Selectați pagina

Ne putem aștepta la o mișcare în numele salvării de apocalipsa pământească, care dă toate semnele de nebunie

Ne putem aștepta la o mișcare în numele salvării de apocalipsa pământească, care dă toate semnele de nebunie

Omul este singura creatură, din câte știm, care se bucură când își contemplă propria dispariție de pe fața pământului. Găsim ideea anihilării noastre prin boli, foamete, război, asterozi sau schimbări climatice foarte mulțumitoare. Simțim cumva că o merităm și că planetei i-ar fi mai bine fără noi.

Când acestei stranii satisfacții i se adaugă o licență de a te purta mizerabil în numele salvării de apocalipsa pământească, ne putem aștepta la o mișcare populară care dă toate semnele de nebunie. Astfel stau lucrurile cu Extinction Rebellion, ai cărei membrii fanatici au adus recent haosul pe străzile din Londra, blocând străzile, ocupând intersecțiile, lipindu-se de clădiri publice și balustrade și stând deasupra metrourile spre furia miilor de pasageri aflați la ore de vârf care nu doreau să salveze lumea, ci doar să ajungă la serviciu.

Pentru a le înțelege tipul de gândire, am citit recent o carte scrisă de trei psihologi, Leon Festinger, Henry W. Riecken și Stanley Schachter, publicată în anul 1956 și intitulată „Când profețiile nu se împlinesc”. Cartea rememorează reacția unei mici secte apocaliptice din America, fondată de o gospodină, care credea că în curând America de Nord urma să fie inundată de un mare potop. Când acest lucru nu s-a întâmplat la data precisă, membrii sectei nu au ajuns imediat la concluzia că s-au bazat pe niște presupuneri absurde și false, ci au devenit și mai convinși de adevărul lor. Când există o contradicție între ceea ce ne dorim să se întâmple și ceea ce se întâmplă, dorința noastră are parte de întâietate, cel puțin pentru o vreme.

Începutul cărții prezintă o scurtă și selectivă istoria a sectelor care au prezis dispariția în viitorul apropiat a omului, printre ele și aceea a mileriților din anii 40 ai secolului al XIX-lea din SUA. Citind descrierea acestei secte, nu am putut să nu mă gândesc la Extinction Rebellion, care gripează în zilele noastre Londra, spre furia crescând a restului populației.

Mileriții erau discipolii lui William Miller, un fermier din New England care a prezis că venirea lui Hristos și sfârșitul lumii vor surveni undeva între anii 1843 și 1844. „Am fost… înștiințat… de importanta concluzie (prin studiul atent al Bibliei în 1818) că în 25 de ani lumea se va sfârși”, scria Miller.

Când sfârșitul lumii nu a venit, spre marea lor dezamăgire, milieriții au prelungit termenul limită iar „frații care și-au asumat responsabilitatea de avertiza lumea și-au întețit eforturile și s-au întrecut pe ei înșiși în a-i teroriza pe necredincioși pentru a-și da seama de nenorocirile care îi așteaptă și de a întări credința celor din rândurile lor… Eșecul predicției pare să fi stârnit așteptări și mai mari pentru ziua Judecății de Apoi”

Întâlnirile sectei au devenit prilej de scandaluri: „erau acum atât de aglomerați încât ordinea nu mai era posibilă. Dacă a existat o vreme când elementele indezirabile putea fi ținute afară, acum era imposibil. Iar pe de altă parte lumea se apropia atât de tare de sfârșit încât precauțiile de dinainte nu mai aveau prea mult sens”.
Revista milerită „Plânsul de la miezul nopții” nota că „mulți oameni pleacă și îi avertizează pe frați și lumea întreagă”. Dar vai, sfârșitul lumii nu a venit iar un credincios scria:  „este aceasta doar o poveste bine ticluită? Nu există nimic în spatele speranțelor și așteptărilor noastre cele mai dragi?” Sectanții plângeau pentru că pământul nu a fost distrus.

Imaginați-vă dezamăgirea micuței Greta Thunberg și a acoliților ei când descoperă că viața pe pământ nu a dispărut așa cum au prezis ei, iar protestele isterice legate de copilăria furată și visele distruse nu vor fi decât niște afirmații caraghioase!

Dar Extinction Rebellion din Londra a avut măcar un rezultat util, și anume ne-a arătat din nou cât de ușor poate fi stârnită violența maselor.

Unii din „rebeli” s-au cățărat pe vagoanele de metrou, au desfășurat steaguri și au împiedicat plecarea trenurilor. Erau la fel de convinși precum orice milerit de importanța mesajului lor: „pocăiți-vă, căci altfel veți pieri!” Ce era întârzierea unui tren pe lângă iminentul sfârșit al lumii? Pare să le fi scăpat din vedere că atacau un mijloc de transport care din punct de vedere ecologic este cel mai puțin costisitor.

În orice caz, restul oamenilor nu au fost de acord cu ei. Pentru o vreme, „rebelii”, arătând ca niște icoane ale „mulțumirii de sine”, și-au susținut poziția, dar la un moment dat unul dintre ei a fost dat jos de pe acoperiș de un călător supărat, spre bucuria celorlați pasageri. Apoi, unii dintre călători s-au năpustit asupra lui și i-ar fi pricinuit multe neplăceri dacă nu ar fi fost potoliți de frații mai echilibrați.

Furia împotriva „rebelilor” a fost pricinuită de o întârziere de 10 minute de care aceștia erau responsabili. Peronul era foarte aglomerat și dacă eu aș fi fost reținut în felul acesta, aș fi fost la fel de furios. Dar o întârziere de 10 minute, fie ea și a sute de oameni, nu este la scara istoriei cel mai mare rău cu putință. Însă cu toate acestea a fost cât pe-aci să fie un prilej de violență serioasă.

Micuța Greta Thunberg, a cărei față, trebuie să mărturisesc, nu îmi exprimă o iubire foarte adâncă pentru umanitate (dar s-ar putea să mă înșel, deoarece nu există o artă de a citi mintea din expresia feței) a sugerat că „rebelii” au sfidat poliția de dragul umanității. Cu alte cuvinte, a instigat la violență.

Autor: Theodore Dalrymple

 

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: