Selectați pagina

Nu Biserica trebuie să fie luată la întrebări de ce face politică, ci instanţele laice care nu îşi duc la capăt menirea

Nu Biserica trebuie să fie luată la întrebări de ce face politică, ci instanţele laice care nu îşi duc la capăt menirea

Biserica, în calitate de organizare a clerului şi credincioşilor, nu este o instituţie atemporală şi aspaţială, ci se inserează într‑un timp şi într‑un loc istoriceşte determinate.

Ea este o formă specifică de aducere a divinităţii într‑un spaţiu imanent, o modalitate contextualizată de asumare a sacrului, o prezenţă vie ce trebuie să intre în contact şi să se implice în problemele vremii şi ale lumii (în sensul că trebuie să‑şi spună cuvântul, să ratifice, să valideze valoric fapte şi oameni). Întotdeauna a fost aşa, şi tot aşa se cere a fi în continuare. O Biserică neutră, pasivă, neimplicată este de neconceput şi de nedorit. Nu problema angajării, ci aceea a oportunităţii, ponderii şi formelor de implicare rămâne şi pare a fi dilema cea mai mare.

În ceea ce priveşte oportunitatea, credem că sunt momente când vocea Bisericii în cetate trebuie să se manifeste destul de pregnant. În momente de criză, de debusolare, de instabilitate a corpusului social, Biserica ar putea polariza energiile înspre valori credibile, ar putea cultiva speranţele şi ar reuşi o perpetuare sau dezvoltare comunitară în parametri cât de cât normali.

Este cazul contextului socio‑politic actual, când comandamentele politice, datorită unor insuccese vizibile, au pierdut din atributele şi din eficienţa cu care erau creditate.

Nu pledăm pentru un stat teocratic, dar când instanţele abilitate devin inerte, impotente sau ineficiente, este de dorit ca unele atribute (simbolice, valorice, chiar acţionale) să fie complementate, în modalităţi particulare, de către Biserică (se ştie că în sondajele de opinie Biserica se bucură de încrederea cea mai mare din partea populaţiei; această realitate nu‑i conferă drepturi sau îndatoriri în plus?). Biserica poate aduce adevărul, poate impune o ştachetă etică, poate face educaţie şi ne poate responsabiliza. În momente de criză socială (şi nu numai), aportul socio‑politic al Bisericii este de dorit. Valorile promovate de Biserică nu sunt vulnerabile sau erodabile în timp ca şi cele emanate de instanţele laice.

În acelaşi timp, Biserica trebuie să‑şi asume propria autogestiune şi funcţionare şi să nu mai aştepte (sau să nu mai pretindă) asistenţa unui stat anemic, incapabil sau duplicitar în ceea ce priveşte rezolvarea problemelor specifice. Nu Biserica trebuie să fie luată la întrebări de ce face politică, ci instanţele laice care nu îşi duc la capăt menirea sau nu sunt destul de atente cu ea. Într‑un stat normal de drept, Biserica poate sta deoparte (cu toate că, până şi în cele mai redutabile democraţii, Biserica joacă un discret rol politic).

Este dureros că Biserica este pusă în situaţia de a face (şi) politică.

Sunt (sau se impun) timpuri când Biserica trebuie să‑şi facă propria ei „politică”, în chip autonom sau în contrasens cu cea oficială.

Cât priveşte ponderea acestei implicări, lucrurile devin destul de complicate. Nu s‑ar putea statua a priori şi pentru toate situaţiile dimensiunile implicării politice. Totul va depinde de cazuri şi circumstanţe. Va exista, mai întâi, o implicare individuală, personală a unor reprezentanţi ai clerului. Ca şi restul cetăţenilor, membrii clerului au aceleaşi drepturi şi îndatoriri în cetate. Nu este bine, oare, ca oamenii Bisericii să‑şi exprime deschis opţiunile politice?

De ce unii dintre ei să nu facă politică activă? De ce să nu aibă acces în parlament? Această pătură nu are drepturi de reprezentativitate precum toţi ceilalţi? Ca iniţiative particulare şi ca excepţii, viaţa partidelor şi cea parlamentară trebuie să fie permeabilă şi iniţiativelor unor preoţi sau ierarhi. Totul e ca această situaţie să nu se transforme într‑o regulă. Nu i‑ar sta bine unui parlament să fie format cu preponderenţă din preoţi, prelaţi, predicatori, trăitori ai mănăstirilor… Ar fi o ruşine şi o dramă pentru societatea civilă. Şi nici slujitorilor Bisericii, să‑şi modifice priorităţile de acţiune. Este însă obligatoriu ca cei care aspiră la această demnitate să aibă chemarea şi competenţa necesară.

Va mai exista, în al doilea rând, o implicare oficială a Bisericii ca instituţie în viaţa politică.

Acum lucrurile devin foarte complicate. Susţinerea făţişă, programatică de către Biserică a partidelor sau persoanelor, ca şi realizarea de mezalianţe politice de circumstanţă devin riscante. Căderea în istorie şi alunecarea în lumesc i‑ar compromite menirea şi chemarea – de fel – mult mai înalte. Dacă Biserica va fi pusă în situaţia de a face politică, aceasta nu se cere a fi realizată în Biserică, din altar sau amvon. Ne repugnă ideea ca preotul să indice cum şi ce să votăm.

Credincioşii nu mai sunt o masă amorfă incultă, care are nevoie de astfel de sfaturi, ele însele discutabile, relative. Aceasta ar fi forma cea mai primitivă şi cea mai ineficientă, şi credem că nu la acest aspect s‑au gândit înalţii ierarhi când au sugerat necesitatea unei angajări. De ce Biserica să instrumenteze politic partide sau persoane, să cauţioneze valoric nume sau activităţi care, în timp, i‑ar putea prejudicia imaginea şi prestigiul?

De ce să‑şi lege „pietre de moară” care, la o adică, o pot înfunda în mlaştinile existenţiale? Faţă de astfel de incitări, Biserica ar trebui să afişeze o atitudine mai degrabă seniorială, aristocratică, condescendentă, de detaşare faţă de precarităţile imediate, imprevizibile, deseori mizere ale politicului. În fond, de ce să susţii un om sau un partid, când nu ştii cu precizie cum vor evolua? Să nu se aibă prea multă încredere în oamenii politici; aceştia sunt alunecoşi, nu se ţin de cuvânt, devin… necredincioşi!

Considerăm că intervenţia Bisericii se poate realiza fără riscuri la nivel principial, atitudinal, prin promovarea sau susţinerea unor platforme morale, deontologice şi valorice, care să ghideze sau să structureze viaţa politică. Ar fi vorba mai mult de o susţinere ideatică de ordin general, şi mai puţin de ordin punctual. Aşadar, să se susţină teorii, programe, principii politice şi nu oameni, grupări, partide politice. Dacă cele din urmă, susţinute de Biserică, se vor eroda în timp, şi Biserica va avea de pătimit.

În legătură cu formele concrete de implicare politică a Bisericii, este de dorit ca acestea să fie cele mai onorabile şi mai eficiente. Sugerăm forme indirecte şi discrete (care, fie vorba între noi, au existat şi până acum), şi nu modalităţi declarative, afişarde, zgomotoase, care mai mult ar întărâta şi irita firile mai suspicioase. Ar fi hazliu să asistăm la adunări bisericeşti cu iz electoral, la marşuri politice deschise de prapuri şi cruci, la dezlănţuiri mediatice ale oamenilor în sutană.

Ce‑ar fi ca şi școala, cu profesorii ei, să procedeze la fel? Politica realizată în (de) biserică va fi o formă completivă, observativă, ratificatoare a politicii lumeşti şi trebuie să se înscrie în limitele echilibrului şi cumpătării smerite dar eficiente, în numele unor valori fundamentale. Trebuie multă onestitate, chibzuinţă şi inteligenţă pentru aşa ceva.

Problema rămâne următoarea: cum să ţii dreapta măsură şi cum să discerni un prag al implicării peste care nu ar fi bine să treci.

Nu apare, la un moment dat, riscul „trădării” lui Dumnezeu, printr‑o prea mare grijă pentru lume? Este suficient pregătit clerul şi pentru aceste lucruri? Să nu se uite că o dată demarat procesul implicării politice a Bisericii s‑ar putea ajunge la politici ale bisericilor, căci fiecare cult sau confesiune ar putea să se dedea la astfel de activităţi.

Nu se iveşte pericolul declanşării unei concurenţe politice între acestea sau la imprevizibile fracţionări? În ce măsură am mai avea nevoie de o „linie” politică paralelă sau redundantă cu cea oficială, „clasică”? Rămâne deci să se mediteze şi la eventualele repercusiuni negative, care se cer a fi asumate încă din start.

Aşadar, să se implice Biserica în politică? Să se implice, dacă nu are încotro. Bine ar fi …dacă nu ar fi cazul. Dar dacă o va face – din chemare slujitoare, din disperare, din obligaţie – s‑o facă circumspect, cu multă măsură şi adâncă inspiraţie. Şi să fie atentă la consecinţe. Şi la consecinţele… consecinţelor!

Autor: Prof. univ. Constantin Cucoș, Directorul Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea “Al. I. Cuza” din Iaşi

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *