Selectați pagina

Măcar de te-ar lăuda vreun om, totuși nu vei avea nici un folos dacă Dumnezeu nu te va lăuda

Măcar de te-ar lăuda vreun om, totuși nu vei avea nici un folos dacă Dumnezeu nu te va lăuda

„Că nu suntem precum cei mulţi, cari cârciumăresc (măsluiesc) cuvântul lui Dumnezeu” (2 Cor. 2, 17). «Dacă chiar şi grăim lucruri mari, totuşi nu spunem că este ceva al nostru, ci toate ale lui Hristos.» Noi nu urmăm pe apostolii cei mincinoşi, cari zic că ale lor sunt cele vorbe multe. Aceasta va să zică a cârciumări, când cineva măsluieşte vinul, când vinde cu bani ceea ce trebuia a da în dar. Prin aceste cuvinte mi se pare că ia în derâdere şi averile, şi ceea ce am mai spus iarăşi dă a înţelege, adică acei amăgitori amestecă cele ale lor cu cele ale lui Dumnezeu, ceea ce şi Isaia zicea, învinovăţind: „Că cârciumării tăi amestecă vinul cu apă” (Is. 1, 22.). Dacă deci se spun acestea şi despre vin, apoi nu ar greşi cineva dacă ar spune aşa şi de învăţătură. «însă nu aşa facem noi, zice, ci ceea ce ni s-a încredinţat, aceea şi dăm mai departe, împărtăşindu-vă cuvântul neamestecat, nemăsluit». Pentru aceea a şi adăogat: „ci ca din curăţie, ci ca de la Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu întru Hristos grăim”. Nu propovăduim acestea, zice, amăgindu-vă, facându-vă plăcere sau punând ceva de la noi şi amestecând, ci ca de la Dumnezeu”, adică «nu spunem că vă hărăzim ceva de la noi, ci pe toate le-a dat Dumnezeu». Căci aceasta înseamnă „de la, Dumnezeu”, adică a nu ne mândri de nimic ca fiind al nostru, ci toate a le lega de dânsul.

Întru Hristos grăim”. Adică nu întru înţelepciunea noastră, ci învăţaţi prin puterea lui – iară aceia se fălesc nu în aşa chip, ci ca şi cum ar fi pus ceva dela dânşii. Pentru aceea şi luându-i în râs, în altă parte zicea: „Că ce ai, care nu ai luat? Iar de ai şi luat, pentru ce te îngâmfi ca şi cum nu ai fi luat” (1 Cor. 4,1) Aceasta este cea mai mare virtute, a pune totul în seama lui Dumnezeu, a nu socoti nimic al tău, a face totul nu spre slava oamenilor, ci spre slava lui Dumnezeu, căci El este cel ce va cere răspuns de faptele făcute. Dar acum cum toate s-au răsturnat pe dos, căci de cela ce şade pe scaun şi cere răspuns de fapte nu ne temem aşa de tare, iar de cei ce stau împreună cu noi şi ne judecă, ne înfricoşăm.

Dar de unde oare vine boala aceasta? De unde şi cum a pătruns în sufletul nostru? De acolo că nu ne gândim întruna la Dumnezeu, ci ne lipim de cele de faţă. De aici vine apoi că şi în faptele cele rele uşor cădem, iar dacă poate şi facem vreo faptă bună, o facem mai mult de fală, ca şi de aici să ne vină pagubă. A văzut cineva de multe ori pe o femeie cu căutătură vinovată şi necurată, şi nu-l ştie poate nici femeia aceea şi nici cei ce sunt pe lângă dânsa; însă de ochiul cel neadormit nu se poate dosi. Căci acela chiar şi mai nainte de a se face păcatul a ştiut că acel suflet va fi stricat, a cunoscut şi aşezarea lui lăuntrică, şi cugetele cele care se învârtesc numai în tulburări şi nelinişte, fiindcă cel ce ştie toate nici nu are trebuinţă de mărturii şi dovezi.

Deci nu te uita către cei deopotrivă cu tine. Măcar de te-ar lăuda vreun om, totuşi nu vei avea nici un folos dacă Dumnezeu nu te va lăuda. Chiar de te-ar dispreţui vreun om, totuşi nici o vătămare nu vei avea, dacă Dumnezeu nu te va dispreţui. Aşadar nu mânia pe judecător făcând vorbă multă de cei deopotrivă cu tine, iar când el se nemulţămeşte împotriva ta, tu nu te temi, nici te înfricoşezi. Să dispreţuim dar lauda oamenilor.

Până când oare vom fi atât de mici de suflet, căutând numai jos la pământ? Până când oare vom dăinui a ne târî aici jos pe pământ, în vreme ce Dumnezeu ne ridică până la cer? Dacă fraţii lui Iosif ar fi avut înaintea lor frica lui Dumnezeu, precum trebuia a avea, nu ar fi omorât pe fratele lor în pustietate. Cain de asemenea, dacă s-ar fi temut de dânsul, după cum trebuia, nu ar fi zis fratelui său: „Vino să ieşim la câmp” (Fac. 4, 9). Dar pentru ce, fricosule şi ticălosule, îl desparţi pe dânsul de tatăl său şi-l scoţi în pustietate? Nu cumva poate Dumnezeu nu vede şi în câmp cutezanţa ta? Nu te-ai învăţat de la cele petrecute cu tatăl tău, că Dumnezeu toate le ştie şi că este de faţă la toate cele ce se petrec? Şi pentru ce oare nu a spus aceasta Dumnezeu către dânsul chiar, carele tăgăduia: «Te ascunzi de mine, carele sunt de faţă pretutindeni şi ştiu până şi tainele omului? Pentru ce ai făcut aceasta?» – pentru că încă nu putea acela a filosofa bine. Deci ce-i spune Dumnezeu? „Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine”, zice, nu ca şi cum sângele ar avea glas, ci după cum şi noi zicem despre nişte împrejurări învederate şi lămurite că «faptul acesta strigă la cer».

Pentru aceea ni se cade totdeauna a avea înaintea noastră hotărârea lui Dumnezeu, şi atunci toate cele rele se vor stinge. Tot aşa, şi în rugăciuni vom fi cu trezvie dacă ne vom gândi cu cine vorbim, dacă vom judeca bine că atunci noi îi aducem jertfa, că avem în mână cuţit, şi foc, şi lemne; dacă eu gândul nostru deschidem porţile cerului, dacă ne strămutăm acolo, şi luând cuţitul Duhului, îl înfigem în gâtul jertfei, dacă îi vom jertfi lui trezvia noastră şi vom vărsa lacrămi. Că astfel este sângele acestei jertfe, şi cu o astfel de jertfa se va înroşi acel jertfelnic.

Fragment din Comentarii sau Tâlcuire la a Doua Epistolă către Corintheni, a celui între Sfinți Părintelui nostru Ioan Hrisostom, Carte ortodoxă, 2007

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *