Selectați pagina

Întors-ai plîngerea mea întru bucurie mie, rupt-ai sacul meu şi m-ai încins cu veselie

Întors-ai plîngerea mea întru bucurie mie, rupt-ai sacul meu şi m-ai încins cu veselie

TÎLCUIREA PSALMULUI 29
Psalmul cîntării înnoirii casei. Întru sfîrşit, lui David.

Nici Fericitul David n-a zidit dumnezeiasca Biserică, nici celui ce a zidit-o nu i se potrivesc graiurile Psalmului acesta. Deci „înnoire a casei” numeşte înnoirea firii omeneşti, pe care a săvîrşit-o Stăpînul Hristos, primind pentru noi moartea, şi moartea pierzînd-o şi dăruind nouă nădejdile învierii. Psalmul acesta s-a zis şi pentru Fericitul Iezechia. Căci, după uciderea Asirienilor şi după izbăvirea de boală, a săvîrşit praznic prea-mare, mulţumindu-i lui Dumnezeu că le-a dăruit mîntuire şi a slobozit Sfînta Biserică de urgia vrăjmaşilor. Deci, fiindcă cele săvîrşite se asemănau praznicului înnoirii, după cuviinţă a primit şi deasupra-scrierea aceasta. Se cuvine a şti însă că Psalmul se potriveşte Iezechiei după închipuire, iar la toată firea oamenilor – după însuşi adevărul. Căci – precum acela a primit hotărîrea morţii (cum ne-a învăţat Istoria Paralipomenilor) şi a dobîndit viaţa prin dumnezeiescul dar – aşa şi strămoşul Adam – nădăjduind că va fi dumnezeu şi ridicîndu-se cu gîndul împotriva Celui ce l-a făcut – s-a dat morţii, dobîndind apoi învierea, prin dumnezeiasca iubire de oameni.

Înălţa-Te-voi, Doamne, că m-ai primit şi n-ai veselit pe vrăjmaşii mei asupra mea.
Că, luînd pîrga noastră, printr-însa Stăpînul a învrednicit de mîntuire toată firea şi n-a lăsat-o a se face bucurie vrăjmaşilor şi neprietenilor.

2 Doamne Dumnezeul meu, strigat-am către Tine, şi m-ai vindecat.
3 Doamne, scos-ai din iad sufletul meu, mîntuitu-m-ai de cei ce se pogoară în
groapă.
Firea omenească o auzim povestind acestea. Dar, după înţelegerea cea proastă şi lesnicioasă, acel „strigat-am către Tine, şi m-ai vindecat” se potriveşte Iezechiei, iar firii omeneşti încă nu. Că ea n-a rugat pe Dumnezeu, nici n-a căutat slobozenia din stricăciune, ci, văzînd moartea, se tînguia şi se jeluia, neaşteptînd învierea. Deci, în loc
de rugăciune, a pus lacrimile şi tînguirile pentru cei ce boleau şi se săvîrşeau, arătînd negrăita iubire de oameni a lui Dumnezeu, Căruia, deşi nechemat şi numai văzînd plîngerile, I s-a făcut milă şi a dezlegat moartea. Că şi aici a numit moartea „groapă”.

4 Cîntaţi Domnului, cei cuvioşi ai Lui, şi vă mărturisiţi pomenirii sfinţeniei Lui!
5 Că urgie este întru mînia Lui şi viaţă în voia Lui.
După cuviinţă le împarte celor cuvioşi lauda şi mărturisirea darului. Căci – de vreme ce darul învierii se dă tuturor oamenilor, dar nu toţi sînt vrednici de el – cu potrivire îi afieroseşte cîntărilor pe cei vrednici. Şi prea-bună foarte face cealaltă despărţire, căci urgia o alătură mîniei („urgie” numind pedepsirea), iar viaţa – voirii. Că Dumnezeu o voieşte mai vîrtos pe aceasta, nu pe cealaltă, pe care noi o tragem asupră-ne. Căci Dumnezeu – zice – n-a făcut moartea, nici nu Se veseleşte de pierzarea celor vii, ci pe toate le-a zidit spre fiinţă şi facerile lumii sînt mîntuitoare. Îl auzim încă şi pe Dînsul, grăind prin Iezechil Proorocul: „Au doară cu voire voi voi moartea păcătosului, pe cît să se întoarcă şi să trăiască?”

6 Seara se va sălăşlui plîngere, şi dimineaţa bucurie.
Aşa s-a întîmplat şi în vremea Iezechiei, şi în vremea mîntuirii de obşte. Căci Asirienii, îngrozindu-i şi pornind cetatea spre plîngere, noaptea au primit ei rana, şi aceia pe care i-au silit a lăcrima s-au umplut de inimă bună dimineaţa. Iar dumnezeiescul Isaia, aducîndu-i Iezechiei hotărîrea morţii seara, iarăşi a doua zi dimineaţa i-a adus vestirile vieţii. Tot aşa s-a făcut şi la mîntuirea de obşte: tînguinduse Sfinţiţii Apostoli şi împreună cu dînşii cei ce crezuseră pentru Patima Domnului, dimineaţa au venit femeile aducînd veselia Învierii.

7 Iar eu am zis întru îndestularea mea: Nu mă voi clătina în veac!
Aşa a nădăjduit şi Adam, petrecînd în Rai mai-nainte de înşelăciune, şi Iezechia, după ce a biruit pe Asirian. Cartea Paralipomenilor ne învaţă acest lucru arătat, zicînd că „s-a înălţat inima Împăratului Iezechia”.

8 Doamne, întru voia Ta ai dat frumuseţii mele putere. Şi Ţi-ai întors faţa Ta, şi m-am tulburat.

De asemenea, şi acestea se potrivesc atît Iezechiei, cît şi întregii firi omeneşti. Pentru că acela a dobîndit dumnezeiasca purtare de grijă pentru fapta bună şi i-a stăpînit pe Asirieni, iar apoi, golindu-se de dumnezeiescul dar, a căzut în boală şi a primit temerea sfîrşitului. Şi Adam era împodobit în Rai cu frumuseţea faptei bune şi era deasupra stricăciunii, dar, după ce s-a golit de dumnezeiasca Pronie pentru călcarea de poruncă, a pătimit furtuna vieţii. Simmah a pus acest cuvînt foarte arătat: „Doamne, întru bunăvoinţa Ta ai dat strămoşului meu stăpînire”, încît de aici se vede că pe acestea le grăieşte ipostasul firii omeneşti către Stăpînul Hristos, Care i-a dăruit ei darul cel mare al vieţii.

9 Către Tine, Doamne, voi striga şi către Dumnezeul meu mă voi ruga. Ce folos este întru sîngele meu, cînd mă pogor eu întru stricăciune? Au doară se va mărturisi Ţie ţărîna, sau va vesti adevărul Tău?
Şi Fericitul Iezechia a rostit cuvintele acestea, după cum ne învaţă A patra istorie a Împăraţilor şi proorocia prea-dumnezeiescului Isaia. Încă şi firea omenească – nu toată, ci prin Sfinţi – a strigat către Dumnezeu, zicînd la fel: Drept este a Te lăuda pe Tine, Făcătorul, şi a răsplăti Ţie pentru darurile Tale cu cuvinte mulţumitoare şi binecunoscătoare. Acesta este lucrul osebit al celor vii, căci cum ar putea să cînte ale Tale faceri de bine cei ce se risipesc în ţărînă şi în praf şi au pierdut lucrarea trupească?

10 Auzit-a Domnul, şi m-a miluit, Domnul s-a făcut ajutorul meu.
11 Întors-ai plîngerea mea întru bucurie mie, rupt-ai sacul meu şi m-ai încins cu veselie.
12 Ca să-Ţi cînte Ţie mărirea mea, nu mă voi umili.
Iezechia a adus lui Dumnezeu rugăciunea asupra Asirienilor îmbrăcîndu-se cu sac. Tot aşa, înainte de întruparea Mîntuitorului, firea omenească se îmbrăcase şi ea cu chip de plîngere. Iar cei fără de minte, jelindu-se pentru morţi şi şezînd pe sac, nu voiesc nici acum a auzi prooroceştile graiuri, care strigă prea-arătat: „Rupt-ai sacul meu, şi m-ai încins cu veselie şi întors-ai plîngerea mea întru bucurie mie.” Că – precum Iezechia, primind făgăduinţa celor cincisprezece ani, s-a umplut de multă veselie – drept este ca şi noi, primind nădejdea învierii, să nu plîngem pe cei ce s-au săvîrşit, ci să o aşteptăm pe aceea cu inimă bună. Iar pe acest „ca să-Ţi cînte Ţie mărirea mea, nu mă voi umili”, Simmah l-a tălmăcit aşa: „ca să Te cînte pe Tine, mărirea mea nu va tăcea”, în loc de: Cei ce au dobîndit atît de mare mărire se cuvine să nu tacă, ci să Te cînte şi să Te laude pentru facerea de bine. Şi, pentru că umilinţa pricinuieşte tăcere, Cei Şaptezeci au pus „umilinţă” în loc de „tăcere”. Iezechia a dobîndit mărirea, atîtea zeci de mii primind pentru dînsul rana trimisă de Dumnezeu, şi încă şi soarele întorcîndu-se înapoi. Iar noi avem pricină de mai multă bună laudă, primind de la Dumnezeul tuturor atît de mare dragoste părintească: fiindcă „aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încît L-a dat pe Fiul Său cel Unul Născut, ca tot cel ce crede întru Dînsul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.”

Doamne Dumnezeul meu, în veac mă voi mărturisi Ţie.
Că nu numai în viaţa de acum, ci şi după înviere Îţi voi aduce neîncetat laude, povestind darurile Tale cele mai presus de fire şi negrăite.

Tâlcuirea Psalmilor Împăratului Prooroc David, Fericitul Teodorit al Kirului, p. 85-87

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *