Selectați pagina

Lepădarea de Hristos

Lepădarea de Hristos

Sf. Maxim Mărturisitorul: ’’A tăinui cuvântul Adevărului înseamnă a te lepăda de El ’’.

Nota redacţiei: În zilele noastre necunoaşterea adevărului evanghelic şi a tradiţiei ortodoxe este păcat. Nimeni nu se poate îndreptăţi că …nu a ştiut … Trăim în secolul suprainformaţiilor.Totul se ştie, dar aproape nimic bun nu se face. Ne lipseşte fermitatea voinţei şi râvna de a mărturisi Adevărul din cauză că convingerile noastre religioase nu au un temei solid în conştiinţa noastră de creştini ortodocşi…

Cu vreo şaisprezece veacuri în urmă strălucea în părţile Egiptului ca o stea luminoasă Cuviosul Paisie cel Mare. Din numărul cel mare al ucenicilor săi, Cuviosul Paisie avea pe unul mai de – aproape, pe care îl iubea mult pentru nerăutatea şi pentru simplitatea lui. Odinioară acest ucenic a mers în cetate spre a vinde lucrul mâinilor. Întorcându – se în schit după câteva zile, ucenicul vede cu mirare că duhovnicescul lui părinte, adică Sfântul Paisie, care îl avea la atâta dreagoste, acum nu – i mai dă nici o atenţie. Nici măcar blagoslovenia obişnuită nu i – o mai dădea bătrânul, ba încă se ferea de el ca de un străin. Se uita lung la el, ca şi cum nu l – ar cunoaşte. Mirat de această străină schimbare, ucenicul îl întreabă:

– Părinte, de ce te fereşti aşa de mine?

– Dar cine eşti tu, că eu nu te cunosc!? , îi răspunde bătrânul.

– Cum nu mă cunoşti, nu sunt eu cutare ucenic, pe care îl iubeai aşa de mult?

– Ucenicul acela era creştin, răspunde Cuviosul, nu aşa cum eşti tu. Chipul tău din afară seamănă cu dânsul, dar sufletul tău a murit duhovniceşte. Semnele credinţei celei vii s – au pierdut de la tine şi eşti ca un mort între noi. Spune – mi ce ai păţit, pogorându – te în cetate?

– N – am păţit nimic şi nici n – am săvârşit nici un rău, răspunde ucenicul.

– Ticălosule, îi zice bătrânul, ai suferit cea mai mare pagubă şi mai zici că n – ai păţit nimic! Atâta de nesimţitor eşti! Fugi acum de la mine, căci nu mai pot sta de vorbă cu cel ce s – a lepădat de Hristos!

– Cum, Părinte, eu m – am lepădat de Hristos? , a strigat cu spaimă ucenicul şi a început a plânge cu suspine.

Apăsat de mustrarea cea aspră, bietul ucenic şi – a adus aminte despre o întâmplare pe care a avut – o când mergea spre cetate. Şi anume s – a întâlnit pe cale cu un evreu foarte meşter la cuvânt şi viclean. Acesta se arăta a fi un om învăţat şi iscusit în cuvintele Scripturii. Văzând el pe ucenic că este simpluţ şi cam sfios, a început să discute despre Domnul nostru Iisus Hristos. Între altele, jidovul cel viclean şi – a vărsat veninul lui de şarepe, zicând că nu este Hristos adevărat acela pe care Îl cinstesc creştinii, ci altul este Hristos, adică acela pe care îl aşteaptă jidovii. La aceste vorbe hulitoare, ucenicul din cauza prostimii lui, n – a îndrăznit să mustre pe spurcatul nepot al lui Iuda, nici nu şi – a astupat urechile, şi nici nu s – a tulburat, ca să se depărteze de el, ci a mers cu el înainte pe cale. S – a sfiit de vicleanul jidov, şi, în loc să – l mustre, a căutat să – i ţină hangul la vorbă, şi anume a rostit că poate să fie aşa cum zice el. Prin cuvântul ’’poate ’’ucenicul a dat de înţeles că nu este nici el sigur de venirea Domnului, ca şi cum ar fi zis că nici el nu este departe de părerea jidovului necredincios. Îndoiala cea de o clipă, care s – a strecurat în mintea lui cea proastă, a fost socotită ca o lepădare de Hristos. Şi Cuviosul Paisie a cunoscut cu duhul căderea ucenicului şi s – a tulburat. Nepăsarea şi sfiala, care le – a arătat ucenicul faţă de jidovul hulitor, a fost ca o trădare a sfintei credinţe, pentru asta se ferea cuviosul de ucenic. Abia după o pocăinţă cu multe lacrimi fierbinţi a fost primit ucenicul iarăşi în slujbă de către Sfântul Paisie.

Din această pildă putem cunoaşte câtă atenţie aveau Sfinţii Părinţi când era vorba de taina Credinţei. Lepădarea ucenicului s – a făcut prin neştiinţă, din cauza prostimii lui. Iar dacă se întâmpla ca cineva să tăgăduiască cu bună ştiinţă Sfânta şi Dreapta Credinţă, atunci toţi se tânguiau pentru el ca şi pentru cel mort, şi nimeni dintre credincioşi nu avea voie să facă legături cu cel ce s – a lepădat. Mai tare se fereau de el, decât de cel bolnav de ciumă. În asemenea cazuri Biserica punea legături de afurisenie pentru cel căzut din credinţă şi numai după o lungă pocăinţă era primit din nou între credincioşi, însă nu avea voie să se împărtăşească până în ceasul morţii, iar dacă cumva era cleric, atunci pierdea dreptul la slujbă pentru toată viaţa. Aşa era în vremea veche. Dar astăzi ce ne este dat să vedem în lumea creştinilor noştri? … Păstorii cei duhovniceşti ascund astăzi toiagul mustrării şi pleacă steagul credinţei în faţa stăpânirii lumeşti …

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: