Selectați pagina

Nebunia întru Hristos este una dintre cele mai grele şi mai măreţe nevoinţe ale evlaviei creştine

Nebunia întru Hristos este una dintre cele mai grele şi mai măreţe nevoinţe ale evlaviei creştine

Creştinismul a adus cu sine renaşterea şi înnoirea lumii vechi, după ce aceasta ajunsese să se descompună, secătuită de bătrâneţe şi sub presiunea unor forţe dizolvante, care îi veneau dinlăuntru. Cerescul foc al dragostei aruncat pe pământ de Mântuitorul (Lc. 12, 49) a făcut să se aprindă în inimile oamenilor, înăbuşite de tirania simţurilor trupeşti, o nouă scânteie de viaţă, a făcut viu duhul în cei ce erau aproape morţi prin greşelile lor (Efes. 2, 5) şi, prin lucrarea harului, un mare număr de oameni a cunoscut o asemenea puternică râvnă spre evlavie, încât ea a devenit stihia de căpetenie a vieţii lor spirituale, întreaga activitate a spiritului concentrându-se într-un efort continuu de răstignire a trupului, împreună cu patimile şi cu poftele (Gal. 5, 24), de depăşire a senzualităţii, de supunere a pornirilor naturii vătămate de păcat supremei legi spirituale, astfel încât, pe măsura puterilor sale, omul să sporească necontenit în duh, să trăiască, pe de- a-ntregul, în Dumnezeu şi pentru Dumnezeu ( Gal. 2,19).

Creştinismul, înnoind omul cel vechi (Col. 3, 10), făcându-l părtaş dumnezeieştii firi (II Ptr. 1, 4), a odrăslit multe fapte de desăvârşire, prin care creştinul se înalţă moral până la suprema perfecţiune umană. în marea ceată a drepţilor, proslăvită de Sfânta noastră Biserică, nebunii pentru Hristos apar minunaţi întru sfinţi, prin natura nevoinţei lor şi prin gradul înalt de jertfire de sine căreia i s-au încredinţat. Pentru Hristos, ei nu s-au lepădat doar de lume şi de cele ce sunt în lume (I In 2, 15), ci şi de apropiaţii lor; s-au lepădat şi de ceea ce este mai de preţ în natura omului, în măsura în care aceasta îi este de trebuinţă creştinului, după cuvântul Apostolului: „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinlăuntru trăieşte în duh şi se înalţă moral”.

Nebunia întru Hristos este una dintre cele mai grele şi mai măreţe nevoinţe ale evlaviei creştine, pe care, din iubire de Dumnezeu şi de oameni, au luat-o asupra lor unii dintre cei mai râvnitori binecredincioşi creştini. Nebunia întru Hristos este o nevoinţă creştinească pe cât de rară, pe atât de anevoioasă şi de înaltă, la care sunt chemaţi de Domnul Dumnezeu numai bărbaţi şi femei dintre cei mai aleşi, puternici cu trupul şi cu sufletul. Aceşti slăviţi nevoitori – asceţi însufleţiţi de o nestinsă râvnă şi de o înflăcărată dragoste de Dumnezeu – au renunţat de bună voie nu doar la comodităţile şi bunurile vieţii pământeşti, ci şi la toate avantajele vieţii sociale, la cele mai apropiate legături de sânge şi rudenie, au renunţat, în deplină cunoştinţă de cauză, şi la ceea ce deosebeşte, în mod esenţial, omul de celelalte fiinţe de pe pământ: modul obişnuit de utilizare a raţiunii, asumându-şi, de bună voie, înfăţişarea de om care nu este în toate minţile şi, uneori, şi de decăzut moral, care nu cunoaşte nici decenţa, nici ruşi nea şi care îşi îngăduie chiar gesturi smintitoare.

Lipsiţi, în aparenţă, de elementarul bun simţ, renunţând la regulile general-acceptate ale comportamentului social cuviincios, luându-şi drept pavăză propria lor nebunie, ei au săvârşit adesea şi fapte de bravură cetăţenească, ia care, fie din teamă faţă de puternicii lumii acesteia, fie din raţiuni şi considerente practice, nu se încumetau oamenii care se amăgeau crezându-se înţelepţi (I Cor. 3, 18); pe lângă asta, nevoinţele lor erau atât de mari, încât oamenii obişnuiţi nu le-ar fi putut săvârşi cu o asemenea reuşită. Inălţându-şi necontenit ochii minţii şi ai inimii către Dumnezeu, arzând necurmat cu duhul înaintea Lui, aceşti nevoitori, întocmai ca vechii proroci, râvnitori ai dumnezeieştii slave, nu se sfiau să arunce adevăruri usturătoare în ochii şi în urechile puternicilor lumii, fie prin cuvânt, fie printr-o purtare neobişnuită. Pe oamenii trufaşi şi puternici, dar nedrepţi, care dăduseră uitării adevărul dumnezeiesc, îi demascau teribil, făcându-i să rămână trăsniţi ca de fulger. Pe oamenii evlavioşi şi cu frică de Dumnezeu îi bucurau şi îi mângâiau, asemenea unui soare de primăvară.

Nu rareori aceşti „nebuni” puteau fi întâlniţi printre cei mai vicioşi oameni ai societăţii, cei care treceau în ochii opiniei publice drept pierduţi pentru totdeauna, din dorinţa de a-i îndrepta şi a-i salva. Pe mulţi dintre aceşti oropsiţi îi aduceau pe calea adevărului şi a binelui. Având darul prezicerii viitorului, nu rareori au făcut ca mânia lui Dumnezeu să nu se reverse asupra contemporanilor, a celor mai mulţi, de la care aveau doar ponoase şi dispreţ. Liberi cu desăvârşire de orice legătură cu cele pământeşti, renunţând la orice fel de proprietate, neavând, de cele mai multe ori, nici măcar un loc unde să-şi plece capul şi, de aceea, supuşi tuturor accidentelor unei vieţi lipsite de locuinţă şi de orice comoditate, aceşti aleşi ai lui Dumnezeu înfăptuiau în existenţa lor, în mod real şi chiar în litera ei, porunca Mântuitorului: „Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?” (Mt. 6, 25) „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33). Aceşti „părtaşi ai chemării cereşti” (Evr. 3, 1) nu aveau pe pământ cetate stătătoare, ci şi-o căutau pe cea ce va să fie, fiindcă, după cuvântul Apostolului, „chipul acestei lumi trece” (I Cor. 7, 31). Nu s-au potrivit cu veacul acesta (Rom. 2, 2), întreaga lor viaţă înfăţişându-se, într-un fel, ca un protest împotriva atracţiei excesive a oamenilor către interesele pământeşti, vremelnice, ca o vie, pilduitoare aducere-aminte de supremul scop al vieţii, de „partea cea bună”, care nu ni se va lua (Lc. 10,41).

Cercetând felul de viaţă al nebunilor pentru Hristos, am putea crede că sunt nişte oameni nefericiţi, osândiţi să împărtăşească amara soartă a demenţiei. Nesocotind practicile îndeobşte acceptate ale lumii, neluând în seamă regulile sociale şi, în unele cazuri, înseşi hotărârile Bisericii, toate acestea îi vor fi exclus, de bună seamă, din ordinea comună a existenţei. Aceşti oameni păreau veniţi dintr-o altă lume, socotind că nu le era de trebuinţă să ştie şi să practice ceea ce în accepţia generală reprezintă exigenţele elementare ale vieţii pe acest pământ. Trăind în trup, se socoteau pe sine ca şi când nu ar fi avut trup sau s-ar fi găsit într-un trup străin.

Asemenea dumnezeiescului Pavel, care se entuziasma atât de patria cerească, puteau spune şi ei că nu se ştiau a fi „fie în trup, fie în afară de trup” (1 Cor. 12,3). Părea că hrana, îmbrăcămintea, casa nu reprezentau pentru ei trebuinţe esenţiale, necesităţi determinate de apartenenţa la un mod de viaţă normal. Nu mâncau zile întregi şi uneori chiar săptămâni, iar dacă totuşi luau ceva în gură, se limitau la hrana pe care o primeau de la oamenii evlavioşi, căci de la alţi oameni nu primeau sau, dacă primeau ceva, dădeau îndată altora. Drept îmbrăcăminte foloseau vechituri, zdrenţe şi nu de puţine ori renunţau şi la acest sărman acoperământ al goliciunii lor. In locuinţele oamenilor intrau rar, de cele mai multe ori nefiind primiţi; cea mai mare parte a vieţii şi-o petreceau sub cerul liber, prin pieţele şi uliţele oraşelor, pe la uşile sau prin curţile bisericilor, prin cimitire, uneori chiar şezând pe o grămadă de gunoi, suferind de frig, de foame, de ger şi de arşiţă, expuşi de fiecare dată la tot soiul de calamităţi naturale, suferind de toate privaţiunile legate de modul de viaţă rătăcitor.

Astfel, despre un ascet din Egipt, Visarion, „cel nebun pentru Hristos”, citim în Patericul egiptean: „Viaţa cuviosului era – după cum mărturisesc ucenicii lui – asemenea aceleia a păsărilor cerului, sau a peştilor, sau a unui animal, fiindcă petrecea tot timpul fără tulburare şi fără grijă. Nu-i stătea gândul la o casă, nu-şi dorea să aibă o ţarina, nu jinduia după desfătări, după un adăpost, după cărţi. Se arăta pe de-a-ntregul slobod de orice grijă trupească, se hrănea cu speranţa în viitor şi se întărea mereu, luându-şi drept scut credinţa. Asemenea unui om căzut în robie, răbda oriunde s-ar fi aflat, aici ori dincolo… Răbda frigul şi goliciunea, răbda arşiţa soarelui, aflându se in orice timp sub cerul liber. Se ascundea, ca un fugar, în stâncile pustiei, plăcându-i să hălăduiască adesea prin ţinuturile nisipoase, cele fără de sfârşit şi în care nu era ţipenie de om, umbla ca şi cum ar fi plutit pe mare. Dacă i se întâmpla să ajungă la locuri uncie întâlnea viaţa de sine (idioritmică), după rânduiala chinoviilor, se aşeza în faţa porţii, plângea şi suspina asemenea corăbierului căruia i s-a scufundat corabia şi pe care valurile l-au aruncat la mai.

Uneori câte un frate dădea peste el acolo, îl vedea şezând ca un cerşetor vântură-lume şi se apropia de el, întrebându-l cu compătimire: «De ce plângi ? Dacă duci lipsă de ceva, spune-ne şi îţi vom da, după puteri, numai fă bine şi intră. Vom împărţi masa de obşte cu tine, vei prinde putere». Cuviosul Visarion răspundea: «Nu pot sa rămân sub adăpost până nu-mi voi găsi averea. In felurite chipuri, lipsit am fost de o imensă avuţie. Piraţii m-au luat în robie, corabia mi s-a scufundat, m-am lipsit de slava neamului meu, din om cu vază am ajuns un nimeni». Dacă fratele, înduioşat până la lacrimi de spusele lui, se ducea să-i aducă o pâine, pe care dându-i-o îi spunea: «Primeşte aceasta, părinte, iar celelalte ţi le va da Dumnezeu înapoi, după câte mi-ai spus, şi locul în care te-ai născut şi ai trăit, şi slava neamului tău, şi bogăţia», atunci bătrânul plângea şi mai cu foc, se tânguia cu şi mai mare glas, adăugând: «Nu cred că putea-voi găsi ceea ce, pierzând, caut acum. De răbdat însă aş putea răbda oricât şi orice, fiindcă simt asupra mea în fiecare zi o primejdie de moarte. Şi pentru că din pricina nenumăratelor mele necazuri nu-mi găsesc nicicum linişte, simt nevoia ca întreaga viaţă să mi-o petrec în necurmata pribegie.»”

Orice faptă de desăvârşire creştină care presupune jertfire de sine implică, într-un fel sau altul, renunţări şi privaţiuni. Nu-i este uşor unui om înclinat spre satisfacţii senzuale să renunţe la ele, să-şi istovească trupul prin post şi prin abstinenţă. Nu-i vine uşor nici unui împătimit de bogăţie să-şi dăruiască averea şi să trăiască în sărăcie, după Evanghelie. Nici omului deprins a rrăi în glorie si în onoruri nu-i va fi lesne să se piardă în anonimat. Dar ca să renunţi la cea mai frumoasă podoabă a firii omeneşti – raţiunea aşa cum vedem că renunţă nebunii pentru Hristos, oricăruia dintre noi i se va părea, de bună seamă, cea mai grea faptă de asceză, o renunţare care nu poate fi asemănată cu nici una dintre toate celelalte, prin care omul se lipseşte de bună voie de ceva. In raţiune Dumnezeu a pus acea particularitate esenţială care reproduce în om însuşi chipul Său (Efes. 4,22-23).

De aceea renunţând la raţiune, la acest „nobil dar al cerului”, fără de asemănare în întreaga lume văzută, omul pierde totul, tot ceea ce reprezintă adevărata sa măreţie şi demnitate. Iar atunci când eşti întreg la minte – fiindcă nebunii pentru Hristos erau înţelepţi în toată puterea cuvântului, după cum zice Apostolul „Nimeni să nu se amăgească. Dacă i se pare cuiva dintre voi că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept” (I Cor. 3, 18) – să iei asupra-ţi înfăţişare de smintit, poate fi oare un sacrificiu mai mare decât acesta? De cele mai multe ori, ca să nu spunem întotdeauna, omul se simte mult mai lovit în onoarea şi în sensibilitatea sa atunci când cineva îl face nebun decât atunci când i se spune că e imoral. Istoria omenirii ne arată că în toate timpurile s-au sacrificat „pe altarul raţiunii”, de bunăvoie, nenumărate vieţi, că acele vieţi s-au irosit fără să le pese că eforturile depuse „de dragul” raţiunii se împuţinau şi slăbeau cu trecerea fiecărei zile. De ce oare este gata omul să facă atâtea sacrificii „de dragul” capacităţilor sale intelectuale? De ce i se acordă raţiunii, minţii, o cinstire deosebită? Pentru că forţa raţiunii este, în conştiinţa noastră, cea mai la îndemâna omului pentru eforturile sale de instruire şi dezvoltare, pentru că ea demonstrează,mai bine decât orice, nobleţea naturii spirituale a omului.

De aceea putem înţelege cât de greu şi cât de chinuitor trebuie să-i fie omului întreg la minte să se arate pe sine ca unul lipsit de cea mai rudimentară raţiune, să se poarte, de-a lungul întregii vieţi, asemenea unuia care şi-a pierdut minţile. Cât de penibil şi de dureros este să vezi un om ieşit din minţi, nebun de-a binelea! Unul în care lumina minţii s-a stins; prin natura lucrurilor, un nebun nu se deosebeşte cu nimic de un animal lipsit de judecată. Dar este de o mie de ori mai dureros pentru inima unui om sensibil să vadă un nebun pentru Hristos. Fiindcă acesta nu este unul dintre acei nefericiţi demenţi care duc, poate fără să-şi dea seama, o viaţă mizeră, începută şi terminată în cea mai mare parte sub protecţia unor oameni caritabili şi făcători de bine. Să ni-i închipuim însă pe acei oameni, cu deplină conştiinţă de sine, dar care sunt daţi deoparte şi respinşi, la modul aproape general, să ne gândim de câte obstacole s-au lovit ei în viaţă.

Trăind în societate, rămâneau tot atât de singuri ca şi cei ce vieţuiau în cele mai sălbatice pustietăţi. Sufletul lor, animat de cele mai înalte gânduri şi de simţiri sfinte, rămânea, în cea mai mare parte, pecetluit pentru alţii din pricina „votului” dat nebuniei întru Hristos. In condiţiile unei asemenea vieţi ieşite din comun, probabil că nu multora le-a fost dat, cât timp au trăit, să găsească un om faţă de care să-şi deschidă sufletul, să-şi destăinuie simţămintele, să mai schimbe un gând şi prin aceasta să arate că nu sunt aşa cum îi vede şi îi consideră lumea, că îl cunosc pe Dumnezeu, că îşi cunosc fraţii întru Hristos şi se roagă pentru ei.

In cel de-al treilea deceniu al secolului al XlX-lea, pe meleagurile Guberniei Riazan şi în judeţul limitrof Tuia putea fi întâlnit un nevoitor care îşi luase asupra sa această
grea faptă de asceză; era preotul Teofilact Avdeev, nebunul pentru Hristos.

Făcând investigaţii în arhiva unei mari mănăstiri ruseşti, mare şi prin puterea duhului, am găsir mi caiet în care o mână de călugăriţă, rămasă pentru mine necunoscută, a lăsat scris câte ceva din viaţa acestui mare nevoitor şi văzător cu duhul.

Fragment din cartea “Fericitii nebuni pentru Hristos. Parintele Teofilact si Serafim ieroschimonahul”, Editura Sophia

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe:

Статьи на русском языке

Статьи на русском языке