Selectați pagina

Mărturisitori sub lespezi în temnițele comuniste

Mărturisitori sub lespezi în temnițele comuniste

Detinuti_politici_din_inchisorile_comunisteCondamnările inumane pronunțate de o justiție nedreaptă acum peste 50 de ani în România sunt, în zilele noastre, confirmate încă o dată printr-o lege controversată și aprins discutată în spațiul mediatic românesc. Persoanele care au suferit nu au fost privite atunci ca victime accidentale, vizate într-un climat politic nou, de ateism ştiinţific, ci într-o lumină teologică, şi chiar eshatologică, ca parte a unui conflict cosmic între bine şi rău. Aceasta este şi mărturia unui deţinut, Nicolae Purcărea: „Lupta aceasta n-a fost între oameni, ci între două lumi, lumea binelui şi lumea răului, a lui satan. Şi dacă, pentru o clipă, surâsul lui satan ne-a îngheţat inimile, Dumnezeu, în marea Lui dragoste, ne-a redat viaţa, ne-a încălzit, ne-a scos la lumină, ne-a dat puterea de a lupta cu cel rău”. Viaţa acestor generaţii a fost o dramă, dar una din care protagoniștii au ieşit învingători.
Există în Letopiseţul lui Miron Costin un cuvânt atât de cunoscut, încât aproape că a devenit la noi un fel de proverb. El spune: „Nu sunt vremile sub om, ci bietul om sub vremi!” Spusa cronicarului, afirma Nichifor Crainic, nu este una potrivită pentru credinţă şi nici pentru neamul nostru.

De ce? Mai întâi fiindcă pentru creştinism nu există soartă, nu există fatalitate. „Omul este făptură liberă, soarta omul şi-o făureşte. Cu ajutorul lui Dumnezeu ne făurim o soartă bună, iar împotriva Lui ne făurim o soartă nenorocită. Munţi de obstacole de-ar apărea în faţa omului, creştinismul îi porunceşte o îndrăzneală fără margini, abisuri de primejdii de s-ar ivi, el îi insuflă încrederea în biruinţă. Creştinismul însuşi este fapta unei îndrăzneli fără margini. Câţiva pescari din Galileea au dărâmat Imperiul Roman. Mii şi mii de martiri şi-au răsucit trupurile în flăcări. Şi tot atâţia sfinţi şi eroi au spart vremurile, au zdrobit fatalităţile şi au schimbat faţa pământului.”

„Ce ar fi fost dacă Ştefan n-ar fi avut îndrăzneală…”

Pentru ce cuvântul lui Costin nu e demn de a fi socotit românesc? Fiindcă, continuă Crainic, românesc e acel clopot, acel tulnic eroic din poezia lui Andrei Mureşanu care îndeamnă: „Deşteaptă-te, române,… Croieşte-ţi altă soartă”. Strigătul acesta e smuls dintr-o adâncă umilinţă şi e refuzul bărbătesc al unui neam de a se deda unor înjosiri nevrednice de tăria lui. „Croieşte-ţi altă soartă” este marele răspuns românesc la porunca Mântuitorului: „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!”
Invocând toate marile personalităţi ale istoriei de la noi, filosoful român se întreabă retoric: „Ce ar fi fost dacă Ştefan n-ar fi avut îndrăzneală, dacă Mihai n-ar fi avut îndrăzneală, dacă Tudor din Vladimiri n-ar fi avut îndrăzneală, dacă Avram Iancu n-ar fi avut îndrăzneală? Ce-ar fi fost dacă generaţia de la 1877 ar fi fost laşă, dacă generaţia de la 1916 ar fi fost laşă? Ce am fi fost fără Gheorghe Lazăr şi fără Eminescu? Îndrăzneala eroului creează istoria; îndrăzneala martirului o consfinţeşte; îndrăzneala geniului o lămureşte.”

Între 1944 şi 1964, foarte mulţi români, majoritatea ortodocşi, au fost întemniţaţi pentru că au socotit libertatea şi credinţa daruri dumnezeieşti care nu se negociază. Cercetările istoricilor vorbesc de aproape trei milioane de persoane arestate, dintre care circa 300.000 au rămas în gropile comune ale lagărelor şi închisorilor de exterminare, ca mărturie generaţiilor ce vor veni despre ce a însemnat un regim dictatorial.

Ocupaţia sovietică post-23 august 1944 şi dobândirea puterii politice de comunişti la 6 martie 1945 a însemnat începutul unei ere funeste în istoria României.

Făurirea „omului nou”, un deziderat nefiresc pentru neamul românesc

Trecutul, dar nici prezentul neamului românesc de la jumătatea veacului trecut, nu permitea aderarea de bunăvoie la un sistem care avea ca ideologie ura între clasele sociale, ateismul, delaţiunea, minciuna, violenţa şi chiar exterminarea în masă a celor care nu împărtăşeau un anumit crez politic. Românii, educaţi prin Biserică, erau un popor blând, ospitalier, nerăzbunător, supus stăpânirii, harnic şi înţelegător faţă de durerile şi nevoile aproapelui. În consecinţă, intelectualitatea, ţăranii, muncitorii sau orice altă categorie socială din ţară nu erau dispuşi să îmbrăţişeze liber noua doctrină. Aşa s-a născut rezistenţa anticomunistă din România, care a încercat să ţină piept prin sacrificiu propriu făuririi „omului nou” impus cu forţa celor pentru care dragostea de Dumnezeu şi neam erau legi păzite cu sfinţenie. Poporul a deschis făţiş lupta între tradiţia românească şi altoiul, nefiresc pentru sufletul lui, pe care comunismul voia să-l implanteze în spiritualitatea noastră. Viziunii creştine despre viaţă şi lume, comunismul îi opunea o concepţie materialistă, atee; iubirii de neam şi ţară, căci istoria românilor era plină de jertfe aduse pe altarul patriei, i se impunea cu forţa curentul apatrid şi internaţionalist; libertăţii de exprimare şi credinţă i se răspundea cu temniţa, teroarea şi foametea; binele ca element moral era înlocuit cu lupta de clasă.
Au început întemniţările în condiţii inumane, deportările în Siberia, din care foarte puţini s-au mai întors, domiciliile forțate în Bărăgan, reeducările tinerilor închişi la Piteşti, Gherla, Aiud şi alte locuri. Au fost torturaţi prin foame, bătăi, frig şi teroare oameni provenind din toate partidele politice, ţărănişti, liberali, legionari, chiar şi socialişti (care nu împărtăşeau însă comunismul venit pe filieră sovietică, ci unul asemenea celui propus de francezul Jean Jaurés). Dar nu numai aceştia, ci şi mulţi dintre cei care nu aveau nici o apartenenţă politică, dar mărturiseau credinţa creştină în mod public (ierarhi ai Bisericii, preoţi, monahi, teologi, dar şi mireni din diferite categorii sociale).

După conflagraţia mondială au urmat doi ani de foamete şi secetă extremă. Ţara era apăsată de sărăcie. Dar România, socotit stat învins în 1945, trebuia să plătească despăgubiri de război importante Rusiei. Apăruse o nouă clasă socială, chiaburii, adică cei mai buni gospodari ai satelor, care au fost deposedaţi de toată averea, până când s-a ajuns la colectivizare, unul dintre marile obiective ale noii orânduiri. Omul nou al comunismului s-a ivit ca o parodie a viziunii creştine asupra persoanei umane. Martiriul celor din închisori, deşi aparent învinşi, rămâne în istorie o mare biruinţă. Fiindcă acolo sfinţenia şi maximul libertăţii umane au fost atinse de mulţi prin extrema suferinţă.

Vina deținuților? Și-au iubit țara și pe Dumnezeu mai mult decât viața lor

Dintre toate instituțiile din România de după război, Biserica Ortodoxă a avut cel mai mult de suferit. Și dacă nesugrumarea Ortodoxiei românești în cei 45 de ani de persecuție rămâne un fapt incontestabil, ea s-a datorat purtării exemplare, apostolești, a unui mare număr de clerici sub obrocul prudenței sau în raza crudă a opoziției nete față de regimul materialist ateu. Cataloagele cu numele celor arestați, atâția câți au fost consemnați, vorbesc de la sine despre jertfa și rezistența prin credință. În dreptul lor, la sfârșitul prezentării scurte a fiecăruia (unde apar profesia, localitatea și data nașterii), de cele mai multe ori găsim mențiunea lapidară: „A murit la Aiud în 1950”, „A murit la Mislea în 1954” sau „A murit în lagărul de exterminare de la Vorkuta. A fost găsit mâncat de șobolani”. Dar numele loca­li­tăților unde au fost închiși sunt mult mai numeroase: Periprava, Suceava, Vaslui, Pitești, Gherla, Târgu Ocna, Sighet, Brașov, Jilava, Baia Sprie, Râmnicu Sărat, București, Făgăraș.

Vina lor? Și-au iubit țara și pe Dumnezeu mai mult decât viața lor. Da, nu au contenit să îndrepte în duhul Evangheliei cugetele clătinate de disperare, au combătut ateismul cu știința acumulată în ani de studiu trudnic, au întărit verticalitatea gândirii și au respins compromisul care le-ar fi adus libertatea, cel puțin cea exterioară.

Interzicându-li-se sistematic încadrarea pe posturile avute atunci când au fost ridicați (în cazul când fizic mai erau capabili de angajare), socotiți permanent ca dușmani ai poporului și paria ai societății, urmăriți în continuare de Serviciul Securității până la moarte, deținuții închisorilor comuniste reprezintă conștiința neîntinată a neamului românesc.

„Convorbirile sale înșirau înaintea ta întreaga Sofie a veacurilor”

Să luăm un singur exemplu de cleric arestat, nu atât de cunoscut publicului larg precum părinții Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc sau Gherasim Iscu, starețul Tismanei. E vorba de preotul Gheorghe Chiriac. Doctor în teologie și filosofie, cu studii strălucite în Germania, a ajutat, la solicitarea unui credincios, un proaspăt eliberat din închisoare. Pentru mila arătată față de un semen al său aflat în suferință a fost arestat și trimis să taie stuf în colonia de muncă de la Periprava, unde comandant al lagărului a fost torționarul Ion Ficior. Iată mărturia unui coleg de suferință, profesorul de mai târziu Mihai Rădulescu, despre părintele Chiriac: „Nu l-am văzut îndoindu-se vreodată de una, oricare, dintre valorile creștine; ori umane, ori culturale. Nu l-am remarcat abătut. Nu l-am surprins scăzându-i forța lăuntrică. Nu l-am observat nici trist, nici morocănos, nici abulic. Era un cuget ce ardea perpetuu, un focar al erudiției și al combativității în domeniul esențelor. Era copilul ideilor, iar trupu-i, tot mai slab, nu constituia decât un suport al dansului lor. Convorbirile sale înșirau înaintea ta întreaga Sofie a veacurilor. Sau, dimpotrivă, îți deșirau plăpânda țesătură cu care-ți apărai naivitățile raționamentelor slăbănoage. Prin el, Gymnasiumul Antichității se mutase într-o colonie de muncă silnică, ceea ce era propice cât se poate închipui tineretului studios zvârlit, prin noroc, alături de el, în noroaie”.

„Vinovat, nevinovat/ Canalul trebuie terminat”

La construirea Canalului Dunăre – Marea Neagră, pe lângă voluntarii veniți să muncească, au fost aduși 135.000 de deținuți. Această lucrare care făcea parte din opera de construire a socialismului trebuia realizată cu orice preț. Chiar circula o vorbă pe care procurorii instanțelor le-o spuneau celor condamnați: „Vinovat, nevinovat/ Canalul trebuie terminat”. Dar, înainte de a fi o cale de transport fluvial, canalul a fost conceput să fie un mormânt, un mormânt al „reacțiunii române”. Zis și făcut. Odată cu luna mai 1950, de-a lungul a 65 de kilometri au fost instalate 14 lagăre de exterminare prin muncă forțată. Oamenii aduși aici ca vitele de povară, bărbați și femei, tineri și bătrâni, preoți, ofițeri, profesori universitari, elevi și studenți, țărani care nu acceptaseră colectivizarea, au fost robii care au trudit la împlinirea acestui proiect. Mii de morți au fost înghițiți de colinele de pământ ale ucigașului canal.

La Colonia de muncă Capul Midia, punctul terminus al Canalului, mai multe cabane îi adăposteau pe deținuții care munceau acolo. Cea mai vestită era cabana 5, din cauza faptului că în fiecare noapte numărul acelora care dormeau în ea scădea cu cinci-șase suflete, fie din pricina înfometării, fie a bolilor sau a frigului. Nu rezistau decât tinerii sau curajoșii care, favorizați de beznă, furau câte un morcov, un cartof sau o varză împuțită. Lângă cabana nr. 5 se înălța o cabană și mai tristă, a distroficilor, majoritatea intelectuali. Priveliștea era dezolantă. În mizeria lor, în degradarea lor fizică (nu se puteau mișca decât împreună, susținându-se unul pe altul), în fața propriei morți ce se apropia vertiginos, deținuții erau înconjurați de un aer de demnitate inegalabil. Dumnezeu Se făcea văzut printre urmele de lut ale făpturilor Sale care străluciseră cândva de pe culmile intelectualității nației noastre. Nimic nu putea reține elanul omului care, oricât l-ar împinge tirania către primitivitate, rămâne vertical în atitudine.

În fiecare seară, ani la rând, elita intelectuală a României, dispusă în rânduri și grupe fără număr, înfrigurată și chinuită de oboseală și neputințe fizice, aștepta condamnată să se încheie corvoada numărării ei de către gardienii mai mult decât analfabeți, care o reluau de trei și patru ori, socoteala aritmetică neintrând în pregătirea lor profesională.
„Adeseori mă întreb ce cruzime diabolică a putut lucra în reprezentanții sistemului comunist, de au aruncat în suferință atâtea zeci și sute de mii de oameni fără nici o vină, pe ei cu familiile lor. Ce umanitate mai poate pretinde că reprezenta acest sistem? A fost cea mai eclatantă dovadă despre răutatea fără margini la care poate ajunge un sistem lipsit de credința în Dumnezeu.” Cuvintele aparțin părintelui Dumitru Stăniloae.

„Azi dormim pe câte un șir fără cruci, fără sicrie”
Anii noștri schingiuiți, anii crânceni de ocară
Cimitir de osândiți de la margine de țară
Ne-au adus din închisori, robi ai stepei dobrogene
Să împrăștiem pe flori roua strânsă pe sub gene.
Și-am tăiat peste câmpii drum cu trupurile noastre
Valurile cenușii ale Dunării albastre
Azi dormim pe câte un șir fără cruci, fără sicrie
Pace ție cimitir, fără nici o liturghie
Candelele nu ne ard, nu bat clopote de rugă
Nu păzește nici un gard, nimeni nu mai vrea să fugă.

„Poemele cumplitului canal” Andrei Ciurunga

Sursa: http://ziarullumina.ro/

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: