Selectați pagina

Invierea lui Lazar. Arhiereii si fariseii uneltesc impotriva lui Iisus.

Invierea lui Lazar. Arhiereii si fariseii uneltesc impotriva lui Iisus.

11,1-3: Şi era bolnav un oarecare Lazăr din Betania, satul Măriei şi al Martei, sora ei. Iar Maria era aceea care a uns cu mir pe Domnul şi I-a şters picioarele cu părul capului ei, al cărei frate Lazăr era bolnav. Deci au trimis surorile la El, zicând: Doamne, iată, cel pe care îl iubeşti este bolnav.

Şi se cuvine să ştim şi aceasta, anume că această Maria „care a uns cu mir pe Domnul” nu este curva cea pomenită la Luca (7, 37-38), ori cea de la Matei (26, 7), ci o alta, [care] nu [era] curvă, ci cinstită şi iubitoare de Dumnezeu şi îmbunătăţită. Căci se sârguia pentru primirea lui Hristos şi slujea, precum însuşi loan mai jos mărturiseşte (11, 20); dar şi „partea cea bună” se mărturiseşte că „şi-a ales”, precum zice Luca (10,42). Şi surorile [acestea] aşa erau de minunate şi cunoscute, încât şi Lazăr s-a făcut cunoscut prin ele. Căci zice [Evanghelistul] că „era Lazăr din Betania, din satul Măriei şi al Martei”.
Dar, pentru ce „au trimis” să-L roage pe Iisus şi nu merg ele [însele], precum sutaşul şi omul cel împărătesc? (Matei 8, 5-13; Luca 7,1-10; loan 4, 46-54). Pentru că foarte nădăjduiau la Hristos şi pentru că erau femei şi nu se cuvenea ca aşa, cu lesnire, să iasă din casă şi pentru că erau ţinute de plângere şi se îndeletniceau [zăboveau] pe lângă fratele lor. Şi cum că nu din nebăgare de seamă au făcut aceasta, este arătat din cele de după acestea [care urmează], căci multă cinste şi evlavie arată şi rugăminte statornică.
Iar aceasta ce zic: „Iată, cel pe care îl iubeşti” o spun ele, vrând să tragă pe Domnul spre milostivire, prin a-I aduce Lui aminte de numele iubirii.
Incă arată şi oarecare credinţă graiul acesta al femeilor. Căci, într-atâta cunoscuseră ele că este foarte multă putere la Domnul, încât se şi minunează că s-a atins boala de bărbat, care era iubit de El. Căci graiul acesta: „Iată, cel pe care îl iubeşti este bolnav”, se pare că este, oarecum, minunător [cu chip de mirare].

11, 4-6: Iar Iisus, auzind, a zis: Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească. Şi iubea Iisus pe Marta şi pe sora ei şi pe Lazăr. Când a auzit, deci, că este bolnav, atunci a rămas două zile în locul în care era.

Fiindcă avea să „zăbovească” acolo „două zile”, pentru aceasta zice că „boala nu este spre moarte”, măcar că spre moarte se făcuse. Insă, precum am zis, vrând, totodată, să-i facă pe vestitori să zăbovească şi, cumva o mângâiere oarecare să le dea lor, ca, nu stăruind asupră-I să-L supere, pentru aceasta, zice că „[boala] nu este spre moarte”.
Incă şi întru alt chip: dacă vei socoti [cumpăni] bine, nici „boala” nu era spre acel fel de moarte cu care mor cei mulţi spre vreme îndelungată, ci vremelnică şi de patru zile.
Căci, de vreme ce a înviat a patra zi, uitându-ne noi la sfârşitul lucrului, zicem că „nu spre moarte” a fost „boala” aceea. „Ci pentru slava lui Dumnezeu, ca să Se slăvească Fiul lui Dumnezeu”. Vezi că una este „slava” Tatălui şi a Fiului? Căci, după ce a grăit: „pentru slava lui Dumnezeu”, a adăugit, „ca să Se slăvească Fiul lui Dumnezeu”, căci neschimbată este slava lui Dumnezeu – zic a Tatălui de a Fiului. Deci, şi Fiul Dumnezeu este, precum şi Tatăl – deplin şi adevărat. Căci, a Celor Cărora le este slava una, şi Fiinţa le este una. Aşadar, şi de aici ruşinezese arienii!

Iar cuvântul ce zice: „ca să Se slăvească”, să nu-l înţelegi arătător de pricină [cauză], ci însemnător de cele întâmplate şi de lucru săvârşit, precum de multe ori am zis.

Căci, nu „ca să Se slăvească” Dumnezeu, pentru aceasta s-a bolnăvit Lazăr, ci s-a întâmplat boala de altundeva şi o a uneltit [folosit, întrebuinţat] Domnul pe dânsa spre „slava lui Dumnezeu”.

Şi [Domnul] „a zăbovit două zile”, ca să se răcească [cel mort] şi să fie îngropat, ca nimeni să nu poată zice că: „ameţeală a fost, leşinare a fost, că uimire a fost şi nu a murit”. Pentru aceasta şi „zăboveşte” atâta vreme, ca şi stricăciune să se facă şi să zică sora lui că „pute” (loan 11, 39).

11, 7-10: Apoi, după aceea, a zis ucenicilor: Să mergem iarăşi în ludeea. Ucenicii l-au zis: învăţătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci acolo? A răspuns Iisus: Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede lumina acestei lumi; iar dacă umblă cineva noaptea se împiedică, pentru că lumina nu este în el.

Niciodată, în nici un alt loc, nu a spus de mai înainte unde va să meargă, ci numai aici se vede că spune de dinainte. Aşadar, de vreme ce ucenicii foarte se temeau a merge în ludeea, pentru aceasta le spune mai înainte, ca nu dintru mergerea cea de năprasnă [grabnică] ei să se turbure, ducându-se fără de veste în locul de care se temeau. Deci, fiindcă se temeau şi pentru Dânsul – căci încă nu aveau cunoştinţa cea de săvârşit [desăvârşită] pentru El -, însă mai mult [fiindu-le frică] pentru ei, zic: „Acum Te căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi iarăşi Te duci acolo?” Iar El îi îmbărbătează pe ei şi zice: „Precum acela care «vede lumina nu se împiedică», iar cel ce « umblă noaptea» acela «se împiedică», aşa şi cel care face bine şi «umblă» în lucruri [lucrări] luminate, nici un rău nu va pătimi, iar cel care face cele rele, va pătimi rău. Aşadar, voi, nu se cuvine să vă temeţi, căci noi nimic vrednic de moarte n-am făcut”.

Sau şi întru alt chip [înţeles]: „Dacă acela care vede «lumina» aceasta «nu se împiedică», cu mult mai vârtos «nu se va împiedica» cel care este cu Mine, dacă nu se va depărta de Mine. Deci, şi voi, fiind împreună cu Mine, Cel Care sunt «Lumina» (loan 8,12), în zadar vă temeţi”.
Iar alţii „ziuă” înţeleg pe vremea cea mai dinainte de Patimă, iar „noapte” pe cea a Patimii. Deci, zice Domnul: „Voi, până este «ziuă», adică atâta cât încă nu a sosit vremea Patimii, nu vă veţi împiedica, căci nu veţi fi goniţi [prigoniţi, alungaţi] de iudei, nici altceva potrivnic nu vă va întâmpina pe voi. Iar când va veni «noaptea» – Patima Mea, zic- atunci, cu adevărat, vă veţi încuia întru o căşcioară «de frica iudeilor» (loan 20, 19), Şi, de atunci, de când Eu, Cel Care sunt «Lumina», nu voi mai petrece [rămâne] împreună cu voi trupeşte, [de atunci] necazuri şi dureri şi multe împiedicări şi împotriviri veţi avea – şi «noaptea» necazurilor avea-o-veţi”.

11, 11-16: A zis acestea, şi după aceea le-a spus: Lazăr, prietenul nostru, a adormit; Mă duc să-l trezesc Deci I-au zis ucenicii: Doamne, dacă a adormit, se va face bine. Iar Iisus vorbise despre moartea lui, iar ei credeau că vorbeşte despre somn ca odihnă. Deci atunci Iisus le-a spus lor pe faţă: Lazăr a murit. Şi Mă bucur pentru voi, ca să credeţi că n-am fost acolo. Dar să mergem la el. Deci a zis Toma, care se numeşte Geamănul, celorlalţi ucenici: Să mergem şi noi şi să murim cu El.

Fiindcă aceia se temeau să meargă în Iudeea, Domnul le zice lor: „Măcar de Mă şi căutau pe Mine iudeii să Mă ucidă cu pietre (loan 10, 31- 33; 11,8), însă aceasta era pentru că le vorbeam lor şi îi mustram. Iar acum nu «Mă duc» ca să le vorbesc lor, ci ca să-l cercetez pe «prietenul [nostru]». Pentru aceasta, nu se cuvine să vă temeţi. Căci nu «merg» pentru aceleaşi pricini pentru care [am fost] şi mai înainte, ca să Mă tem şi de primejdia [primejduirea] cea de la iudei, ci pentru deşteptarea «prietenului»”.

Iar ei, vrând să zăticnească [împiedice] mergerea acolo, zic: „îndeajuns este, «de a adormit, se va mântui»; aşadar, nu se cuvine să mergem noi, pentru că nu este lucru de nevoie”. Măcar că El şi pentru aceea a adăugit aceasta – „prietenul nostru” -, ca să arate cum că, de nevoie este mergerea acolo, însă ei zic că: „Nu este de nevoie aceasta, fiindcă, de acum, acela „s-a mântuit [se va face bine]” prin adormire. Iar mai vârtos [cu prisosinţă] nu numai că nu este de nevoie mergerea Ta, ci şi spre vătămare «prietenului». Căci, dacă – precum nouă ni se pare – «somnul» îi este lui spre mântuire [izbăvire, însănătoşire], iar Tu vei merge ca să-l deştepţi [trezeşti], vei zăticni [împiedica] mântuirea [însănătoşirea] lui. Pentru aceasta, nu se cuvine să mergi ca să-l deştepţi, căci spre vătămare îi este lui aceasta”.
Aşadar, după ce i-a văzut pe dânşii că încă pregetau, atunci arătat zice că: „[Lazăr] a murit”. însă, pentru care pricină nu le-a spus lor şi mai înainte aşi „arătat [pe faţă]”, ci ascuns [tăinuit] „somn” numind „moartea”? Pentru multe.
Mai întâi pentru netrufie [smerenie], căci nu voia a Se arăta trufaş, ci învierea ascuns [tăinuit] a numit-o „deşteptare”. Căci, cum ar fi zis cuvântul acesta, dacă nu „somn” ar fi numit „moartea”? Iar cum că aceasta este adevărată – anume că dintru smerenie a zis ascuns [tăinuit] -, arătat [adeverit] este din cele de după acestea [care urmează].

Pentru că, după ce a zis: „[Lazăr] a murit”, nu a adăugit: „Merg ca să-l înviez pe el”. Vezi cum nu voia a Se făli pentru cele ce prin lucruri avea să le adeverească?

Dar încă [face aceasta] şi învăţându-ne pe noi, ca nu aşa, cu lesnire, sa ne făgăduim. Căci, măcar deşi cu sutaşul a făcut aceasta, căci a grăit: „Eu venind îl voi tămădui pe dânsul” (Matei 8, 7), însă acolo a zis aceasta ca să arate credinţa aceluia [a sutaşului]. Şi aceasta este o pricină, pentru care „moartea” o a numit „somn”. Iar o alta, ca să ne arate nouă că şi [chiar] toată „moartea” este „somn” şi odihnă.

Şi a treia: deşi pentru alţii „moarte” era săvârşirea lui Lazăr, însă pentru lisus – Cel Care peste puţin [timp] avea să-l în vieze pe el – „somn” se socotea Şi, precum nouă ne este lesne a-l deştepta pe cel ce doarme, aşa şi Lui – însă mai vârtos [cu prisosinţă] – de mii de ori îi este mai lesne să-l învieze pe cel mort.

Zice [Domnul]: „«Şi Mă bucur pentru voi», ca acum mai mult «să credeţi» Mie [în Mine] ca lui Dumnezeu, „că n-am fost acolo” ci, departe fiind, mai înainte vă spun vouă de moartea cea din Betania, nu auzind despre ea ci, ca un Dumnezeu, mai înainte văzând ceea ce departe s-a întâmplat.

Iar unii aşa au înţeles-o aceasta: „«Mă bucur pentru voi» că aceasta, [anume] că Eu «n-am fost acolo», vă va fi de folos vouă spre mai multă credinţă. Căci de aş fi fost de faţă, L-aş fi tămăduit pe cel bolnav, iar aceasta, mică minune ar fi fost, spre arătarea puterii [Mele18]. Insă, fiindcă Eu n-am fost de faţă şi moartea a venit şi voiesc a merge să-l înviez pe el, mai mult vă veţi întări întru credinţa Mea, când Mă veţi vedea pe Mine că şi aceasta o pot – pe care mai înainte încă nu vi-o arătasem vouă -, [anume] ca, unui mort care de acum era stricat şi împuţit, să-i «închei vinele» lui şi să-l înviez” (lezechiil 37, 6, 8).
Acestea zicând Domnul, şi arătând că mergerea lor acolo este de nevoie, Toma, cel mai fricos decât ceilalţi, zice: „Să mergem să murim cu El”, căci nu al îndrăznelii, ci al temerii şi al împuţinării de suflet este graiul acesta Căci, ca să-i zăticnească şi pe „ceilalţi împreună ucenici”, le pomeneşte lor de moarte. Şi într-adins pune în mijloc aceasta: „să murim”, ca şi cum ar fi zis unele ca acestea: „«Să mergem şi noi» cei nebuni şi fără de socoteală, şi care nu purtăm grijă pentru a noastră mântuire [izbăvire] şi viaţă, «să murim cu El». Fie [aşa], că El întru nimic nu-şi socoteşte viaţa Sa, însă şi noi aşa de fără de socoteală [nesocotiţi] să fim?” Acestea sunt graiurile fricosului! Dar, vezi-l pe ; el mai pe urmă cum pentru adevăr ca un Apostol a fost omorât, aşa [întru ; atâta] l-a întărit pe el dumnezeiescul dar [har], încât cuvântul lui Pavel şi ; pentru el [Toma] să se poată zice: „îndestularea noastră de la Dumnezeu este” şi: „nu eu, ci darul [harul]” (2 Corinteni 3, 5; 1 Corinteni 15,10).
Insă, tu, socoteşte cum Domnul, măcar că Lazăr murise, a zis: „Să mergem la el”, ca şi cum ar fi fost viu, pentru că Lazăr viu era la Hristos, ca la un Dumnezeu.

Adică, Lazăr era viu înaintea lui Hristos, ca înaintea Celui Care, cu adevărat, este Dumnezeu şi Om şi „pentru aceasta şi poate să mântuiască desăvârşit pe cei ce se apropie prin El de Dumnezeu, căci pururea e viu ca să mijlocească pentru ei” (Evrei 7, 25)

11,17-20: Deci, venind, Iisus l-a găsit pus de patru zile în mormânt. Iar Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii. Şi mulţi dintre iudei veniseră la Marta şi Maria ca să le mângâie pentru fratele lor. Deci Marta, când a auzit că vine Iisus, a ieşit în întâmpinarea Lui, iar Maria şedea în casă.

Intr-adins Domnul a aşteptat ca să fie Lazăr [mort] „de patru zile” şi apoi a venit, ca de pretutindeni [dintru toate părţile] minunea neclevetită să o facă. Dar pentru care pricină adaugă Evanghelistul, că „Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii”? Ca să arate, că, prin urmare, mulţi dintre ierusalimiteni erau acolo, că nu era departe Betania. Şi ei „[veniseră ca] să le mângâie” pe femei, nu ca pe cele care erau iubite de Hristos – căci se sfătuiseră că „de II va mărturisi cineva pe El că este Hristos, să fie lepădat din sobor [sinagogă]” (loan 9, 22) -, ci pentru nevoia [povara] necazului, ori ca pe cele mai blagorodnice [de neam bun] cinstindu-le, ori cei care nu erau vicleni, aceia au venit, pentru aceasta şi mulţi dintr-înşii au crezut.
Iar Marta singură iese înaintea Lui spre „întâmpinare” şi nu o ia împreună cu dânsa pe sora sa, fiindcă deosebi voia să vorbească cu El şi să-I vestească ceea ce s-a făcut. Deci, după ce i-a dat ei [Domnul] nădejdi, atunci se duce şi o cheamă pe sora sa Şi nu i-a spus mai înainte surorii sale Maria, vrând să tainuiască [lucrul] de cei care erau acolo. Căci, de ar fi auzit Maria că vine Iisus, s-ar fi sculat spre „întâmpinare” şi ar fi mers împreună cu dânsa şi iudeii cei ce erau de faţă, iar Marta nu voia să ştie aceştia că Iisus a venit.

11,21-28: Şi a zis Marta către Iisus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu îţi va da. Iisus i-a zis: Fratele tău va învia. Marta I-a zis: Ştiu că va învia la înviere, în ziua cea de apoi. Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi Viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine crede şi trăieşte în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta? Zis-a Lui: Da, Doamne. Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit34 în lume. Şi zicând aceasta, s-a dus şi a chemat pe Maria, sora ei, zicându-i în taină: învăţătorul este aici şi te cheamă.

Avea Marta credinţă către Hristos, însă nu câtă trebuia, pentru aceasta şi zice: „Doamne, de ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu”. Iar aceasta, cu adevărat, a zis-o fiindcă nu credea că şi nefiind El de faţă, putea, de ar fi vrut, să oprească [împiedice] moartea fratelui ei. Şi încă – prin cele de pe urmă – mai mare neputinţă a necredinţei arată [Marta], căci zice: „Oricâte vei cere de la Dumnezeu, [Dumnezeu] îţi va da Ţie”. Vezi că îl socotea pe El ca pe un om cu fapte bune şi primit [bineplăcut] la Dumnezeu. Căci nu a zis: „Oricâte vei vrea, vei face”, ci: „Oricâte vei cere îţi va da Ţie”. Iar El, surpând [năruind] aceasta socoteală a ei, zice: „învia-va fratele tău”. Căci nu i-a zis ei: „Aşa [Da], voi cere de la Dumnezeu şi îmi va da Mie”, nici nu S-a unit cu cuvântul ei, ci a uneltit [folosit, întrebuinţat] grai de mijloc, însă, prin cele de pe urmă, mai arătată face a Sa stăpânire şi putere, zicând: „Eu sunt învierea şi Viaţa”.
Deci, fiindcă femeia încă nu credea, şi aceasta pe care a zis-o Domnul: „învia-va fratele tău” nu o cunoştea, ci la învierea cea de Apoi înţelegea ea că va învia el [Lazăr] – căci ştia şi din dumnezeieştile Scripturi că va fi învierea cea de Apoi, însă mai vârtos [cu prisosinţă] din vorbele cele dese ale lui Hristos pentru înviere -, deci fiindcă încă femeia era femeie, o deşteaptă Domnul pe dânsa şi credinţa ei ca pe o moartă o scoală [înviază], zicând mai arătat [adeverit]: „Tu zici că «oricâte voi cere de la Dumnezeu, îmi va da Mie», însă Eu aşa, arătat [vădit], îţi zic ţie că «Eu sunt învierea şi Viaţa». Şi, pentru aceasta, nu întru un loc se cuprinde [hotărniceşte, ţărmureşte] puterea Mea, ci şi de nu voi fi Eu de faţă şi de voi fi, pot a vindeca, căci Eu sunt Dătătorul bunătăţilor, şi nu ca şi cum altul Mi-ar da, ci Eu însumi fiind «învierea şi Viaţa», pot şi să înviez şi să fac viu. Şi «cel ce crede întru Mine, de va şi muri» cu moartea aceasta firească, «viu va fi». «Şi tot cel ce este viu, şi crede întru Mine, nu va muri» cu moartea cea sufletească. Pentru aceasta, nu te turbura, căci, măcar de a şi murit fratele tău, «viu va fi». Şi ce zic, fratele tău? Nici voi, de veţi «crede întru Mine, nu veţi muri», ci de moartea cea mai grea – a sufletului – mai presus veţi fi. Iar, Cel Care izbăveşte de cea mai grea [moarte], cu mult mai vârtos [cu covârşire] de cea mai uşoară îl va izbăvi pe fratele tău cel mort”.

Şi o întreabă [Domnul] pe femeie dacă crede, iar ea, cu toate că atâtea a auzit, nu a înţeles însă ce i-a grăit ei Domnul – socotesc că [s-a făcut aceasta] bolind [Marta] de patimă şi de nepricepere. Căci una întrebând El, alta îi răspunde ea. Pentru că El a întrebat-o dacă „crede” că El este „învierea şi Viaţa” şi cum că „cel ce crede întru Dânsul nu va muri în veac” – [aici] poţi să înţelegi ori moartea cea sufletească, ori cea a trupului, căci, cu adevărat, pentru nădejdea învierii, credincioşii nici nu se spune că mor – iar aceea ce Ii răspunde? „Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care ai venit în lume”. Bine, adică, a mărturisit, şi adevărat, dar nu potrivit cu întrebarea a dat răspunsul. Insă, deodată, dobândeşte aceasta – adică uşurare a întristării celei multe şi contenire a plânsului celui mult.
Şi în taină o cheamă pe sora sa, foarte cu înţelepciune făcând aceasta, pentru iudeii cei care se întâmplau a fi acolo. Căci, de ar fi cunoscut aceia că ea merge să-L întâmpine pe Hristos, ei [iudeii] s-ar fi dus şi aşa ar fi rămas minunea nemărturisită. Iar acum, socotind ei că Maria merge la mormânt ca să plângă, şi pentru aceasta, mergând ei împreună cu dânsa, ei înşişi, de nevoie [prin urmare] s-au făcut văzători şi martori ai minunii.
Dar, cum zice Marta către Maria: „Invăţătorul te cheamă”, fiindcă Evanghelistul nu a însemnat [scris] că Domnul a chemat-o pe dânsa? Deci, ori în taină I-a poruncit Domnul Martei să o cheme pe sora sa, ori venirea lui Hristos, în loc de chemare socotindu-o ea că este, zice: „Te cheamă învăţătorul”. Căci, cum – venind Hristos – nu ar fi fost cu cuviinţă să vie şi ea la Dânsul? Deci, venirea Domnului – care de nevoie cerea ca să-L întâmpine pe Dânsul – o numeşte Evanghelistul chemare. Căci zice: „«Invăţătorul a venit şi te cheamă». Şi fiindcă a venit, însăşi venirea aceasta, în loc de chemare o face către tine, că, venind Acela, lucru de netrecut [neînlăturat] este să ieşi şi tu întru întâmpinarea Lui”.

22,29-32: Când a auzit aceea, s-a sculat degrabă şi a venit la El. Şi Iisus nu venise încă în sat, ci era în locul unde îl întâmpinase Marta. Iar iudeii care erau cu ea în casă şi o mângâiau, văzând că Maria s-a sculat degrabă şi a ieşit afară, au mers după ea, socotind că a plecat la mormânt, ca să plângă acolo. Deci Maria, când a venit unde era Iisus, văzându-L, a căzut la picioarele Lui, zicându-I: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit.

Indată ce a auzit Maria că a venit Iisus, nu zăboveşte, ci „se scoală şi vine la Dânsul”. Dintru aceasta este arătat că nici mai întâi nu ar fi mers Marta mai înainte de dânsa, de ar fi ştiut [Maria] că vine Iisus. „Şi încă nu venise Iisus în sat”, căci umbla încet, ca să nu se pară cum că El singur dă năvală [Se năpusteşte] la minune, ci cum că, fiind El rugat de acelea, a făcut minunea. Şi, fiindcă minunea aceea ce avea să se facă mare era – şi întru acest fel, încât de puţine ori aşa a făcut40 – şi printr-însa mulţi aveau să se folosească, pentru aceasta iconomiseşte ca mulţi să se facă [să fie] martori ai minunii. Căci, spune Evanghelistul: „iudeii cei care erau cu dânsa în casă, au mers după ea”.
Şi Maria, mai cu fierbinţeală a venit la Hristos, decât sora sa, Marta. Pentru că, după ce L-a „văzut” pe El, zice [Evanghelistul] că „a căzut la picioarele Lui”, nesfiindu-se de norod, nici bănuind [presupunând] cât de cât că, poate, acolo vor fi vreunii care să se afle cu urâciune către Hristos, ci tot gândul omenesc lepădându-l de la sine, fiind de faţă învăţătorul şi nemişcată stând întru cinstea cea către Dânsul, zice:„Doamne, de ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu”. Iar Marta, nimic de acest fel nu a făcut, căci nici nu a căzut la picioarele Lui ci, mai vârtos [cu prisosinţă], făgăduindu-i ei Hristos pentru fratele său cele mai bune, ea s-a arătat necredincioasă. Şi, măcar că şi Maria se arată că nu este de săvârşit [desăvârşită] – prin aceasta ce zice: „De ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu” – însă Hristos nimic nu spune către ea, precum [a zis] către sora ei, fiindcă era de faţă norod mult şi nu era vreme de nişte graiuri ca acestea, ci, mai vârtos [cu prisosinţă], Se pogoară ei şi îşi descopere firea Sa cea omenească şi pe cele ale ei [ale firii acesteia], căci auzi ce zice Evanghelistul:

11,33-37: Deci Iisus, când a văzut-o plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea plângând şi ei, a suspinat cu duhul şi S-a turburat întru Sine. Şi a zis: Unde l-aţi pus? Zis-a Lui: Doamne, vino şi vezi. Şi a lăcrimat Iisus. Deci ziceau iudeii: Iată cât de mult îl iubea. Iar unii dintre ei ziceau: Nu putea, oare, Acesta Care a deschis ochii orbului să facă aşa ca şi acesta să nu moară?

Firea spre lacrimi se pornea şi se turbura pentru Maria cea care plângea şi pentru cei care veniseră împreună cu dânsa. Iar Domnul Se „răsteşte cu Duhul” asupra patimii [pătimirii], adică ceartă turburarea prin Duhul [Sfânt] şi o opreşte, şi aşa [astfel] întreabă, ca să nu facă întrebarea cu plângere [plângând El]. Căci – pentru că om era cu adevărat şi ca să adeverească firea cea omenească – fiindcă S-a mâhnit, i-a dat ei [firii omeneşti] să le lucreze pe cele ale sale şi mustră trupul şi-l ceartă pe el prin puterea Sfântului Duh. Dar trupul, nesuferind certarea, se turbură şi se cutremură şi ţine mâhnirea. Insă Domnul slobozeşte toate acestea spre a le pătimi firea, mai întâi adeverind că El cu adevărat şi nu după nălucire este om, iar apoi [face aceasta] şi învăţându-ne pe noi şi punând hotare [mărginiri, îngrădiri] şi măsuri ale mâhnirii şi ale nemâhnirii. Pentru că împietrirea şi nelăcrimarea este a fiarelor, iar cea multă lăcrimare şi plângere şi mâhnire – a femeilor. Deci, fiindcă Domnul S-a împărtăşit cu trupul şi cu sângele nostru, Se împărtăşeşte şi cu cele omeneşti şi fireşti – şi măsuri ale acestora ne arată nouă.

Şi întreabă: „Unde l-aţi pus?”, nu ca şi cum nu ştia – căci cum să nu ştie când, El, şi departe fiind, ştia că a murit – ci ca să nu se pară că însuşi dă năvală la minune, pentru aceasta voieşte ca, de toate, de la ele să Se înştiinţeze şi, rugat fiind, să le facă [toate], pentru ca şi din toată bănuiala să scoată minunea. Dar, fiindcă încă nici un semn [lucru] pentru învierea lui Lazăr nu arătase şi nici nu socoteau [gândeau] că pentru aceasta merge ca să-l învieze pe el, ci ca să plângă, îi zic Lui: „Doamne, vino şi vezi”.
Iar viclenii iudei iarăşi nu se lasă nicidecum de vicleşug, cu toate că atâta de mare necaz vedeau înaintea ochilor lor. Şi ce zic? „Au nu putea Acesta Care a deschis ochii orbului să facă aşa ca şi acesta să nu moară?” Iar acestea le zic ei, clevetind minunea ceea ce s-a făcut cu orbul (Ioan 9,7). Căci ei, datori fiind să se minuneze de minunea aceea, de la moartea acestuia [Lazăr] şi pe aceea [a vindecării orbului] o clevetesc, ca şi cum nu s-ar fi făcut. Şi, neaşteptând sfârşitul lucrului, mai înainte apucă cu clevetirile, atâta de stricaţi erau la socoteli [socotinţe], din zavistie.

11,38-42: Deci suspinând iarăşi Iisus întru Sine, a mers la mormânt. Şi era o peşteră şi o piatră era aşezată pe ea. Iisus a zis: Ridicaţi piatra. Marta, sora celui răposat,I-a zis: Doamne, deja miroase, că este a patra zi. Iisus i-a zis: Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? Au ridicat deci piatra, iar Iisus Şi-a ridicat ochii în sus şi a zis: Părinte, îţi mulţămesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea55 care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis.

Pentru care pricină Evanghelistul întoarce [pomeneşte] în sus şi în jos că Iisus „a lăcrimat” (Ioan 11, 35) şi cum că „S-a răstit” asupra patimii? Ca să ne învăţăm noi că [Domnul], cu adevărat, S-a îmbrăcat în firea noastră. Pentru că [Ioan, mai mult] decât toţi Evangheliştii, grăieşte mai înalte [lucruri] pentru Domnul şi bogosloveşte [teologhiseşte] oarecare taine mari, pentru aceasta şi întru cele trupeşti, mult mai smerite vorbeşte. Drept aceea şi întru plângere – ceea ce este a omenirii [a firii omeneşti] – mult zice că o are [Domnul], dintru aceasta arătând adevărul trupului [întrupării], ca tu să te înveţi că, deşi El era Dumnezeu, era însă şi om. Căci, precum Luca, de la „nevoinţă [chin de moarte]” şi de la „picături” şi de la „sudoare” (Luca 22, 44), aşa şi acesta, de la plângere [lăcrimare] (Ioan 11, 35) adevereşte că [Domnul] cu adevărat a purtat trup.
Dar, pentru care pricină nu a făcut să învieze Lazăr, stând „piatra” deasupra „peşterii”, ci a zis: „Ridicaţi piatra”? Pentru că, Acela Care, cu glasul Său a mişcat trup mort şi a însufleţit pe cel care de acum se stricase [împuţise], cu mult mai vârtos [cu covârşire] ar fi putut să mişte [şi] piatra cu glasul. A zis: „Ridicaţi piatra”, ca pe ei să-i facă martori ai minunii şi să nu zică iarăşi, precum la cel orb: „Acesta este, nu este acesta” (Ioan 9,9). Pentru că a merge la locul acela şi a „ridica piatra” cu mâinile lor, îndeajuns erau acestea, ca să astupe gurile celor nemulţămitori, făcându-se ei martori ai minunii.
Iar aceea ce a zis: „pute, că de patru zile este”, Marta o a grăit necrezând, socotind ea că este cu neputinţă a învia fratele ei din pricina lungimii [mulţimii] zilelor, într-atâta se ţâra [ea] încă pe jos. Insă Hristos, aducându-i aminte ei de cele pe care mai înainte le-a vorbit către dânsa, şi, ca şi cum mustrându-o, ca pe ceea care a uitat, zice: „Au nu ţi-am spus ţie că de vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” Deci, ucenicilor le zicea: „«Ca Fiul lui Dumnezeu să Se slăvească», pentru aceasta a murit Lazăr” (loan 11, 4), iar Martei îi spune: „Vei vedea slava lui Dumnezeu”, pentru Tatăl grăind, căci neputinţa ascultătorilor era pricină [cauză, temei] de a fi spuse în multe chipuri [feluri] cele care se ziceau; căci, fiindcă iudeii stăteau acolo împrejur, nu era cu cuviinţă să spună Domnul: „Vei vedea slava Fiului lui Dumnezeu”, pentru că, de ar fi zis aşa, s-ar fi părut că grăieşte cu trufie pentru Sine însuşi. Iar acum, pentru Tatăl zicând, a făcut cuvântul mai lesnicios de primit şi mai măsurat.
Dar, pentru ce Se roagă? Insă mai vârtos [pentru ce] a luat chip de rugăciune? Auzi-L pe El grăind, căci zice: „Pentru norodul care stă împrejur am zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis”. Iar ceea ce zice, întru acest fel este: „Ca să nu Mă socotească pe Mine împotrivnic lui Dumnezeu, ca să nu spună că nu este de la Dumnezeu [minunea], ca să arăt că s-a făcut lucrul după voinţa Ta”. Iar cum că aceasta este [pricina] şi nu pentru altă trebuinţă, ci pentru cei ce stăteau împrejur se vede că Se roagă, vezi rugăciunea: „Mulţămescu-Ţi Ţie, că M-ai ascultat pe Mine”.
Şi, cine s-a rugat vreodată aşa? Căci, mai înainte de a grăi ceva, zice: „M-ai ascultat pe Mine”. Pentru aceea, nu rugăciune, ci chip de rugăciune este acesta şi numai arătare [a ei]. Iar cum că nu are El trebuinţă de rugăciune, adeverit este din multe altele, care fără de rugăciune le făcea: „Ţie zic, dracule, ieşi din el” (Marcu 1, 25) şi: „Voiesc, curăţeşte-te” (Matei 8, 3) şi: „Iartă-ţi-se ţie păcatele tale” (Luca 5, 20) – care lucru este mai mare decât toate – şi mării: „Taci! încetează!” (Marcu 4,39). Deci, „ca să creadă cei care stăteau împrejur” că de Sus este [Hristos] şi nu împotrivnic lui Dumnezeu, pentru aceasta Se roagă. Căci dacă pe acestea făcându-le şi de pretutindenea arătând mulţămirea cea către Tatăl, [ei] iarăşi ziceau că nu este de la Dumnezeu, ce nu ar fi zis, dacă nimic de acest fel n-ar fi făcut.

11,43-46: Şi zicând acestea, a strigat cu glas mare: Lazăre, vino afară! Şi a ieşit mortul, fiind legat la picioare şi la mâini cu fâşii de pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă. Iisus le-a zis: Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă. Deci mulţi din iudeii care veniseră la Maria şi care văzuseră ce a făcut Iisus, au crezut în El. Iar unii dintre ei s-au dus la farisei şi le-au spus cele ce făcuse Iisus.
Domnul, după ce mai vârtos a mulţămit Tatălui decât S-a rugat – căci, precum s-a zis, nu avea trebuinţă de rugăciune şi de ajutorul cel dintr-însa, ca Acela Care este întocmai la putere cu Tatăl – „strigă cu glas mare”, domnesc şi stăpânesc62; căci nu a zis: „în numele Tatălui Meu, Lazăre, vino afară!”, nici „învieze-l pe el Tatăl!” ci, precum s-a spus, cu stăpânire [a grăit], astupând toate gurile celor care zic că El este mai prejos decât Tatăl. Căci [oare], ce ar fi putut fi deopotrivă cu stăpânirea aceasta, deoarece, ca şi cu un viu vorbind cu cel mort, zice: „Lazăre, vino afară!”? Şi cu lucrul [fapta] s-a împlinit acum ceea ce zicea: „Va veni ceasul, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi care vor auzi vor învia” (loan 5, 25). Căci aceasta – ca să nu socotească cineva că de la altul a luat lucrarea – mai înainte o spune, care [şi] prin lucruri avea să o arate [împlinească].
Iar „glasul cel mare” al Mântuitorului, care l-a înviat pe Lazăr, semn [închipuire, simbol] este al „trâmbiţei” celei mari, care va trâmbiţa la învierea cea de obşte (Matei 24,31). Şi pentru aceasta a strigat tare Domnul, ca să astupe gurile elinilor celor ce băsnuiau [născoceau, scorneau], cum că sufletul este în mormânt – căci [Domnul], ca şi cum ar fi el [sufletul] departe, îl cheamă prin strigare. Şi precum învierea aceasta, din parte, aşa, şi cea de obşte, întru o clipită, în clipeala ochiului va fi.
„Şi a ieşit” – zice [Evanghelistul] – „cel mort, legate fiindu-i mâinile şi picioarele”, iar a ieşi „legat fiind”, nu era lucru mai puţin preaslăvit, decât a învia Iar a se mişca „legat fiind”, era minune cu totul împreunată [unită, îngemănată] cu minunea învierii. Şi porunceşte să-l „dezlege” pe el, ca ei apropiindu-se şi pipăindu-l, să vadă că însuşi acela [Lazăr] este. Şi zice „să meargă” el, ca să fugă [Domnul] de trufie; căci nu-l poartă după Sine, nici nu îi porunceşte să petreacă [rămână laolaltă] cu El, ca să Se arate pe Sine.
Iară după ce s-a făcut minunea, unii din cei care „au văzut”, „au crezut”, însă alţii au vestit fariseilor, clevetindu-L pe El, ca şi cum, oarecare lucru necuvios ar fi îndrăznit, fiindcă a poruncit să-l dezgroape pe cel mort.
Fiind cu cuviinţă ca fariseii să se spăimânteze şi să se minuneze de Cei Care făcea atâta de mari minuni, ei, mai vârtos se sfătuiesc să-L omoare pe El, care lucru era al nebuniei celei mari, căci pe Cel Ce a biruit moartea în trupurile altora, socoteau [cugetau] să-L dea morţii, ca să ascundă [îngroape] slava Lui. Şi după atâtea minuni, om de rând [simplu] îl socotesc pe El şi zic: „Ce vom face, că Omul Acesta multe semne face?” Şi ce greşeală este aceasta, dacă [El] „face semne”? Se cuvine să credeţi şi să vă închinaţi şi să nu-L mai socotiţi pe El om de rând [simplu].
Şi vezi răutatea fariseilor care, silindu-se să turbure norodul, aruncă [vâră] în mijloc cuvinte, ca şi cum va [avea] să se primejduiască norodul iudeilor şi să fie dat pierzării de către romani, pentru presupus [bănuială] de sculare asupră [răzvrătire, răzmeriţă]. Căci zic: „De-l vom lăsa pe «Acesta», norod mult va avea după Dânsul, care dintru arătarea minunilor, se va trage [atrage spre El], şi de aici romanii vor avea presupus [bănuială] – asupra noastră a tuturor – pentru sculare asupră [răzvrătire, răzmeriţă] şi vor lua cetăţile noastre şi le vor pustii”. Iar acestea, precum am zis, le grăiau din răutate. Căci, ca să nu fie ei socotiţi că dintru pizmă [zavistie] se sfătuiesc împotriva lui Hristos, aduc [bagă] în mijloc primejdia obştească, întărâtând norodul asupra lui Hristos, ca şi cum El va [avea] să le fie lor pricinuitor de pierzare.
Insă tu să iei [înţelegi] minunea aceasta şi la cele dinlăuntru. Căci mintea noastră este „prieten” al lui Hristos66 (Ioan 11,11) şi, de multe ori de neputinţa firii celei omeneşti biruindu-se, cade în păcate şi „moare” cu „moarte” sufletească şi vrednică de plâns, iar de Hristos, vrednică de a se milui, căci „prieten” este ceea ce „a murit” (Ioan 11,13-14). Deci, „surorile” şi rudeniile minţii celei ce „a murit”, trupul ca „Marta” – căci mai trupească şi mai materialnică era Marta – şi sufletul ca „Maria” – căci, mai cinstită şi mai evlavioasă era aceasta – să „vină” la Hristos şi să „cadă” înaintea Lui (Ioan 11, 32), având împreună cu dânsele următoare şi gândurile mărturisirii, precum acelea pe „iudei” (Ioan 11, 31) – pentru că „Iuda” mărturisire se tâlcuieşte; şi, cu adevărat, Domnul, venind „la mormânt” şi orbirea ce zace [„era aşezată” (Ioan 11,38)] deasupra pomenirii – adică a aducerii aminte – ca pe oarecare „piatră” poruncind să fie „ridicată” (Ioan 11, 39, 41), o va aduce întru aducerea aminte a bunătăţilor celor ce vor să fie şi a muncilor [caznelor veşnice], şi va striga „cu glas mare” (Ioan 11,43), al trâmbiţei celei evangheliceşti: „«Lazăre, vino afară» din lume (Ioan 11, 43), nu te îngropa cu grijile cele lumeşti şi cu patimile!” – precum şi ucenicilor le zicea: „Nu sunteţi din lume” (Ioan 15,19); şi iarăşi Pavel: „Să ieşim şi noi la Dânsul, afară din tabără”, adică din lume (Evrei 13,13).
Şi aşa o va scula [Domnul] din păcat pe cea „moartă” [pe minte], ale cărei răni ale răutăţii s-au „împuţit” şi care de aceea era „împuţită”, pentru că de „patru zile” era moartă (Ioan 11, 39), către cele patru fapte bune – care sunt ca ziua de luminate şi de strălucite – fiind omorâtă şi nelucrătoare şi nemişcătoare către acestea. Insă, cu toate că era nemişcată, „mâinile” şi „picioarele” ei „legate fiind” (Ioan 11,44) şi ea cu legăturile păcatelor sale [fiind] strânsă şi cu totul nelucrătoare arătându-se; şi nu numai [atât], ci şi la „faţă” cu „mahramă” fiind acoperită (Ioan 11, 44), ca nimic dumnezeiesc să nu poată vedea din pricina acoperământului celui trupesc ce îi stă deasupra; iar, în scurt, a zice: prea rău aflându-se şi la partea cea lucrătoare – care prin „mâini” şi prin „picoare” se arată – şi la cea văzătoare – care prin „faţa” cea acoperită se însemnează. Deci, cu toate că întru atâta ticăloşie se află, însă va auzi: ,,«Dezlegaţi-o» pe ea voi, îngerii cei buni şi ajutători ai mântuirii, ori voi, preoţii, şi daţi-i ei iertare de păcate, ca «să meargă» şi să se mişte la lucrarea binelui” (loan 11, 44).
Iar unii, prin „Marta” au înţeles Sinagoga iudeilor, iar prin „Maria” – Biserica cea din neamuri. Căci Sinagoga iudeilor „se grijeşte pentru multe” (Luca 10, 41), căci multe sunt poruncile Legii şi cu anevoie de lucrat, iar Biserica cea din neamuri n-are trebuinţă de poruncile cele multe, ci de cele puţine, întru care „toată Legea şi Proorocii” se spânzură [se atârnă] (Matei 22,37-40), care s-au legiuit pentru dragoste (loan 13,34-35). Iar prin „fratele” acestora, care a înviat din morţi, [le înţeleg] pe sufletele celor care pentru păcate se pogoară în iad, după cuvântul ce zice: „întoarcă-se păcătoşii Ia iad”68 (Psalm 9,17). Aşadar, pe aceste suflete le înviază Domnul.

Sfantul Teofilact Arhiepiscopul Bulgariei

Fragment din TÂLCUIREA SFINTEI EVANGHELII DE LA IOAN, EDITURA SOPHIA

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *