Selectați pagina

Minunea Maicii Domnului. Cum a dobândit Sf. Maxim Kavsokalivitul darul Sfântului Duh şi rugăciunea inimii

Minunea Maicii Domnului. Cum a dobândit Sf. Maxim Kavsokalivitul darul Sfântului Duh şi rugăciunea inimii

Precum Muntele Sinai a chemat pe Moise, Carmelul pe Ilie, iar pustia pe Ioan Botezătorul, tot într-acest chip şi pe Cuviosul Maxim l-a chemat Atonul, floarea munţilor, ca să înflorească drept într-însul, după cum zice psalmistul, ca un finic, şi să rodească roadele Sfântului Duh. Căci în Duminica Sfinţilor Părinţi, care este după dumnezeiasca Înălţare a lui Hristos, Dumnezeul nostru, i s-a arătat Născătoarea de Dumnezeu, având în braţe pe Domnul, şi i-a zis: „Urmează-mi, prea credinciosule Maxime, şi suie-te deasupra Athonului, să iei darul Sfântului Duh, după cum doreşti”. Văzând el această dumnezeiască vedenie de două şi de trei ori, a lăsat Lavra cea mare şi după şapte zile s-a suit pe creştetul muntelui, în Sâmbăta Cincizecimii sau a Rusaliilor, şi a petrecut toată noaptea treaz, împreună cu alţi monahi, care s-au dus după dumnezeiasca Liturghie. Dumnezeiescul Maxim a rămas singur acolo trei zile şi trei nopţi, rugându-se necontenit Domnului şi Născătoarei de Dumnezeu, cu rugăciunea minţii. Dar cine poate povesti ispitele pe care le-a uneltit vrăjmaşul asupra sfântului, ca să-l izgonească de acolo?

Astfel se arătau fulgere şi trăsnete, încât se clătina Muntele Atonului şi se desfăceau pietrele şi stâncile; însă toate acestea se făceau prin nălucirea diavolilor, în vremea nopţii, ca să-l înfricoşeze. Ba încă şi ziua se auzeau glasuri sălbatice şi tulburări mari, ca şi cum ar fi fost acolo aproape mulţime de oameni grozavi, care se suiau prin toate părţile muntelui spre vârf şi se porneau asupra sfântului cu praștii şi cu suliţe, ca să-l pogoare din vârful muntelui; fiindcă nu sufereau blestemaţii să locuiască sfântul acolo, dar toate acestea se arătau cu nălucire.

Însă dumnezeiescul Maxim având în sine darul Sfântului Duh nu se temea nicidecum, nici se îngrijea de aceasta; ci se îndeletnicea şi se sârguia numai în rugăciunea minţii, rugând pe Domnul şi pe Născătoarea de Dumnezeu, ajutătoarea şi părtinitoarea lui, care i s-a arătat cu multă mărire ca o împărăteasă, înconjurată de mulţi boieri tineri, ţinând în braţele sale pe Fiul ei şi Ziditorul a toate.

Şi cunoscând-o sfântul prin orbitoarea şi dumnezeiasca lumină, care strălucea şi lumina împrejur toate părţile acelea, apoi adeverindu-se deplin că nu era amăgire diavolească, ci vedenie dumnezeiască şi arătare adevărată a Născătoarei de Dumnezeu, i-a grăit cu bucurie, zicând: „Bucură-te cea cu dar dăruită, Domnul este cu tine”, şi altele ca acestea; după aceea, căzând, s-a închinat Domnului şi Născătoarei de Dumnezeu, auzind acestea de la Preasfânta Născătoare: „Primeşte dar asupra diavolilor, cinstite pătimitorule, şi locuieşte în Muntele Atonului; căci aceasta este voia Fiului meu, ca să te sui la vârful faptei bune şi să te faci dascăl şi povăţuitor al multora, ca să-i mântuieşti”.

După aceasta, i s-a dat şi pâine cerească, spre hrana şi întărirea firii, fiindcă era de atâtea zile flămând şi nemâncat; şi îndată ce a luat pâinea şi a băgat-o în gura sa, l-a înconjurat de sus o lumină dumnezeiască şi a auzit laudă îngerească. Iar Născătoarea de Dumnezeu s-a suit în ceruri şi bună mireasmă a rămas în vârful muntelui, încât sfântul a rămas uimit, căci nu voia să se coboare de acolo şi să se lipsească de acea bună mireasmă şi de acea strălucire; cu toate acestea, după trei zile, s-a pogorât din porunca Născătoarei de Dumnezeu, şi s-a dus la biserica ei, ce se numeşte Panaghia, şi petrecând acolo câteva zile, s-a suit iarăşi în vârf şi a sărutat locul acela în care stătuse cu slavă Născătoarea de Dumnezeu şi cerea iarăşi cu lacrimi dumnezeiasca ei arătare. Însă lumină nu a mai văzut, iar bună mireasmă a mirosit fără de saţiu, ca şi mai înainte, şi s-a umplut de bucurie şi de veselie negrăită. Aceasta a urmat de trei ori, când s-a suit în vârf, dar pe Născătoarea de Dumnezeu n-a mai văzut-o ca întâia oară.

De atunci s-a coborât la poalele muntelui, ca proorocul Ilie în Carmel, şi acolo aflând un monah bătrân, i-a spus ceea ce a văzut şi a auzit în vârful muntelui. Bătrânul auzind acestea, a socotit că s-a rătăcit dumnezeiescul Maxim şi că toate acelea le-a văzut prin nălucire diavolească, numind rătăcit şi amăgit pe luminătorul şi povăţuitorul celor rătăciţi; şi de atunci toţi îl numeau rătăcit, şi întorcându-se de către dânsul, îl goneau, ca să nu se apropie de cineva. Dar acest nerătăcit luminător a primit cu mare bucurie a se numi rătăcit, iar nu sfânt; ba încă se prefăcea totdeauna că este rătăcit, şi când vorbea cu alţii se făcea că este nebun, ca să piardă părerea cea trufaşă şi să rodească smerita cugetare, care păzeşte în om darul Sfântului Duh.

Pentru aceasta nu locuia într-un loc cu ceilalţi, ci ca un rătăcit se muta din loc în loc; şi oriunde se ducea, îşi făcea o colibă mică din iarbă şi din frunze, cât numai să încapă trupul lui cel mult pătimitor; după puţină vreme o ardea şi se ducea într-altă parte şi îşi făcea alta. Apoi, iubea atât de mult lipsa şi sărăcia, încât nu avea niciodată nici sapă, nici traistă, nici scaun, nici masă, nici oală, nici făină, nici untdelemn, nici vin, nici pâine, nici altceva din cele trebuitoare omului; ci aproape ca un om fără de trup îşi petrecea viaţa prin locuri pustii şi neumblate.[…]

Într-acea vreme a venit la Sfântul Munte şi Cuviosul părintele nostru Grigorie Sinaitul şi aşezându-se în schitul ce se numeşte Magula, s-a făcut dorit şi iubit tuturor părinţilor Sfântului Munte, şi mai ales liniştitorilor, pentru că era dascăl minunat al liniştei şi al rugăciunii; şi a făcut cunoscut tuturor foarte bine meşteşugurile şi măiestriile diavolilor, lucru care este foarte rar şi anevoie de aflat.

Pentru aceasta, alergând la dânsul toţi liniştitorii, se învăţau de la el tainele sfintei rugăciuni, precum şi care sunt semnele cele nerătăcitoare ale darului şi care ale înşelăciunii vrăjmaşului? Iar unii dintr-înşii i-au spus şi despre Cuviosul Maxim, povestindu-i petrecerea lui supraomenească şi nebunia lui cea prefăcută.

Auzind acestea dumnezeiescul Grigorie, s-a minunat şi a poftit să-l vadă şi să vorbească împreună cu el.

[…] Iar dumnezeiescul Grigorie, întrerupând pe cuviosul din cuvântarea lui, i-a zis: „Spune-mi, te rog, rugăciunea minţii, prea cinstite părinte”. Cuviosul zâmbind puţin, i-a zis lui: Nu voi ascunde de tine, părintele meu, minunea Născătoarei de Dumnezeu, care a făcut-o cu mine. Eu din tinerețile mele aveam multă credinţă către Doamna mea de Dumnezeu Născătoare, şi o rugam cu lacrimi să-mi dea darul rugăciunii din inimă, şi într-una din zile, mergând la biserica ei, după cum aveam obiceiul, am rugat-o iarăşi cu nemăsurată fierbinţeală a inimii mele; şi când sărutam cu dragoste sfânta ei icoană, îndată am simţit în inimă o fierbinţeală ce mi-a venit de la sfânta ei icoană, care nu mă ardea, ci mă răcea şi mă îndulcea, pricinuind sufletului meu mare umilinţă.

De atunci, părinte, a început mintea mea să zică neîncetat rugăciuni şi inima se veselea cu pomenirea lui Iisus şi a Sfintei de Dumnezeu Născătoare, făcând totdeauna pomenirea lor; din acea vreme niciodată n-a lipsit rugăciunea aceasta din inima mea: „Iartă-mă, părintele meu”. Iar dumnezeiescul Grigorie a zis către dânsul: “Spune-mi sfinte, ţi-a urmat vreodată după rugăciunea aceasta: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă”, vreo arătare dumnezeiască sau vreun alt rod al Sfântului Duh?” Sfântul Maxim a zis către dânsul: „O! părinte, pentru acestea mă duceam prin locurile pustii şi doream linişte totdeauna, pentru ca să dobândesc mai mult darul rugăciunii prin dragoste covârșitoare către Dumnezeu şi pentru înălţarea minţii către Domnul”.

Iar Sfântul Grigorie a zis către dânsul: „Rogu-te, părinte, să-mi spui, ai toate acestea pe care mi le-ai spus?” Atunci dumnezeiescul Maxim a zâmbit şi a zis către dânsul: „Dă-mi să mănânc şi nu mai cerceta nevrednicia mea”. Iar Sfântul Grigorie a zis către dânsul: „O! de aş avea şi eu nevrednicia ta, sfinte; însă te rog să-mi spui, când se înşală mintea ta, ce vede cu ochii cei gânditori? Şi atunci poate mintea împreună cu inima să grăiască rugăciune?”

Iar dumnezeiescul Maxim a răspuns: „Ba nu poate, căci când vine darul Sfântului Duh în om, atunci încetează rugăciunea, fiindcă se stăpâneşte mintea cu totul de darul Sfântul Duh şi nu mai poate să lucreze cu puterile ei, ci rămâne nelucrătoare şi se supune numai Sfântului Duh; căci, unde voieşte sfântul o duce, ori în aerul nematerialnic al dumnezeieştii lumini, ori într-o altă vedenie oarecare nepovestită, ori cum se întâmplă de mai multe ori, întru vorbirea dumnezeiască; şi în scurt, precum voieşte Domnul cel Sfânt, aşa mângâie pe robii Săi, şi după cum se cuvine fiecăruia, aşa îi dă şi drumul lui.

Ceea ce spun, poate să vadă cineva la proorocii şi apostolii care s-au învrednicit a avea atâtea vedenii, măcar că oamenii îi batjocoreau şi îi credeau rătăciţi, beţi şi ieşiţi din minte. Astfel proorocul Isaia a văzut pe Domnul pe scaun înălţat şi pe Serafimi stând împrejurul Lui. Iar întâiul Mucenic Ştefan a văzut cerurile deschise şi pe Iisus stând de-a dreapta Tatălui şi alţii au văzut altele.

Într-acest chip şi acum robii lui Hristos se învrednicesc a avea vedenii de multe feluri, pe care unii nu le cred şi nici nu le primesc în nici un chip că sunt adevărate şi socotesc că sunt nişte rătăciri, iar pe cei care le văd îi cred că sunt rătăciţi. Dar mă minunez foarte mult de aceasta, cum oamenii aceia s-au întunecat şi au orbit şi ca nişte orbi cu sufletul nu cred ce a făgăduit nemincinosul Dumnezeu prin gura proorocului Ioil, acolo unde zice: „Voi vărsa darul Duhului meu peste tot credinciosul şi peste robii şi roabele mele”. Acest dar l-a dat Domnul nostru şi-l dă şi acum, şi-l va da până la sfârșitul veacului tuturor credincioşilor robilor Săi, după făgăduirea Sa.

Deci, când darul acesta al Sfântului Duh ar veni în cineva, nu-i arată cele obişnuite, nici cele simţite ale lumii acesteia, ci îi arată ceea ce n-a văzut niciodată, nici le-a zărit; şi atunci mintea omului aceluia învaţă de la Sfântul Duh taine înalte şi scumpe, pe care după cum zice dumnezeiescul Apostol Pavel, ochiul trupesc al omului nu poate să le vadă, nici mintea nu poate să le înţeleagă de la sine vreodată.

Pentru ca să înţelegi cum le vede mintea noastră, ia aminte la ceea ce voiesc să zic. Ceara când este departe de foc, este tare şi se prinde de mâna omenească, iar după ce o pui în foc se topeşte şi acolo se aprinde şi toată se face lumină – dar nu este chip să nu se topească în foc şi să nu se facă ca apa -, aşa şi mintea omului, când este singură, neunită cu Dumnezeu, înţelege acelea câte sunt ale puterii ei; iar când se va apropia de focul dumnezeirii şi de Duhul cel Sfânt, atunci se stăpâneşte cu totul de acea dumnezeiască lumină, făcându-se toată lumină, şi acolo în Sfântul Duh se aprinde şi se topeşte de dumnezeieştile vederi, şi nu este chip acolo în focul dumnezeirii să gândească cele trupeşti şi cele ce ar voi.

Atunci dumnezeiescul Grigorie a zis către dânsul: “Mai sunt şi alte asemenea, părintele meu, care sunt ale rătăcirii şi ale înşelării”. Iar marele Maxim i-a răspuns, zicând: „Altele sunt semnele înşelării şi altele ale darului; căci duhul cel rău al înşelăciunii, când se apropie de om, îi tulbură mintea şi îl sălbăticeşte, îi face inima aspră şi o întunecă, îi pricinuieşte temere, frică şi trufie, îi slăbănogeşte ochii, îi tulbură creierii, îi înfiorează tot trupul, îi arată cu nălucire în ochii lui lumină nu strălucită şi curată, ci roşie, şi îi face mintea uimită şi diavolească, şi-l îndeamnă să zică cu gura lui cuvinte necuvioase şi hulitoare. Şi acela care vede însuşi duhul înşelăciunii de mai multe ori, se iuţeşte şi este plin de mânie, şi smerenia nu o ştie cu totul desăvârșit, nici plânsul cel adevărat şi lacrimile, ci totdeauna se făleşte cu isprăvile lui şi, fără sfială şi frică de Dumnezeu, se află în patimi şi îşi iese cu totul din minţi, ajungând la pierzare desăvârșită, din care înşelăciune să ne izbăvească Domnul pentru rugăciunile tale.

Iar semnele darului sunt acestea: când se apropie de om darul Sfântului Duh, îi adună mintea, îl face să fie luător aminte şi smerit, îi aduce înainte pomenirea morţii, a păcatelor, a judecăţii ce va să fie şi a muncii veşnice, şi face sufletul lui lesne umilitor, a plânge şi a se tângui, îi face şi ochii lui blânzi şi plini de lacrimi şi cu cât se apropie de om, îl îmblânzeşte în sufletul lui şi-l mângîie prin sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos, şi prin nemărginita Lui iubire de oameni, pricinuind în mintea lui astfel de vedenii înalte şi adevărate; întâi, despre puterea necuprinsă de minte a lui Dumnezeu, cum adică cu un cuvânt a adus toate făpturile dintru nefiinţă în fiinţă.

Al doilea, despre puterea Lui cea nemărginită, care ţine, ocârmuiește toate şi are purtare de grijă pentru toate. Al treilea, necuprinderea şi neînţelegerea Preasfintei Treimi, şi despre noianul cel neurmat şi neajuns al dumnezeieştii Fiinţe şi celelalte. Iar atunci când se înalţă mintea omului la acea dumnezeiască lumină, inima lui se face blândă şi izvorăşte roadele Sfântului Duh: bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, dragostea, smerenia şi celelalte, primind sufletul lui o bucurie nepovestită”.

Acestea după ce le-a auzit Sfântul Grigorie, a rămas uimit şi se minuna de cele ce grăia dumnezeiescul Maxim; de aceea nu-l mai numea om, ci înger pământesc. Apoi l-a rugat mult, zicându-i: „Încetează, te rog, de a-ţi mai arde coliba ta şi odihneşte-te într-un loc, ca să faci mai mult rod, folosind şi pe mulţi alţii, ca un preaiscusit în fapta bună; căci iată, te-a ajuns bătrâneţea, iar moartea vine de multe ori fără de vreme.

Pentru aceasta, împarte talantul, adică darul pe care l-ai luat şi dumnezeiasca sămânţă a învăţăturii tale dă-o poporului lui Dumnezeu, prin şederea ta la un loc, mai înainte până nu te va ajunge sfârșitul vieţii, ca să iei în ceruri plată mai multă, pentru folosul altora. Căci Domnul, dând apostolilor darul Preasfântului Duh, nu i-a trimis să-şi petreacă viaţa lor în munţi, ci la oameni, ca să se împărtăşească şi ei din darul acelora şi cei păcătoşi să se facă sfinţi, prin sfinţenia acelora.

Pentru aceasta a zis către dânșii: „Astfel să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, şi nu înaintea pietrelor”. Deci, strălucească şi lumina ta înaintea oamenilor, ca să vadă lucrurile tale cele bune şi să slăvească pe Tatăl nostru Cel din ceruri. Lasă acum prefacerea ta că eşti nebun, căci se pricinuieşte sminteală celor ce nu ştiu isprăvile tale cele bune. Deci, ascultă sfătuirea mea, şi fă precum îţi zic, ca un prea bun prieten şi frate al tău. Căci „frate pe frate ajutându-se, sunt ca o cetate îngrădită şi întărită”, zice dumnezeiasca Scriptură.

Aceste sfaturi ale dumnezeiescului Grigorie învăţându-le şi ceilalţi bătrâni, asemenea şi ei l-au sfătuit şi l-au înduplecat să şadă într-un loc. Deci, dumnezeiescul Maxim, aflând o peşteră care este aproape de a lui Isaia, ca de trei mile, a făcut acolo o îngrăditură lată de un stânjen şi lungă de unul, fără pietre, fără lemne, fără scânduri şi fără piroane, ci numai cu ramuri şi cu buruieni, după obiceiul lui; şi i se părea că a făcut chilie. Acolo s-a aşezat şi de aici înainte n-a mai ars-o, ci a petrecut toată viaţa sa cu obişnuita lui nevoinţă şi sărăcie, neavând nici măcar un ac sau cât de puţină pâine, păstrându-şi tot aceeaşi sihăstrie mai presus de om, ca un fără de trup.

fragment din Viaţa Sfântului Maxim Kavsokalivitul

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *