Selectați pagina

Maica Domnului – Doamnă a rugăciunii

Maica Domnului – Doamnă a rugăciunii

Maica DomnuluiLegea ontologică a omului, sub forma uneia dintre cele mai stranii şi milenare moşteniri de imagine, o avem închisă în acel “chip şi asemănare dumnezeiască” pe care mereu auzim că trebuie să le aducem Lumii.

Această lege, când voim mai ales la femeie să o descoperim, oglindită ca drept rostul şi chemarea ei – (şi, fără îndoială, rostul acoperă chipul, iar asemănarea este chemarea) – legea aceasta ne aduce prin femeie o mai limpede vădire, o mai puternică dovada despre acea contradicţie totală şi fundamentală a vieţii.

Dintr-un principiu antitetic şi cu totul de temelie, femeii i se cere să fie în acelaşi timp atât iubită de-a pururi şi fără prihană, cât şi mama cea rodnică şi de cuviinţă. Cum se vede, la rândul său, femeia trebuie să fie o adevărată cruce, crucea pasivităţilor pozitive.

Şi e aici un corolar de la sine înţeles al acestei fundamentale şi funcţionale pasivităţi: femeia va fi, totdeauna, mai curând robită de simţurile şi patimile ei decât, răsturnat, hipnotizată de gândirea pură sau voinţa de putere.

Astfel, ca o îndreptăţită parafrazare a nu ştiu cărui gânditor apusean, se poate spune că, dacă bărbatul este o biruinţă a inteligenţei printr-o vinovată nesocotinţă a trupului, în schimb femeia este biruinţa trupului printr-o vinovată nesocotinţă a spiritului. Să nu ne mirăm dar, dacă o vedem mai carnală pe femeie, mai adânc înrădăcinată în vital decât bărbatul. Şi e firesc ca ea să fie mai refractară atât faţă de valorile superioare, cât şi faţă de dinamica spiritului creator. Fiindcă femeia, în privinţa acestor esenţiale şi cardinale cerinţe, întâmpină în ea însăşi piedici şi inerţii mai mari, tocmai de aceea, desăvârşirea şi împlinirea ca om a femeii, cuprinzând în sine atât de tragice şovăiri şi zvârcoliri, sunt mai vrednice de luat în seamă, ca unele ce impun schimbări şi înnoiri mai eroice, şi prin aceasta sunt încă mai cutremurătoare, mai vădite şi mai uşor de descoperit, precum şi mai cuceritoare sufleteşte pentru noi toţi.

Viaţa, într-adevăr fără de prihană, printre femei, e mult mai rară decât ne închipuim, dar când se înfăptuieşte, ea e o biruinţă covârşitoare, mai vrednică de bucurie decât oricare alta şi mai doveditoare decât orice dovadă. Dovada Maicii Domnului e dumnezeiasca neprihănire care a atins absolutul Sfintei întrupări.

V-aţi întrebat mai cu grijă vreodată de ce în piscul cel mai de sus al Neamului omenesc a fost aşezată o fecioară, acea davidică Sfântă Maria?

Iat-o, şi-a deschis lăuntric inima şi palmele spre rugăciune în cea mai desăvârşită primire, suită prin plecăciunea ei în pasivitatea celei mai înalte răpiri.

V-aţi străduit vreodată să urmăriţi cu un înţeles ceva mai destoinic toată calea aceasta aşa de lungă care s-a adunat în vrednicia unui trup atât de plăpând?

Înţelegeţi cumva, cum spune cucernicul Ilie Miniat, chinul acesta omenesc “care a obosit cerurile timp de cincizeci de veacuri cu rugăciuni fierbinţi” şi râul acesta lucrător de “neîntrerupte lacrimi” ale suspinătoarei noastre firi care a silit pântecul cel sterp al Anei de a odrăslit o fecioară vrednică de întruparea lui Dumnezeu? Trebuie să înţelegem bine că legenda aceasta e adevărată, s-a petrecut aievea printre noi cu o putere reală nemaiînchipuită.

V-aţi pus la încercare măcar cu gândul să aflaţi nemăsurata trudă şi luptă omenească care e cuprinsă în ea? Câtă cucerire de sine, câtă răbdare, câtă nădejde împotriva nădejdii şi câtă aşternere de smerenie şi bătaie de frunte a trebuit să se împreune ca să dea naştere acestei flori a înălţimilor duhului care este Fecioara cea pusă la adăpost în tăcerea Sfintei Sfintelor a templului din Ierusalim?

Şi încă o întrebare mai ascuţită şi mai tare: Cum oare, să fie doar o nebună săltare, o zadarnică pornire şi un avânt plin de gălăgie stearpă, ce de prisos s-au născut, numai dintr-o mincinoasă şi uşuratică încântare omenească toate aceste uriaşe comori de laudă şi litanie de irmos şi condac, de icos şi canon, de paraclis şi acatist şi încă mai departe tot muntele acela sfânt de înălţimi liturgice, zborul acela de stih şi melodie de tot felul al Sfintelor Slujbe pe care atâţia melozi, şi sfinţi imnologi, şi psalţi, şi corifei, şi protopsalţi, şi dascăli şi toate acele mari glasuri de altar, de strană şi amvon, care necurmat şi de veacuri au rodit şi ş-au adăugat în Biserică mai mult decât pentru oricine – afară de Marele Dumnezeu şi Domnul nostru, întru măreaţa şi sfânta proslăvire a Sfintei Mirese şi Maici şi Fecioare, Doamna Cerului şi a Pământului, Sfânta Maria?

(extrase din: Arhim. Sandu Tudor – Mari duhovnici despre Maica Domnului, Ed. Eikon, 2003)

 

Urmăritori / Pingbacks

  1. Doamnă a rugăciunii este Maica Domnului | Ortodox - […] (Arhim. Sandu Tudor – Mari duhovnici despre Maica Domnului, Ed. Eikon, 2003) […]

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *