Selectați pagina

Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia: Asta era atunci pe primul loc, iertarea!

Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia: Asta era atunci pe primul loc, iertarea!

Pasărea fără aripi

de Margareta Cemârtan-Spânu

”Oamenii trăiau cu înțelepciune, frumos și liniștit, se temeau de Dumnezeu și de păcat, iar Dumnezeu îi binecuvânta cu de toate

   Satul în care m-am născut

Satul în care m-am născut, satul bunicilor și al străbunicilor mei este Mihăilenii Vechi din raionul Rășcani, județul Bălți.

Pâna la venirea sovieticilor, oamenii trăiau întrânsul așa cum apucaseră din bătrâni: frumos și liniștit.

Cea mai mare bogăție era pământul- nu banii, nu aurul, ci pământul. Dacă omul avea pământ, nu murea de foame și cum muncea, așa trăia.

Și oamenii munceau din greu, iar Dumnezeu îi binecuvânta cu de toate. Nu aflai gospodar să nu aibă în casă belșug de grâu, porumb, fasole, ouă, brânză, lapte, și dulcețuri. Și-atât erau de îndestulați, încât în Sâmbăta Morților, când venea vremea să dea de pomană la vreun sărac, ca să fie mai primit, n-aveau cui da, că toți trăiau bine.

Oamenii se temeau de Dumnezeu și de păcat și știau că tot răul aduce pedeapsă de Sus, de aceea fiecare se silea să facă bine. Iar de se și întâmpla să fie vreo gâlceavă și să zică vreunul, de pildă, că “ iată, bostanul tău o trecut pe hatul meu și de-acum e bostanul meu”, iar celălalt “ ba e al meu, că l-am sădit pe hatul meu”, atunci îndată nevestele sau cineva din vecini aducea preotul  și îi împăca imediat. Își cereau iertare unul de la altul și gata, că știau că-i păcat să ții mânie asupra fratelui tău și că de nu vei ierta aproapelui, nici tu nu vei fi iertat.

La biserică venea tot satul. Rar care nu veneau, și încă nici la aceia nu le lipsea frica de Dumnezeu. De asta nici nu era printre gospodari hoție, beție sau desfrâu. Când cineva fura sau se îmbăta, era lucru rar. Acela era rușinea satului și toți îl știau. Hoții, mai ales, trăgeau multă rușine. Li se punea de gât o tablă pe care scria “ să nu faceți ca mine, ca să nu ajungeți ca mine” și cu tabla asta de gât erau purtați cu căruța pe toate ulițele. Se mai întâmpla și așa, că nu-i pădure fără uscături.

Sărbătorile erau sfinte. Oamenii pregăteau de cu seară totul, ca a doua zi să nu mai lucreze nimic, să nu taie, să nu gătească. Singura treabă îngăduită era să adape vitele și să le hrănească. De cum începea vecernia, gata, la rugăciune și altceva nimic!

Cuvântul bătrânilor avea mare greutate în casă. Cei tineri mergeau să le ceară sfat la tot lucrul: cum să are, cum să semene, ce să facă. Cine nu avea bătrân în casă, mergea la vecin să caute. Așa erau educați tinerii, că dacă trăiești în casă cu bătrânii, chiar de nu-ți place totdeauna, trebuie să-i respecți și să-i asculți. Și fiecare avea rostul lui. Ziua, când toată lumea se ducea la deal, la lucru, bătrânul rămânea acasă, dădea apă la puișori, dădea mâncare, ce putea și el. Nu era pus: ”Să faci ceea, să faci ceea, poți, nu poți, să faci”. Nu! Și era înțelegere și pace între dânșii.

Despărțirea era o raritate, când de-acuma unul nu mai putea răbda și pleca de-acasă. Primii săreau părinții: “ Ne faci de râs! Cum o să mai trăim după asta? Ce, suntem țigani?”. Și îi sfătuiau aleagă calea de mijloc, să mai ierte unul, să mai lase altul și așa să se împace.

    În scurt, oamenii trăiau cu înțelepciune și aveau toată îndestularea.”

“ Să nu ne răzbunați- Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia”- adunate de monahul Moise, Editura Reîntregirea Alba- Iulia, 2012- paginile 11-12

***************

     ”Asta era atunci pe primul loc, iertarea. Doamne ferește să moară unul neiertat cu ceilalți! Chiar dacă nu avuseseră nimic între dânșii, chiar dacă nu se certaseră niciodată, trebuiau numaidecât să moară iertați!

Moartea bunelului Grigore

Nici bunicii din partea tatălui nu au fost ocoliți de năpastă.

Ei erau oameni muncitori cum puțini aflai în sat, de aceea și aveau gospodărie frumoasă- cu pământuri, vacă, oi, cai – și copii așezați la casele lor. Au trudit toată viața că așa era felul lor, să aibă ce le trebuie, să nu umble după cerșit, să nu fie de râsul lumii, să fie exemplu la copii…

În anii  ’40 când au venit prima dată rușii, au racolat din sat, ca activist, o namilă de om, o coadă de topor, fără carte, fără nimica, poreclit Grișa Țiganul. Acesta a crezut atunci că stăpânirea rușilor e pentru totdeauna și  a început să facă prăpăd în sat, mai ales la oamenii gospodari. A intrat și la bunelul Grigore, a jefuit ce i-a plăcut, tot felul, pe urmă a scos cu sila icoanele din casă, le-a călcat în picioare și le-a dat foc.

În ’41 când a venit armata română, gospodării s-au plâns că li s-au luat icoanele, că au fost amenințați cu arma și jefuiți. Au depus fiecare mărturie și Grișa Țiganul a fost judecat și trimis la închisoare pe un an de zile. Nu l-au deportat în Siberia, nu l-au chinuit, nu l-au bătut să-i distrugă ficatul, nu l-au împușcat, nu i-au luat casa – cum au făcut apoi românilor bolșevicii- ci doar l-au închis pe un an. Și nici pe acela nu l-a făcut tot, că la câteva luni au venit iarăși rușii și l-au slobozit. Atunci Grișa Țiganul i-a denunțat la Soviet pe gospodari că „iată, aceștia m-au pârât și am șezut la închisoare din cauza lor „.

Bunelul Grigore a fost arestat și condamnat pe 10 ani. După judecată l-au dus la Briceva, un sătuc din apropiere unde făcuseră închisoare specială pentru bătrâni, că pe aceștia nu îi puteau trimite la muncă în Siberia, ca pe tineri. Bunelul avea atunci 75 ani. Odată cu el l-au arestat și pe cuscrul lui, Grigore Musteața și tot acolo l-au dus.

La Briceva i-au ținut așa ca să moară toți. Îi loveau cu picioarele, cu patul pustii, își băteau joc de dânșîi. Când cereau de mâncare, le strigau că sunt „dușmanii poporului”și trebuie să șadă flamanzi. Până în toamnă au rezistat ei cum au rezistat, dar când a dat iarna au început a îngheța. Atunci soldații le-au dat voie să meargă pe dealuri să adune bețe de floarea soarelui, corzi de viță, crengi și ce mai rămăsese nestrâns.

Tot adunând ei, azi de pe un nedel (lot de pământ), mâine de pe altul, bunelul a ajuns pe nedelul lui de pe dealul Mihăilenilor. Când și-a văzut el pământul nearat, cu bețele de floarea soarelui nestrânse, l-a apucat o jale mare și a început a plânge. Și-a adus aminte de tot, cum trăise el acolo, în casa aceea mare, cu soția lui dragă, cum dormea la amiază sub umbra cireșului, cum păștea vitele pe imașul de alături. Acolo culegea grâul lui galben ca aurul, acolo făcea vinul toamna, acolo i se născuseră doi dintre copii. Acum nu mai era nimic din toate astea: totul fusese furat, tăiat, distrus pentru totdeauna.

Cum stătea el așa plângând, cuscrul lui i-a zis:

– Dumneata știi carte. Ia și scrie ceva pe hârtie! Cineva i-a întins o bucată de ziar și el a scris cu creionul chimic:”Sofica, eu degrabă am să mor, că tare ne chinuie, ne bat și ne țin flămânzi și în frig. Tu să ai grijă de nepoți și de Colea, c-a rămas văduv și sprijiniți-vă unul pe altul. Dacă v-am greșit cu ceva, iertați-mă! Și eu va iert!”. Asta era atunci pe primul loc, iertarea. Doamne ferește să moară unul neiertat cu ceilalți! Chiar dacă nu avuseseră nimic între dânșîi, chiar dacă nu se certaseră niciodată, trebuiau numaidecât să moară iertați.

După ce a scris biletul ăsta, bunicul l-a înfipt într-un băț de floarea soarelui pe care l-a lăsat în picioare, pe câmp și a plecat. Din ziua aceea nu s-a mai sculat din pat și la scurtă vreme a murit.

După un timp, cineva căuta bețe de foc și a ajuns și pe nedelul bunelului. A găsit acolo bățul cu hârtia într-ânsul, a citit – că știa carte- a venit la bunica și i-a spus. Bunica le-a chemat repede pe fete, care de-acuma erau la casele lor, au făcut în grabă sarmale, au copt pâine, au gătit hrană fel de fel, că să-i ducă de mâncare, să nu stea înfometat.

Pe urmă bunica a pus totul într-un coș și s-a dus singură la închisoare, 15 kilometri pe jos. Când a ajuns acolo, soldatul de la pază i-a strigat:

– Du-te acasă că el de mult îi mort!

Bunica nici n-a vrut să audă.
– Du-te acasă că te împușc dacă mai șezi aicea!
– Împușcă-mă , da’ eu nu mă duc, eu vreau să știu precis!
– Cheamă un năcealnic, cheamă un șef, ceva, ca să vorbesc cu dansul. Eu nu cred că el îi mort!

L-a chemat pe cuscrul lui, Grigore Musteața, și le-a dat voie să stea de vorba peste poartă. Acela i-a povestit totul, cu de-amănuntul, cum au fost pe deal, cum a scris biletul și cum a murit. Bunica a lăsat toată mâncarea aceea la închisoare, să fie pomană de sufletul lui. Pe urmă a venit acasă și i-a făcut praznic și toate după rânduială. Era în 1945.”

 

 

“ Să nu ne răzbunați- Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia”- adunate de monahul Moise, Editura Reîntregirea Alba- Iulia, 2012- paginile 18-21

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *