Select Page

Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru: Războiul din Ucraina continuă, iar acum Constantinopolul a confirmat că acest război este îndreptat împotriva Bisericii

Mitropolitul Amfilohie de Muntenegru: Războiul din Ucraina continuă, iar acum Constantinopolul a confirmat că acest război este îndreptat împotriva Bisericii

În interviul său, acordat Primului Canal al Televiziunii Ruse, Mitropolitul Amfilohie a explicat, mai întâi, că Patriarhul Constantinopolului în această decizie [adoptată recent de Patriarhia de Constantinopol], se referă la dreptul de apel al Bisericilor locale către Patriarhul Constantinopolului: ‘enkliton’.

Atunci când, în vreo Biserică locală apare o problemă cu unii episcopi, aceștia se presupune că ar avea posibilitatea de a apela la Patriarhia de Constantinopol, și s-ar putea lua apoi o decizie cu privire la o astfel de chestiune. Cu toate acestea, au într-adevăr ei acest drept de apel? Mai ales în spiritul în care Denisenko [Patriarh schismatic al Ucrainei] l-a depus acum? Patriarhul Ecumenic se bazează pe anumite fapte istorice, anumite Canoane: spre exemplu, Canoanele 9, 17 și 28 ale Sinodului IV Ecumenic, care au fost scrise în cele mai vechi timpuri și care se referă la statutul și rolul Patriarhiei de Constantinopol. Pe ce bază i s-a dat acest drept?

“- Mai presus de toate, acest drept se referă la eparhiile mitropolitane aflate sub conducerea canonică a Patriarhului de Constantinopol. Acest drept nu se referea la întreaga Biserică. În al doilea rând, această lege se bazează pe Canoanele unui Sinod Ecumenic conform căruia Patriarhul Ecumenic a primit acest statut ca Episcop al orașului Bizanțului, Constantinopol, din moment ce acest oraș era oraș imperial, reședință a împăratului și a consiliului său. Ori, acum, în prezent, capitala imperială nu mai există. Constantinopolul a încetat să mai fie capitală imperială, din 1453. De asemenea, acest drept, la care se referă Patriarhul de Constantinopol, este discutabil. Biserica Ortodoxă nu pune la îndoială statutul său de Primat de onoare în Biserica Ortodoxă, dar acesta nu-i dă dreptul să intervină în acest fel în viața unei alte Biserici locale, a Bisericii Ortodoxe Ruse. Aici, Patriarhul face trimitere la o anumită decizie din 1686, oferind, prin așa-zisă iconomie, Mitropolitului Moscovei dreptul de hirotonire a Mitropolitului de la Kiev, cu condiția ca Mitropolitul să-l comemoreze pe prim loc pe Patriarhul Constantinopolului. Ori, Rusia Kieveană, cea de la Vladimir și Moscova erau o singură și o aceeași Rusie la acea vreme. De asemenea, este imposibilă separarea Rusiei Kievene, de Moscova sau Vladimir.

Au trecut 300 de ani, iar Constantinopolul nu și-a pus niciodată întrebarea despre puterea ecleziastică din Ucraina, care ar aparține acestuia. A făcut-o pentru prima dată astăzi. Și, este imposibil de acceptat. Sunt uimit că Constantinopolul nu a fost amendat în această chestiune, printr- reacție negativă a tuturor Bisericilor locale, a Patriarhiilor Răsăritene vechi, cum ar fi Ierusalimul, Alexandria, Antiohia. Patriarhul Alexandriei a fost aici, recent. Sunt sigur că va oferi o o evaluare a situației. Recent, a poposit în Odesa și s-a pronunțat, alături de Mitropolitul Bisericii Ortodoxe Poloneze, care și-a exprimat de asemenea foarte clar punctul de vedere. În general, toate Bisericile locale au reacționat, inclusiv ale noastre, care au adoptat, în Sinod, o scrisoare bine documentată, pe această temă. Constantinopolul nu a răspuns.

Patriarhul nostru [Patriarhul sârb Irinej] tocmai l-a întâlnit pe Patriarhul Ecumenic, la Salonic, și i-a prezentat poziția Bisericii noastre. Din păcate, s-a răspuns cum s-a răspuns. Aceasta nu rezolvă problema ucraineană, ci doar o complică. În orice caz, această decizie, așa cum am spus mai devreme, este catastrofală – în special pentru rezolvarea acestei probleme importante pentru Biserica Ortodoxă din Ucraina. Această decizie creează problema radicală a interferenței în viața unei alte Biserici locale, nu numai a Bisericii Ruse, ci și a oricărei Biserici. În același timp, aceasta pune sub semnul întrebării unitatea Ortodoxiei. Iar asta a avut deja repercusiuni asupra acesteia, în special asupra diasporei ortodoxe, asupra Adunărilor Episcopilor Ortodocși. Din câte știu, Episcopii din America Latină refuză să participe la adunările pan-ortodoxe și, la fel, în Europa. Sunt sigur că va fi la fel și în Statele Unite. Acest lucru a început deja, parțial. Ori, rolul Primului Patriarh nu este să-i dividă pe ceilalți, ci să-i aducă laolaltă. Prin acțiunile sale, Patriarhul de Constantinopol tocmai divide. El nu rezolvă această problemă, ci face să fie si mai profundă problema în Biserica Ortodoxă.

– În ultima vreme, s-a vorbit mult despre interferența marilor puteri în treburile interne ale Bisericii Ortodoxe. Puteți spune, în mod concret, care sunt Statele și ce încearcă să realizeze?

– Acest lucru este evident, chiar în Ucraina. Tocmai puterea ucraineană este principalul ‘actor’ în chestiunea acordării autocefaliei Bisericii Ucrainene. Nu trebuie să pierdem din vedere faptul că Statul a intervenit în problemele bisericești sau, cu alte cuvinte, a existat o cooperare, ‘simfonia’ dintre Stat și Biserică în Ortodoxie. Dar, atunci, erau State creștine, conducători creștini. Deci, Statul însuși apăra Credința Creștină Ortodoxă. Conducătorii, de la Împăratul bizantin la Țarul Moscovei, la Împărații noștri, erau creștini ortodocși. Constituția Muntenegrului prevedea chiar că succesorul Regelui Nicolae I ar trebui să fie creștin ortodox. Acum, este destul de diferit. Acestea sunt, toate, State seculare, mai ales după prăbușirea Uniunii Sovietice. Aceasta din urmă a dat naștere unor contradicții între poporul rus, popoarele slave de pe teritoriul fostului Imperiu Rus. Chestiunea așa-numitei Biserici Ortodoxe Ucrainene nu a apărut astăzi. A apărut tocmai odată cu crearea Ucrainei de către puterea sovietică, în anii 1920. Apoi, a apărut acel ‘auto-hirotonit’ care s-a declarat Mitropolit al Kievului. Ori, Mitropolitul de la Kiev era Mitropolitul Antonie (Khrapovitzky), candidat la tronul patriarhal al Moscovei și îngropat la Belgrad. El a murit în 1936, cu mai mult de treizeci de episcopi fiind forțați să părăsească Rusia. Biserica noastră locală l-a ajutat să înființeze Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Granițelor, care există până în prezent, singura diferență fiind că el participă, acum, la întâlniri în Patriarhia Moscovei.

Deci, un lucru este Statul contemporan, puterile actuale, și altul vremurile în care Constantinopolul era capitala Imperiului Roman de Răsărit, și Moscova, capitala Imperiului Rus ca moștenitor al Imperiului Bizantin. Dar această epocă, cea a simbiozei Bisericii și a Statului, ‘epoca constantiniană’, a început cu Împăratul Constantin cel Mare și s-a încheiat. Ea s-a încheiat – după opinia mea, și nu numai a mea – odată cu asasinarea Familiei Imperiale, în 1918. În Occident, această perioadă imperială a Creștinismului a fost proclamată dogmatic în persoana Episcopului Romei – pontifex maximus. În Răsărit, aceasta a fost și a rămas o ispită. Cu toate acestea, după căderea Constantinopolului în 1453, nu mai era niciun împărat bizantin care să-l asigure pe Episcopul Constantinopolului de statutul de care se bucurase de pe vremea împăratului Constantin.

Apoi, acest rol al Imperiului Bizantin a trecut, prin Kiev și Vladimir, la Moscova. Cum s-ar spune, țarilor ruși. Dar țarul rus și familia lui au fost uciși în 1918. Și aceasta a încheiat epoca constantiniană din istoria Bisericii. E terminată. Iar acum, Biserica trebuie să se întoarcă la structura pre-imperială, fără a imita ceea ce s-a întâmplat în secolele trecute, când exista o simbioză a Statului, a Bisericii și a poporului. Trebuie să revină la structura care a existat înaintea împăratului Constantin – și având o atitudine de respect față de ceea ce s-a întâmplat după, dar fără a se limita doar la experiența istorică. Ceea ce a experimentat Biserica în timpul perioadei imperiale, trebuie lăsat în trecut. Astfel, Prima Romă a abandonat credința [adevărată], A Doua Romă a căzut și a dispărut în 1453. După asasinarea Familiei Imperiale, A Treia Romă a pierdut deja, în viața Bisericii, locul ocupat în secolele anterioare. De asemenea, modul de viață al Bisericii și modul său de funcționare în timpul perioadei imperiale trebuiesc lăsate în trecut.

Din acest punct de vedere, Constantinopolul a făcut ceea ce nu avea dreptul să facă. Mai presus de toate, acest stat, Ucraina, este rodul secularismului Leninisto-Stalinist, al secularismului comunist. Și această situație, dureroasă pentru oamenii din Ucraina, pentru poporul creștin, este, de asemenea, rezultatul convertirii la Uniatism a ucrainenilor, din secolul al XVI-lea, și a ceea ce s-a întâmplat cu oamenii în 1920. Vă rugăm să aveți în vedere, de asemenea, chiar sensul numelui ‘Ucraina’. Este similar cuvântului nostru sârbesc ‘Krajina’ [‘limitare’, desemnând zonele tampon ale Imperiului Austriac, create în Slavonia și în alte regiuni). Ne întrebăm: ‘limitează’ ce? Și, în plus, Kievul a fost în trecut Biserica-Mamă a Bisericii Ruse. Apoi, centrul său a fost mutat în Vladimir (perioada Rusiei din Vladimir), apoi la Moscova. Această continuitate a Bisericii Ortodoxe din Rusia începe la Kiev, trece prin Vladimir și se termină la Moscova. Este o succesiune neîntreruptă. Deci, care este sensul apelării a ceva care a avut loc în secolul al XV-lea, al XVI-lea? Pe această bază nu putem rezolva problema ucraineană. De fapt, trebuie să fie rezolvată pe baza structurii acestui Stat, care este laic, cum sunt toate Statele laice contemporane din Occident. Acestea sunt relații fundamentale diferite pe state, națiuni, națiuni non-creștine.

Aceeași problemă a apărut, acum, în Macedonia. Acolo, autoritățile civile, comuniștii, au creat așa-numita Biserică Ortodoxă a Macedoniei. În același mod ca aici, în Muntenegru, comuniștii, moștenitori ai Regimului Tito, încearcă să creeze așa-numita Biserică Ortodoxă a Muntenegrului. Autoritățile muntenegrene din vremea comuniștilor au ucis, aici, 129 de preoți. Puterea comunistă l-a ucis pe Mitropolitul Ioanichie al Muntenegrului. Și, această putere a fost cea care a ridicat, pentru prima dată, problema așa-numitei Biserici Ortodoxe Muntenegrene. Puterea ateistă, puterea seculară într-un Stat secular, în care Biserica este separată de Stat, interferează în problemele Bisericii. Același lucru se întâmplă și în Ucraina și în alte state care au apărut după Revoluția Bolșevică. Biserica trebuie să se străduiască să unească societatea și să rezolve cât mai mult posibil chestiunea dureroasă a Bisericii Ortodoxe din Ucraina. Acolo, pe lângă Biserica Ucrainei, există ‘uniații’ sau ‘greco-catolicii’, așa-numita Biserică Ortodoxă Ucraineană Autocefală și Biserica auto-proclamată Patriarhia Kievului. Constantinopolul, pentru prima dată, pe baza așa-numitului ekliton – dreptul la recurs – intervine în viața unei alte Biserici locale, iar aceasta, încă, la 300 de ani de la încheierea jurisdicției sale eclesiastice în Ucraina.

Astfel, este vorba despre un fenomen absolut de neînțeles. Până acum speram, că nu va mai fi posibilă emiterea acestui tomos și că nu poate fi acordat fără acordul Bisericii canonice. Constantinopolul recunoscuse ca fiind canonică, în Ucraina, doar Biserica Patriarhiei Moscovei. Dar acum, Constantinopolul i-a recunoscut pe Episcopii caterisiți de una dintre Bisericile Ortodoxe locale. Este pur și simplu de neimaginat, ca Patriarhul Ecumenic să poată face acest lucru. Aceste interferențe sunt îndreptate împotriva Rusiei și, de fapt, împotriva Ortodoxiei. Și când vorbesc despre interferențe, vreau să spun că acestea nu sunt doar fapte ale autorităților ucrainene. Este clar că ele sunt îndreptate împotriva Rusiei și, de fapt, împotriva Ortodoxiei. Ei au reușit să dividă întreaga lume, în aceste ținuturi. Doar Biserica Ortodoxă a rămas una. Acum aceste forțe, aceste forțe demonice ale acestei lumi, încearcă și divizarea Bisericii Ortodoxe. Pentru a face acest lucru, au reușit să folosească vechea Biserică a Constantinopolului, să aplice legea care îi aparținea în timpul Imperiului. În bătălia pentru Ucraina, adică pentru a săpa la fundația Rusiei, mâna Americii este vizibilă. Vorbim despre interferența Rusiei, dar cum poate interveni ea, când s-a născut acolo? Rusia Kieveană s-a născut acolo și s-a dezvoltat continuu timp de 1030 de ani. Faptul că Statele occidentale, Uniunea Europeană și, mai presus de toate, America, alimentează și sprijină războaiele fratricide, așa cum au făcut-o acasă în Kosovo, arată că ceea ce se întâmplă în Ucraina este al doilea act al tragediei din Kosovo: au format un grup de răufăcători și criminali, care fac de rușine poporul demn albanez, lideri kosovari, și au recunoscut așa-numitul Kosovo independent, în timp ce Biserica Ortodoxă a lui Dumnezeu, cultura noastră seculară și poporul sârb sunt expulzați.

Ceea ce au început comuniștii, a fost urmărit de blocul NATO, prin bombardamentul său asupra Serbiei și Muntenegrului. Ceea ce a început în Rusia, cu venirea la putere a bolșevicilor și asasinarea Familiei Imperiale, acum dă astfel de roade amare. Regret că Patriarhul din Constantinopol nu a înțeles cât de profunde și de grave sunt aceste probleme. A început cu o bună intenție: reunificare, dar calea aleasă nu este cea a reunificării, ci doar a înrăutățirii dificultăților care au cuprins Ucraina, și la fel a creării în Biserica Ortodoxă a unei schisme profunde, care, fără îndoială, nu va aduce niciun rod bun, dacă astfel de tentative sunt urmărite. Și nu numai pentru ruși și ucraineni, ci și pentru noi. Într-adevăr, Denisenko este singurul care l-a recunoscut pe Miras Dedeić al nostru [lider al pseudo-Bisericii din Muntenegru] pe care Patriarhia l-a îndepărtat din preoție și anatematizat. Am comunicat acest lucru Patriarhului Constantinopolului, dar nu a răspuns până acum. Desigur, el nu îl recunoaște pe Dedeic. Dar, prin acest act, de primire [a lui Denisenko], care susține toate schismele din alte locuri ca structuri canonice, se întăresc, fără să vrea, schismele care subminează unitatea Bisericii Ortodoxe.

Și asta, pe temelia etno-filetismului condamnat anterior de Biserică. Chiar și Sinodul din Creta (este regretabil faptul că Patriarhia Moscovei nu s-a implicat, dar, în ciuda acestui fapt, deciziile sale rămân în vigoare) a confirmat deciziile Sinodului din 1872, care condamnau etno-filetismul ca erezie și ca un venin care distruge unitatea Bisericii. Constantinopolul a confirmat și a semnat această decizie a Marelui Sinod și, acum, tocmai pe baza etno-filetismului – ucrainean, cu caracter secular – și pe baza solicitărilor persoanelor instruite sub influența bolșevismului, și încă a admiratorilor lui Bandera, fasciștilor ucraineni și foștilor naziști – creează o Biserică. E normal? Nu. Ca să nu mai vorbim de faptul că Denisenko a pretins, ca Mitropolit al Ucrainei, postul de Patriarh al Moscovei, iar atunci când nu a fost ales s-a declarat, el însuși, Patriarh. Aceasta este nebunia lui. Cum să declari normale toate aceste lucruri, fără acordul Bisericii-Mamă? Ori, Biserica-Mamă a Ucrainei nu este Patriarhia de Constantinopol, ci de peste 300 de ani Patriarhia Moscovei

– Recent, Milo Djukanovic, Președintele Muntenegrului, a declarat că Biserica Rusă este forța de intervenție a intereselor imperiale rusești. Ce a vrut să spună?

Trebuia să-l întrebați pe el. Probabil, a presupus că Mitropolia de Muntenegru, care există aici de 800 de ani, își menține relația sa cu Biserica Rusă și Rusia acum, ca și în trecut, în special în timpul Mitropolitului Danilo. Dacă nu ar fi existat, după cum spune el, ‘Rusia imperială’, nu ar exista nici Muntenegrul. Nici în 1878, nici mai târziu. Țarul Nicolae al II-lea a salvat Serbia și Muntenegru în 1915 și 1916, când Muntenegrul a fost constrâns să capituleze, și atunci când Regele Petru, cu toată Armata Sârbă, s-au retras din Kosovo până la coasta albaneză. Apoi, țarul rus a emis un ultimatum, potrivit căruia, dacă aliații nu vor ajuta Armata Sârbă să se salveze (Armata Austro-Ungară i-a urmat îndeaproape pe sârbi), Rusia va semna o pace separată cu Germania și Austro-Ungaria. Astfel, aliații au trimis ajutoare pentru a-i salva pe sârbi. Dacă Nicolae al II-lea ar fi semnat o pace separată, nu ar fi fost ucis și nici familia lui nu ar fi fost distrusă. Kaiserul l-a trimis pe Lenin și a realizat Revoluția din Petrograd, în 1916-1917. Țarul și familia sa au fost uciși de bolșevici, de fapt de germani. El, familia sa și Rusia Imperială au plătit cu viața lor pentru siguranța aliaților lor, Serbia și Muntenegru.

– La ce se referă? Ce este ‘Rusia imperialistă’?

Muntenegrul, din 1700 și până acum, a fost creat prin eforturile Rusiei. Atât educația, cât și organizarea sa până la Regele Nicolae, în 1918. Eparhia Mitropolitană [a Muntenegrului] continuă, doar, tradiția. Și nicio Rusie Imperialistă nu se implică. Episcopii ruși vin cu noi, și cu care, de curând, la Mănăstirea Duklevo, au ridicat un monument Martirilor Imperiali Sfinți, pe care sunt sculptate fețele lor. Este, probabil, cel mai frumos monument al Familiei Imperiale. Dacă acest lucru este imperialism… Eu, uneori, spun că acestea sunt ‘sancțiunile eparhiei mitropolitane împotriva Rusiei’… Dl Đukanović, în lupta sa cu ‘imperialismul rus’, a devenit o jucărie în mâinile Imperiului Europei de Vest, Americii și blocului NATO – toți cei care au bombardat Muntenegrul, Serbia și Kosovo – care făceau parte din Muntenegru când erau un regat independent. Acum, Kosovo este recunoscut de Dukanovic, în timp ce rușii au încercat să salveze unitatea poporului nostru și a Statului nostru. Din nefericire, Rusia nu era condusă de actualul Președinte, ci de predecesorul său, care nu a înțeles acest lucru. Deci, nu înțeleg ceea ce înțelege Đukanović prin ‘imperialism’. Dacă despre asta a vorbit, atunci da.

Revenind la decizia Constantinopolului, aș adăuga că această decizie provoacă un dezastru pentru Patriarhia de Constantinopol și unitatea Bisericii Ortodoxe. De asemenea, sperăm că, foarte curând, așa cum s-a solicitat de către Patriarhia Moscovei și celelalte Biserici locale, care au tot dreptul, această problemă va fi rezolvată în nivelul pan-ortodox. Problema Ucrainei nu poate fi rezolvată printr-o singură Biserică locală, pentru că această problemă este atât de largă, încât necesită participarea tuturor Bisericilor Ortodoxe. Această problemă este mai importantă decât cea discutată în Creta. De asemenea, poziția Constantinopolului este uluitoare. De fapt, s-a adresat întotdeauna altor Biserici locale (spre exemplu, în timpul schismei din Biserica Bulgară, în 1994, Constantinopolul a invitat reprezentanți ai tuturor Bisericilor locale, pentru a aborda canonic problema schismei), în timp ce acum au început discuțiile, pe baza precedentului ucrainean, cu privire la problema Bisericii Ortodoxe a Macedoniei, care ar fi soluționată prin intervenția, pe teritoriul său, a unei alte Biserici locale. Patriarhul Ecumenic este împiedicat doar de cerința sa exigentă de renunțare la denumirea ‘Biserica Ortodoxă a Macedoniei’ (în Ucraina, termenul de ‘Biserica Ortodoxă Ucraineană’ nu interferează), și deci n-a fost finalizată.

Chestiunea pe care el o are cu Macedonia face întorcere la Alexandru Macedon și la Regele Filip, iar aici revenim la chestiunea miturilor comuniste. Ca și în Muntenegru, neo-comuniștii continuă să le dezvolte. Ei au cerut ca Mitropolia Muntenegrului, adică Biserica Ortodoxă Sârbă, să fie înregistrată din nou, ca și când s-ar fi născut ieri. Legea din 1987 prevede înregistrarea doar a unor noi comunități religioase, nu a Bisericilor și a comunităților religioase tradiționale. Și acum, neo-comuniștii noștri au început să ceară acest lucru. Aici avem călugări și călugărițe ruși, preoți din Republica Serbiei (Bosnia) și Serbia. Nu li se acordă un permis de ședere, pentru că nu sunt cetățeni ai Muntenegrului. Această abordare este în desfășurare și în Macedonia. Așa-numitul Mitropolit de Muntenegru, o creație a neo-comuniștilor, Dedeić, destituit de Patriarhul Constantinopolului, a fost recunoscut doar de Filaret [Patriarh schismatic în Ucraina]. De ani de zile, el a coslujit cu acesta. Și, acum, cum va recunoaște Constantinopolul pe Filaret, care a fost depus, încălcând deciziile Patriarhiei Moscovei? Apoi, va trebui să-i recunoască și pe aceia care concelebrează cu Filaret, și pe cel care a fost el însuși destituit de Constantinopol! Astfel, frații noștri din Constantinopol sunt rău intenționați.

Mă rog ca Domnul să-i ajute. Și, de asemenea, ca Patriarhia Moscovei și frații noștri din Ucraina, cu umilință și răbdare, să depășească o schismă nesănătoasă, care nu este altceva decât rezultatul a tot ceea ce s-a întâmplat mai ales în anii 1920. Biserica este singura forță care aduce oamenii laolaltă. Acum, forțele demonice ale acestei lumi și forțele distrugătoare din cadrul Bisericii și conducătorii acestei lumi sunt modelele veritabile imperialiste. Războiul din Ucraina continuă, iar acum Constantinopolul a confirmat [prin comportamentul său] că acest război este îndreptat împotriva Bisericii și a unității poporului lui Dumnezeu și împotriva Rusiei – ca cea mai mare țară ortodoxă. Acest lucru nu este bun și nimic nu este bun nici pentru Constantinopol. Nu i s-a permis să facă așa ceva. Există încă speranța că oamenii vor reveni la rațiune și la adevărata ordine canonică. Așa cum am spus deja, astfel de acțiuni ale Constantinopolului pun în discuție supremația sa. Repet, își bazează acțiunile pe faptul că este capitală imperială, dar nu mai este încă din secolul al XV-lea. Ea nu mai există nici în Rusia, nici în Constantinopol. De asemenea, chiar dacă nu mai există un Imperiu, Rusesc sau Roman de Răsărit, Biserica a rămas și trebuie să opereze pe o bază evanghelică sănătoasă. Așa a funcționat până la împăratul Constantin.”

Traducere, adaptare și interpretare după un raport publicat de Revista rusească Pravoslavie, citat de Revista franțuzească Orthodoxie

Leave a reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.