Selectați pagina

Noi, părinţii, trebuie să ne rugăm mai mult pentru copii, încredinţând viata lor lui Dumnezeu

Noi, părinţii, trebuie să ne rugăm mai mult pentru copii, încredinţând viata lor lui Dumnezeu

Imi amintesc că tatăl meu, atunci când voia să-i spună unuia dintre copiii săi ceva foarte important, rostea în prealabil cuvintele:

„Doar suntem prieteni…”, după care urma o discuţie liniştită, într-o atmosferă de încredere. Tata avea o manieră uimitor de tandră şi liniştită de a purta discuţiile acestea. Acum nu-mi mai aduc deloc aminte ce spunea, în schimb îmi amintesc perfect vocea lui şi intonaţia lui sfătoasă. Intr-adevăr, atunci când eram copii el discuta cu noi cum ar fi discutat cu nişte prieteni. Părinţii trebuie să fie prieteni cu copiii lor. Desigur, această prietenie trebuie înţeleasă în mod corect. Aici nu este vorba de o prietenie ca cele cu tovarăşii de joacă din curtea blocului sau cu colegii de la şcoală, nu trebuie să existe „tragere de şireturi”. Bineînţeles că nu poate exista egalitate în drepturi şi de treaptă ierarhică între părinţi şi copii. Totuşi, Domnul însuşi îi numeşte pe Apostoli – iar prin ei pe toţi următorii Săi – prieteni: De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni (In 15, 15).

Iar dacă vrem să devenim prieteni cu copiii noştri, trebuie să fim gata să le venim în ajutor în momentele grele, trebuie ca ei să găsească la noi întotdeauna înţelegere şi compasiune, altfel spus capacitatea de a simţi ceea ce simt ei. Ei aşteaptă de la noi nu etichete de genul: „codaş”, „obraznic”, „neîndemânatic”, „dezordonat”, ci dorinţa de a face lumină în problemele lor, fiindcă cel n ai des agresivitatea, grosolănia, minciuna sunt la copii o reacţie la problemele şi tensiunea lor interioară. Am în vedere nu episoadele izolate de agresivitate, minciună sau vorbit urât, ci de prezenţa sistematică a fenomenelor acestora nigative. Despre aceasta vom vorbi pe scurt în continuare.
Comportamentul agresiv sistematic al copilului faţă de fraţi, tovarăşi, pedagogi poate fi provocat tocmai de insuficienta atenţie primită din partea părinţilor. Se ştie că adolescenţii care comit acte de agresiune provin, de regulă, din familii cu probleme.

Dacă părinţii nu acordă suficientă atenţie educaţiei copilului, dacă în familie au loc certuri şi scandaluri în mod frecvent, aceasta poate provoca un protest sui generis al copilului: şcolarul poate începe să înveţe prost, să se bată cu tovarăşii săi de vârstă, să fie obraznic cu pedagogii. Şi asta nu neapărat fiindcă părinţii nu s-au străduit să-l educe. Copilul trăieşte un mare stres fiindcă nu este pace între părinţi. El nu poate influenţa situaţia, nu poate rezolva problema, şi tensiunea lui interioară se transformă în agresiune exterioară. El vrea astfel, în mod inconştient, să atragă atenţia părinţilor asupra faptului că situaţia din familie e anormală, şi bineînţeles că vrea ca aceştia să înceteze, în sfârşit, să se mai certe şi să înceapă să se ocupe de el, sări acorde atenţie.

Comportamentul agresiv, conflictual, al copilului mai poate fi stimulat şi de anumite filme şi jocuri pe calculator.

Totuşi, chiar dacă în familie totul este normal copiii îşi necăjesc adesea tovarăşii de joacă şi prin comportamentul lor turbulent îi deranjează pe toţi cei din jur. In acest caz este foarte bine ca energia debordantă a copilului să fie îndreptată pe făgaşul cuvenit. Poate că pur şi simplu are un prisos de forţe fizice şi de energie, şi atunci poate fi dat, de exemplu, la o secţie sportivă: atunci îi va rămâne mult mai puţin timp şi putere pentru năzdrăvănii şi bătăi.

Se ştie că în Antichitate Jocurile Olimpice erau organizate pentru a se crea o pauză în permanentele lupte dintre greci, şi în timpul întrecerilor toate conflictele armate încetau.

In general, excesul de timp liber este distructiv pentru copiii de orice vârstă. Este foarte bine dacă reuşim să-i angrenăm intr-o activitate utilă până şi pe copiii preşcolari: de pildă, să-i înscriem la diferite cercuri si secţii.

Să discutăm acum despre minciună. Rare sunt cazurile când un copil spune doar adevărul, dar este rău atunci când el începe să ne înşele în mod frecvent. Lucrul acesta trebuie deja să ne pună pe gânduri. De ce mint copiii? Adeseori, de frică. Părinţii manifestă o severitate exagerata, iar copilul, de frica pedepsei ori a vreunei alte reacţii părinteşti neplăcute, ascunde notele proaste, le falsifică sau doseşte cioburile unei vaze pe care a spart-o. Dacă copiii încep să-şi înşele părinţii în mod sistematic, asta arată că in reiaţia lor nu este suficientă încredere şi căldură. Copilul trebuie să ştie că mult mai mult decât greşeala în sine pe părinţi îi amârăşte lipsa de sinceritate si onestitate a odraslei lor. Atunci când aceasta minte, nu face decât să agraveze situaţia. Copilul trebuie să ştie însă că nu va fi ocărât pentru greşeală, ci ajutat să înţeleagă cu ce a greşit şi să rezolve problema.

Trebuie să i se explice că minciuna presupune pierderea încrederii, a bunelor relaţii dintre oameni, că părinţii îl iubesc şi că pedeapsa însăşi este doar o măsură spre învăţătură de minte şi îndreptare.

Dacă nu dăm atenţie minciunilor, acestea pot degenera într-o deprindere dăunătoare. Copilul începe să mintă şi să inventeze chiar şi atunci când n-are nici o nevoie să facă asta, pur şi simplu din inerţie.

Mulţi copii nu atât mint, cât fabulează: le povestesc colegilor, tovarăşilor de joacă şi chiar adulţilor tot felul de născociri despre ei şi despre părinţii lor. In principiu, în aceste produse ale fanteziei copilăreşti nu este nimic patologic. Toţi copiii inventează şi dau frâu liber imaginaţiei – şi, de regulă, ei ştiu foarte bine unde este hotarul dintre minciună si fantezie. Există o cunoscută povestire, Fantezista a lui Nosov , în care copiii născoceau tot felul de „gogoşi”, dar când a venit la ei un cunoscut şi a început să le povestească nu un produs al fanteziei, ci un caz real, de minciună crasă, joaca s-a terminat şi copiii au început să-l blameze pe mincinos.

Rău este atunci când copiii încep să trăiască în lumea pe care şi-au inventat-o, când se refugiază în ea ca să scape de realitatea ce-i înconjoară. Şi asta poate fi un semn că situaţia din familie nu este deloc roz şi că lipsesc contactul cu părinţii şi atenţia din partea acestora. Dacă copilul năzuieşte spre o pseudoreaiitate de acest gen, cum ar fi cea virtuală, înseamnă că se simte rău şi se plictiseşte în lumea adevărată. Asta poate veni din lipsa comunicării cu tovarăşii de vârstă sau cu părinţii.

In fanteziile lor, copiii de acest gen îşi imaginează adeseori ceea ce le lipseşte în viaţă. De pildă, micuţul povesteşte la şcoală că tatăl lui este un mare călător, cel mai puternic şi mai viteaz bărbat, care a cutreierat întreaga lume şi l-a luat de multe ori cu el în expediţie – când de fapt tatăl aproape că nu se vede cu el, e divorţat de multă vreme de mama lui, vine doar o dată pe lună să-l viziteze şi nu este decât un funcţionar obişnuit. Nu întâmplător copiii crescuţi la orfelinat au o imaginaţie foarte bogată. Ei vor iubire adevărată, o familie adevărată si comunicare adevărată, si în fata realităţii reci si lipsite de confort se refugiază în lumea imaginaţiei.

Trebuie, de asemenea, să spunem că unii copii au din fire o fantezie bogată. Aceasta este o particularitate a lor, s-ar putea spune chiar un dar. Pur şi simplu au o structură creativă a minţii şi, cu timpul, asta poate chiar să Ie folosească în alegerea profesiei.

Să vorbim puţin despre interdicţii şi pedepse. Interdicţiile vor avea putere numai atunci când cuvântul părinţilor va fi rostit cu autoritate reală.

Ascultarea ce vine doar din frica de băt nu este eficace. In primul rând, aşa nu se va stabili niciodată contactul cu copilul. In al doilea rând, mai devreme sau mai târziu va veni momentul când copiii vor înceta să se mai teamă de pedeapsă. Atunci vor fi necesare cu totul alte relaţii, iar acestea nu au fost stabilite când trebuia. Aşadar, părinţii vor obţine o ascultare reala din partea copilului doar atunci când vor fi nu şefi severi, ci autorităţi reale. Părintele cu autoritate ştie care este viata interioară a copiilor săi, aceşria pot discuta oricând cu el bucuriile şi problemele lor. Dacă interzice ceva, interdicţia este raţională, întemeiată. El le oferă copiilor explicaţia interdicţiei sau pedepsei. Părintele cu autoritate nu numai că reprezintă un exemplu pentru copii – el e capabil să-i antreneze după sine, să le dea orientarea necesară si modelul corect.

Totuşi, nici măcar un părinte cu autoritate nu trebuie să facă abuz de interdicţii. Atunci când interdicţiile sunt prea multe, copilul încetează să le mai bage în seamă. Ele se transformă într-un „zgomot de fond” lipsit de sens. Repetate la nesfârşit, cuvintele „nu”, „nu se poate”, „să nu îndrăzneşti” îşi pierd orice noimă. Există următoarea lege: „Dacă vrei să spui: «nu», acest «nu» să fie rostit pe fondul multor « da » ”. Nu trebuie să-i interzici copilului literalmente tot ce cere. Trebuie să facem distincţie între lucrurile principale (ceea ce realmente este dăunător pentru el) şi cele secundare.

Intr-o carte despre educarea copiilor am citit că aceştia răspund mult mai bine la indicaţiile pozitive, în care nu este prezentă negaţia. De pildă, mai eficace e nu să spui: „Nu împrăştia jucăriile!”, „Nu chinui pisica!”, ci să formulezi la modul pozitiv: „Joacă-te ordonat, adună jucăriile în cutie”, „Pisica este fiinţă vie, o doare când te joci cu ea aşa, ai grijă să n-o doară”.

Interzicându-le ceva copiilor, trebuie să ne străduim ca interdicţia să poată fi realmente îndeplinită, iar severitatea noastră să fie justă. Şi pedepsele trebuie să fie un fenomen nu zilnic (altfel copilul se obişnuieşte cu ele şi nu dau nici un rezultat), ci excepţional. Şi trebuie să pedepsim în mod raţional. De pildă, există copii asupra cărora n-au efect pedepsele corporale, dar care resimt puternic privarea de dulciuri sau de desene animate.

In general însă, nu trebuie să sperăm că prin pedepse şi interdicţii îi putem feri pe copii de toate necazurile. Să ne amintim cum eram noi în copilărie. Probabil că sunt rari copiii care, de pildă, nu s-au lipit cu buzele sau cu limba de vreo ţeavă metalică pe ger, deşi părinţii i-au prevenit de o mie de ori să nu facă asta. Toţi copiii fac greşeli, prostii, şi asta le aduce o experienţă de viaţă nepreţuită. Principalul este ca ei să nu comită în viaţă erori şi păcate grave.

Noi, părinţii, care ne frământăm pentru odraslele noastre dragi, trebuie să ne rugăm mai mult pentru ele, încredinţând viata lor lui Dumnezeu, si, de asemenea, să avem încredere în ei.

Există expresia: „Cu toţii ne tragem din copilărie.” Copiii noştri ne sunt daţi ca să-i educăm şi după aceea să le dăm drumul în viaţa adultă. Timp nu ni s-a dat prea mult ca să facem asta. Trebuie să punem în ei tot ce e „raţional, bun, veşnic”, precum şi bazele credinţei şi moralităţii ortodoxe, înaintea vârstei şcolare: după aceea va fi cu mult mai greu să facem asta, căci înainte de şcoală micuţul comunică în principal cu părinţii, aceştia sunt pentru el autoritatea principală şi principalul exemplu de urmat, el absoarbe ca un burete tot ce vede în familie, dar când intră în viaţa şcolară începe să comunice activ cu alţi oameni, cu pedagogii şi cu colegii, iar aceştia exercită asupra lui o mare influenţă, care nu e întotdeauna pozitivă. Mai târziu, la vârsta adolescenţei, copilul aproape că nu mai este educabil şi este foarte greu să-i influenţăm.

La spovedanie vin deseori părinţi care literalmente plâng că şi-au neglijat copiii, că n-au fost în stare sa-i crească în credinţa ortodoxă şi că nu au lost pentru ei nişte exemple de viaţă morală.

Copilăria e o perioadă când nu numai că îi educăm pe copiii noştri, ci ne şi construim relaţia cu ei – şi dacă n-am fost în stare să devenim apropiaţi sufleteşte şi duhovniceşte de ei înainte să ajungă la vârsta adolescenţei, după aceea va fi extrem de greu să facem asta.

Pr. Pavel Gumerov

Conflictele familiale, Editura Sophia

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: