sensul lucrurilor care ni s-au întâm­plat în cuvintele Apostolului: „Să-i putem şi noi mângâia pe cei ce se află în tot necazul”. Oare gândul acesta nu ne poate aduce uşurare?
În mod sigur durerea ar fi insuportabilă dacă am avea conştiinţa inutilităţii ei şi de aceea să nu ne între­băm niciodată «De ce?». Acea şcoală a răbdării, prin care ajungi să treci prin suferinţă, are un rost deosebit şi poate va veni vremea când Domnul te va învrednici să-i poţi aduce mângâiere fratelui aflat în suferinţă, pe temeiul mângâierii pe care ai dobândit-o prin propria ta experienţă.
Când vei reuşi să vezi cu ochii minţii noianul de suferin­ţă al altuia, vei putea să-i aduci aceluia uşurare, aşa cum ai primit şi tu uşurare, în nemărginita-ţi durere, cunoscând că Domnul nu te-a părăsit.
Nesecată este îndelunga-răbdare a Mântuitorului. El ne rabdă ani la rând. Nu încetează să ne urmărească, pas cu pas, este gata să ne ierte slăbiciunile şi alunecările. În bezna cea mai adâncă, pe un drum presărat cu spini, „Părintele iu­bitor şi a toată mângâierea (…) ne mângâie şi pe noi.
Sursa: “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu: 366 cuvinte de folos pentru toate zilele anului”, Editura Sophia, 2008

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe:

Статьи на русском языке

Статьи на русском языке