Selectați pagina

Iubirea desăvîrşită faţă de Dumnezeu, potrivită voii Lui, se împotriveşte vrăjmaşilor ascunşi

Iubirea desăvîrşită faţă de Dumnezeu, potrivită voii Lui, se împotriveşte vrăjmaşilor ascunşi

,,Căci vrăjmaşii tăi, o, omule, nu tac faţă de tine,,

  Nu neglija, nici nu dispreţui conştiinţa ta.
 Şi nu te încrede deloc în tine, că ai ajuns la ceva vrednic de Dumnezeu, ci vezi-te în ţinutul vrăjmaşilor tăi.
Suferirea răului întru conştiinţă înţelege nepăsările tale dinainte de ea; şi plînsul simţurilor vindecă ranele produse de vrăjmaşii dinlăuntru.
Iubirea desăvîrşită faţă de Dumnezeu, potrivită voii Lui, se împotriveşte vrăjmaşilor ascunşi.
 Şi curăţia ascunsă, biruind pe vrăjmaşii ascunşi, pregăteşte pe om pentru odihna Fiului lui Dumnezeu, iar curăţia văzută păzeşte virtuţile.
Şi dacă cunoştinţa este cea care le naşte, ea este şi cea care le păzeşte.
A afla mulţumirea în vremea ispitei, întoarce ispitele ce vin spre cele dinapoi şi a nu crede că osteneala ta place lui Dumnezeu, îţi pregăteşte ajutorul lui Dumnezeu ca să te păzeşti.
Căci cel ce-şi dă inima sa ca să ceară cu evlavie ajutorul Lui, cu adevărat, nu poate să ştie că a plăcut lui Dumnezeu.
Fiindcă pînă ce conştiinţa îl mustră pentru unele din faptele lui contrare firii, este străin de libertate. Căci pînă ce este Cel ce-l mustră, este şi Cel ce-l judecă şi pînă este osîndirea, nu este libertate.
Dacă rugîndu-te deci, te vezi pe tine neosîndindu-te pentru nimic, eşti cu adevărat liber şi ai intrat în odihna lui Dumnezeu după voia Lui.
De vezi că rodul cel bun s-a întărit şi nu-l mai înăbuşe neghinele vrăjmaşului, chiar dacă cei ce te războiesc nu s-au depărtat, încrezători în răutatea lor înseamnă că nu mai ai de luptat cu simţurile tale.
Şi dacă nourul umbreşte cortul tău şi soarele te arde în timpul zilelor şi lumina nu-ţi lipseşte nici noaptea, dacă deci a aflat în tine toată pregătirea cortului ca să stea şi să-l păzească, după voia lui Dumnezeu, înseamnă că s-a ajuns în tine la biruinţa pentru Dumnezeu şi deci El umbreşte cortul. Căci este al Lui şi El merge înaintea lui şi-i pregăteşte mai dinainte odihna.
 Şi dacă nu se opreşte El mai întîi, în locul în care voieşte, cortul nu se poate odihni, precum zice Scriptura.
A judeca pe aproapele şi a-l nesocoti şi a-l dispreţui în inima şi a-l bîrfi cînd vine vremea, şi a-l certa cu mînie şi a-l vorbi de rău către altul, îl face pe cel ce face aceasta străin de mila de care se fac părtaşi sfinţii, o dată cu virtuţile cele vrednice de cinste.
 Căci acestea desfiinţează ostenelile pe care le face omul şi pierde roadele cele bune ale lor.
De zice cineva: „Plîng păcatele mele”, şi săvîrşeşte ceva din ele, este fără minte.
De zice cineva: „Plîng păcatele mele” şi are ceva din ele, se amăgeşte pe sine.
Cel ce caută liniştea (isichia) şi nu se îngrijeşte să taie în ea patimile, este orb în sfînta zidire a virtuţilor.
Cel ce lasă păcatele sale şi se îngrijeşte să îndrepteze pe altul, se leneveşte în cererea cea din toată inima şi este lipsit de rugăciunea către Dumnezeu întru cunoştinţă.
Aceasta este bărbăţia omului: să lupte cu păcatele lui de mai înainte, de care se roagă să fie iertat, cerînd să nu mai fie cîştigat iarăşi, de ele fie în inima, fie în faptele sale, fie în simţuri.
Dacă nu domneşte amintirea păcatelor neîncetat în inima lui, şi aceasta nu-l întoarce de la toate cele din lume, ca să nu-l stăpînească, nu se poate înfrîna de la păcatele lui şi nu se simte sătul de ele şi nu se poate reţine să nu judece făptura lui Dumnezeu.
Fericit este cel ce s-a învrednicit de acestea cu adevărat şi nu în chip făţarnic şi cu multă răutate. Dar fapta celor ce plîng cu adevărat cu mintea şi cu simţurile lor prin aceste fapte văzute, este să nu judece pe aproapele
Şi a răspunde cu rău, înseamnă a fi departe de plîns. A lăsa întipărit ceva din ale lumii (a te lăsa stăpînit de închipuirea cu privire la ceva din ale lumii) pentru slava deşartă, este a fi departe de ea cu mintea.
Cel ce se întristează spunînd: „Nu ţi-am cerut părerea despre aceste gînduri”, este departe de el de a nu-şi face voia sa cu privire la el.
Spunînd tu despre cineva că bun, sau nu, este o ruşine pentru acela, arătînd că judecîndu-l eşti mai rău ca acela.
A voi să cunoşti un lucru care nu este al tău este o ruşine şi o lipsă de învăţătură şi o robie rea, care nu-ţi îngăduie să cunoşti păcatul tău.
De te osîndeşte cineva şi suferi, nu este în tine plînsul adevărat.
De se întîmplă cu tine o faptă de dare şi luare şi te vor lipsi unii de ceva şi te vei supăra, nu este în aceasta frica lui Dumnezeu.
De vor spune vreunii vreun cuvînt împotriva ta şi te tulburi, nu este acea frică nici în aceasta.
De te laudă cineva şi primeşti, nu este ea nici în aceasta.
De te înjură vreunii şi te doare, nu este nici aci.
De alergi la cei slăviţi ai lumii, dorind prietenia lor, nu este nici aci.
De vor vorbi vreunii cu tine şi vei voi să le opui cuvîntul tău, nu este nici aci.
De vor trece cu vederea cuvintele tale, si te va durea ,nu este nici aci.
Căci toate acestea arată pe omul vechiu, că trăieşte şi stăpîneşte, că nu sînt aci cele ce-l războiesc pe el, nici plînsul adevărat al celui în care lucrează Dumnezeu.
Dar trebuie să lucreze ochii minţii ca să se cunoască cineva pe sine că este duşman al lui Dumnezeu prin voia proprie.
Dacă vei fi păzitor al poruncilor lui Dumnezeu şi vei face lucrul tău întru cunoştinţă pentru Dumnezeu şi vei fi încredinţat că nu poţi plăcea lui Dumnezeu, potrivit slavei Lui, şi dacă vei pune înaintea ochilor tăi păcatele tale, şi te vei vedea opunîndu-te celui rău, care vrea să te dărîme pentru că socoteşti să te îndreptăţeşti şi să-ţi păzeşti zidirea pe care ţi-a zidit-o plînsul, – atunci vei cunoaşte că te-ai cunoscut pe tine însuţi şi unde locuieşti şi nu te vei mai încrede în inima ta, pentru că ai dobîndit biruinţa.
De fapt, dacă nu răspunde omul in faţa judecăţii şi nu aude hotărîrea şi nu cunoaşte care este locul lui, nu se poate convinge că prin frică place lui Dumnezeu.
Căci întristarea după Dumnezeu, care mănîncă inima, poate cîştiga simţurile; şi împotrivirea (la cele rele) cu trezvie, păzeşte sănătoase simţurile minţii.
Căci omul nu este în stare, nici nu se poate încrede în el însuşi (să se ferească de rău). El trebuie să se afle neîncetat în osteneală pînă ce este în trup.

Căci biruinţa celui ce lucrează constă în a se preda pe sine întreg lui Dumnezeu. Şi cînd se va desăvîrşi după voia Lui, înseamnă că s-a înscris în cartea celor vii, şi atunci vor mărturisi despre el cei din cer, fiindcă a trecut peste stăpînitorii de-a stînga.

Atunci pomenirea lui este cu cei din cer. Pînă ce este însă încă războiu, omul se află sub frică şi cutremur, fie că a învins astăzi, fie că a fost învins, sau va învinge, sau va fi învins mîine. Căci lupta înconjoară şi strînge inima. Numai lipsa de patimi nu este războită, căci a primit cununa şi nu mai e îngrijată de cele trei că sînt împărţite cînd ajung să se împace între ele prin Dumnezeu iar acestea trei sînt, după Apostol, sufletul, trupul şi duhul (I Tes. 5, 23).

Căci spune undeva, într-o Epistolă, că atunci cînd cele trei se vor face una prin lucrarea Duhului Sfînt, nu mai pot fi despărţite.
„Căci dacă Hristos a murit şi a înviat şi nu mai moare, moartea nu-L mai stăpîneşte pe El” (Rom. 6, 9).
Iar moartea Lui s-a făcut mîntuirea noastră.

CUVIOSUL ISAIA PUSNICUL ,,Douăzeci şi nouă de cuvinte,,
TRADUCERE DIN GRECEŞTE, INTRODUCERE ŞI NOTE DE Pr. prof. dr. DUMITRU STĂNILOAE
MEMBRU AL ACADEMIEI ROMANE
EDITURA HARISMA BUCUREŞTI – 1991 

Abonați-vă la canalul nostru Telegram!

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *