Selectați pagina

Mărturie cutremurătoare din lagărul de la Gherla: „Trei sute de femei într-o singură încăpere”

Mărturie cutremurătoare din lagărul de la Gherla: „Trei sute de femei într-o singură încăpere”
de-la-rugul-aprins-la-rugul-de-nestinsCrăciunul anului 1952 şi Anul Nou 1953 m-au găsit în lagărul de la Ghencea. Eram aproximativ 220 de deţinute politic – nejudecate şi necondamnate – şi circa 80-100 de deţinute de drept comun. Toate cele peste 300 de femei, ne aflam acolo într-o baracă de lemn, cu priciuri pe două rânduri, cu uşile încuiate, cu ferestrele bătute în cuie pe dinăuntru şi acoperite cu pături şi rogojini pe dinafară, ca să nu pătrundă nici o rază de lumină, ori un pic de aer. Aşa am stat peste două săptămâni, care mi s-au părut un veac!
În afara faptului că eram ţinta permanentă a tuturor batjocurilor deţinutelor de drept comun, cel mai cumplit, mai greu de suportat, era mirosul emanat de imensa tinetă (care, de fapt, era o putină înaltă cam de 1 m, pe care nu te puteai aşeza decât susţinută de două persoane). Acea blestemată putină era plasată în mijlocul încăperii, în aşa fel încât nimeni să nu fie scutit de „miresmele” ei infecte. Iar „cinstea” de a scoate putina la W.C.-ul din curte revenea în exclusivitate „politicelor”, spre hazul celor de drept comun. Cum era plină ochi, aproape de fiecare dată se răsturna peste noi, din cauza lunecuşului.
Mă întreb şi astăzi, cum au putut trăi laolaltă 300 de femei, 300 de mirosuri, 300 de temperamente… de individualităţi, de mentalităţi?!… Trei sute de femei într-o singură încăpere! Groaznic!
Cred că multe dintre noi ar fi renunţat bucuroase la gamela de arpacaş cu maţe şi copite de animale în schimbul unei guri de aer sau al unei clipe de răgaz! Fiecare tânjea după liniştea unei clipe în care să se poată ruga ori să-şi retrăiască o frântură de amintire!
Şi totuşi, în zumzetul acela neîntrerupt, am putut găsi momente de concentrare maximă, am putut să facem o rugăciune, fie individual, fie în grup restrâns, în înghesuita „cuşetă” în care ne aflam.
Cred şi-acum cu tărie că numai miracolul rugăciunii ne-a ajutat să supravieţuim! Poate greşesc, dar cred că în închisori şi, în general, în locurile de detenţie, rugăciunile sunt mai profunde, mai pline de evlavie decât în mânăstiri ori în biserici! Să mă ierte cei care cred altfel; însă în închisori simţi efectiv fiorul care cade ca un balsam peste sufletul tău încercat.
Din numerosul grup în care mă aflam, reţin câteva nume din „lotul demnitarelor”, cum ar fi: doamnele Elena Gh. Brătianu, Sanda Tătărăscu-Negroponte, prof. Alice Voinescu, Madgearu, arestată de cei care-i condamnaseră pe cei ce-i uciseseră soţul! Doamnele Pană, Manolescu-Strunga, Alimănisteanu, Macovei, multe soţii de generali, precum şi cântăreţe, actriţe, scriitoare, cărora li se reproşa că ar fi avut relaţii cu ambasadele străine. Un grup aparte formau legionarele care, prin disciplină, ordinea, solidaritatea de care au dat dovadă, efectiv s-au impus.
Multe dintre cele arestate nu aveau altă vină decât aceea de-a fi fost soţii, mame, fiice ale unor oameni care se opuseseră comunismului şi luptaseră pentru demnitatea ţării lor. În acest context, mă întreb ce vină putea să aibă Măriuca Vulcănescu, arestată la 18 ani doar pentru că era fiica ilustrului OM şi filosof Mircea Vulcănescu, cel care în penitenciarul din Aiud spunea dumnezeieştile cuvinte: „Să nu mă răzbunaţi!” Măriuca era candoarea întruchipată!
Dar Gabi Moţa, al cărei tată murise în războiul anticomunist din Spania, când ea nu împlinise, încă, 7 ani?
Sau Mary-Ioana Cantacuzino, arestată la 16 ani, pentru că era fiica unui aparţinător al familiei Cantacuzino (Bâzu Cantacuzino, celebru aviator)? Ea ne povestea adesea despre bunica ei, aflată la Paris (căsătorită cu George Enescu). Ce bătăi a putut să îndure acest copil care, în candoarea sa, a încercat să-i transmită mamei sale un cuvânt de încurajare!…
Dar Minerva Lupaş-Vlasiu – cu studii la una dintre reputatele universităţi britanice şi fiica distinsului istoric Ioan Lupaş – care tremura de grija tatălui şi a fiicei, rugându-se pentru soarta lor?…
Ce să mai spun de distinsele doamne, de 70-75 ani, cu părul alb, imaculat, care nu aveau altă vină decât că participaseră la rugăciunile din cadrul „Rugului Aprins”?
Poate cineva să creadă că au existat femei tinere, condamnate la muncă silnică pe viaţă, cum a fost Maria Plop? Sau la 20-25 de ani muncă silnică? Ori, cum s-a putut ca o femeie tânără (Mioara Baicu, din Braşov), mamă a unei fetiţe de şase luni, să fie închisă într-o celulă specială şi lăsată în voia câinilor-lup, dresaţi de Securitate, câini care la cea mai mică mişcare îi săreau cu labele pe umeri, trântind-o şi rânjind la ea cu colţi de fiară? Putea să nu înnebunească?!…
În ianuarie 1954 eram la Securitatea din Ploieşti – şi adesea, în miez de noapte, auzeam dintr-o celulă alăturată strigătul sfâşietor al unei femei: „Am şapte copii, domnule, şapte copii… şapte… şapte…” Ţipătul acesta m-a urmărit ani întregi! Oare cine o fi acel „domn” şi ce ştie conştiinţa lui? Îşi mai aminteşte, el, oare?… Somnul lui o fi la fel cu al nostru?…
Cine îşi poate imagina drama femeilor care au născut în închisori şi, în unele cazuri, nu şi-au mai văzut copiii niciodată?
În colonia de muncă Pipera
 Am constatat că evenimentele cele mai neplăcute pentru deţinutele care eram se petreceau mai ales în preajma marilor sărbători religioase. Aşa se face că, în chiar noaptea de Înviere (4-5 aprilie 1953), am fost încolonate brutal şi ţinute în poziţie de drepţi 2-3 ore, timp în care ne-au fost răscolite toate lucruşoarele printr-o minuţioasă percheziţie, după care am fost îmbrăcate cazon, „îmbarcate” în dube bine închise şi duse spre necunoscut.
În zorii primei zile de Paşti, am „aterizat” în câmp deschis şi am fost instalate în nişte foste grajduri, ad-hoc amenajate ca dormitoare. Primul nostru gând a fost să mulţumim Bunului Dumnezeu că vedeam deasupra capului un cer senin care parcă ne binecuvânta şi că simţeam sub tălpi pământul reavăn care, printr-o undă regereratoare, ne-a dat putere şi un fel de „stare de graţie” – în faţa pomilor ce înfloreau timid. Altă viaţă!
Ne aflam în colonia de muncă Pipera!
A doua zi ne-au şi îmbarcat în camioane deschise şi ne-au expediat spre un loc de muncă necunoscut. Treceam printr-un sat cu casele, grajdurile şi pomii proaspăt văruiţi, iar în porţi erau copii curat îmbrăcaţi, ţinând în mâini ouă roşii şi felii de cozonac. Ne lăsam cucerite de aceste imagini idilice, retrăind propria noastră copilărie. Dar copiii, văzându-ne atât de ciudat îmbrăcate, strigau cât îi ţinea gura: ?Mamăă… mamăăă… trece hoaţele… hoaţele… hoaţele…” Un nor a trecut atunci peste sufletele noastre!…
Presimţire?
Cu d-na Elena Gh. Brătianu am avut cinstea să lucrez în aceeaşi echipă şi să mă bucur, oarecum, de simpatia dânsei. Mi-a rămas vie în minte ziua de 23 aprilie 1953 – Sf. Gheorghe – când, lucrând alături pe o imensă tarla, la răritul morcovilor, am văzut-o pentru prima dată tulburată… Am încercat, sfios, să-i spun un cuvânt bun, o îmbărbătare pentru această zi onomastică, dar a tăcut tot timpul – contrar firii sale deschise, volubile, apropiate. Am spus şi celorlalte fete să-i respectăm tăcerea şi evidentă tulburare…
Abia peste mulţi ani am aflat că în respectiva zi – fatidică – murea, în condiţii neelucidate, distinsul său soţ: profesorul universitar Gheorghe Brătianu.
M-am întrebat de multe ori dacă, în clipele acelea, sufletul său a presimţit nenorocirea ce se petrecea atunci în închisoarea de la Sighetul Marmaţiei. Să fi fost telepatie? Tulburător!…
Am stimat-o pentru caracterul său loial, pentru demnitatea cu care a suportat închisoarea, pentru întreaga ţinută – dar i-am admirat şi răzvrătirile!
S-a scris mult…
În general despre închisori, lagăre, coloniile de muncă etc. s-a scris mult, dar lumea nu are răbdarea şi curiozitatea să citească şi să creadă – şi, la felul în care se trăieşte acum în România, nici nu e greu de înţeles de ce!
Ştiu că este creştineşte să ierţi la infinit – şi ierţi! -, dar nu poţi uita cum s-a trecut cu tăvălugul peste sufletele noastre strivindu-ne idealurile şi, multora dintre noi, distrugându-ne viaţa! Amprenta lăsată pe sufletul şi conştiinţa noastră ne obligă să nu uităm nedreptăţile şi ororile care s-au comis şi să le facem cunoscute în ideea că ele să nu se mai repete niciodată!
Mulţumesc lui Dumnezeu că şi la cei 82 de ani pe care-i am mi-a lăsat întreagă acurateţea amintirilor, ca şi un suflet uşor, capabil să îmbrăţişeze întreaga lume!
– s-a născut la 27 februarie 1917 în Buzău (cu numele de Pitrop);
– a urmat clasele primare în oraşul natal, dar nu a putut continua studiile din cauza lipsurilor materiale, tatăl – un modest funcţionar la CFR – fiind singurul susţinător al unei familii cu şapte copii;
– mult mai târziu, când, ajutată de un scris frumos, a reuşit să-şi asigure existenta, copiind acte la Tribunalul din Buzău, a reuşit să absolve cursurile liceale la fără frecventă;
– după ce a luat bacalaureatul, a devenit studentă la Facultatea de Istorie din Iaşi;
– implicată în mişcarea legionară din acea vreme, a devenit indezirabilă regimului mareşalului Antonescu;
– începând cu septembrie 1944 a fost arestată de către comunişti de 5 ori, ultima dată la 11 iulie 1952, fără să fi fost judecată şi condamnată;
– în iunie 1954 a fost trimisă cu un lot de la Văcăreşti la Rubla (atunci regiunea Galaţi, azi judeţul Buzău), în primul lot de deţinuţi trimişi cu D.O. în Bărăgan;
– în Rubla îl cunoaşte pe Dan Nedelcu-Stan, inginer constructor, care la rândul lui a fost şi el deportat, împreună cu părinţii, din judeţul Timiş, în Bărăgan (între anii 1951-1956)şi se căsătoreşte cu el;
– în 1960 părăseşte Rubla, stabilindu-se în com. Bărăganu, unde soţul lucra în cadrul unui IAS ca inginer constructor;
– după cinci ani se stabileşte în Brăila unde, după câţiva ani de muncă necalificată, ajunge printr-un fericit concurs de împrejurări funcţionara în cadrul Direcţiei Muncii din Brăila şi tot aici se pensionează;
– are o fată, Mihaela Codrută, azi inginer geolog.

Sursă: revista Memoria

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe:

Статьи на русском языке

Статьи на русском языке