Selectați pagina

Întâmplarea nefericită a celui ce a dorit să mute data Praznicului Nașterii Domnului după calendarul latinesc

Întâmplarea nefericită a celui ce a dorit să mute data Praznicului Nașterii Domnului după calendarul latinesc

„Proloagele de la Pecerska – Minuni din secolul al XVII-lea”, Sfântul Petru Movilă, Editura Areopag, Bucureşti, 2013, pp. 124-126:

 «[…] în ţinutul Prszemysl, un nobil, pe nume Erasm Herbort, în postul Crăciunului, la câteva zile înainte de sărbătoarea latinească a Naşterii lui Hristos, sfătuit de preoţii latini şi de slugile sale care erau de aceeaşi credinţă […], i-a adunat din toate satele sale (căci era bogat) pe toţi preoţii ortodocşi, cu protopopul în frunte, vreo doisprezece la număr, şi le-a poruncit să sărbătorească împreună cu ei Crăciunul, după noul calendar scornit de latini, şi să mănânce carne. Ei nu au vrut să facă una ca asta şi au jurat că mai degrabă mor cu toţii decât să îngăduie stăpânului lor să strice postul şi să schimbe calendarul moştenit de la părinţii teofori. El, însă, ieşindu-şi din fire, i-a necinstit si, înjurând cu ură credinţa ortodoxă ˂…˃[2], a poruncit să-i închidă în temniţă. Ei, plângând şi suspinând, strigau către Dumnezeu, bucurându-se că s-au învrednicit să primească necinstirea şi temniţa pentru dreapta credinţă.

La sfatul episcopului lor ortodox, care era Mihail Kopîstenski, au hotărât să nu se supună silniciei stăpânului lor, ci mai bine să sufere ca oameni ai Domnului decât să aibă parte de plăcere vremelnică şi de moarte veşnică , înhăitându-se cu păgânii[3]. Şi cu toţii (precum apostolii de pe vremuri), şi-au ridicat glasul şi mâinile, cu lacrimi şi suspine din inimă către Dumnezeu, Care ştie să-i izbăvească de nenorocire pe cei evlavioşi, rugându-se să nu lase credinţa ortodoxă la râsul şi batjocura apostatului mârşav, ci să răzbune în grabă urgisirea lor. Şi când se rugau şi strigau către Dumnezeu (căci era cu doua zile înainte de sărbătoarea latinească a Crăciunului) – aoleu, judecată a Domnului, […] grabnică răzbunare! – s-a îmbolnăvit năprasnic acel Herbort, iar slugile lui, văzând aceasta, au înţeles îndată că boala stăpânului lor se trage de la batjocorirea slugilor Domnului, au dat fuga la temniţă să-i slobozească pe preoţi. Însă, până să ajungă ei la temniţă, stăpânul lor cel nemernic şi-a borât sufletul răutăcios.

Şi aşa, robii lui Dumnezeu au scăpat minunat din închisoare, datorită marii lor răbdări şi dârzeniei în credinţă, căci nu le dă Dumnezeu putere păcătoşilor asupra sorţii celor drepţi şi ştie a-i izbăvi de la moarte pe credincioşi, iar pe cei răi ştie cum să-i chinuiască în ziua mâniei Sale. Căci pe cât este de milostiv şi mult râbdător, pe atât este şi de drept şi de grabnic la pedepsirea celor ce se mândresc peste măsură, Şi Lui I se cuvine toată slava şi închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.»

În aceeaşi ordine de idei, este de luat aminte şi la faptul cum Dumnezeu a pedepsit episcopul nou-calendarist al Larissei pentru neascultarea faţă de Sfântul Spiridon a cărui prăznuire se face la data de 12/25 decembrie.

 ٭

Dar, şi în faţa evidenţei, cei care vor să se îndreptăţească în a se ţine cu tărie şi pe mai departe de inovaţia calendaristă – deşi conştiinţa îi mustră asupra faptului că nu urmează Predania Bisericii pe care o cunosc prea bine – este probabil să îşi construiască o apărare a poziţiei lor tocmai din cele pe care le scrie Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului, în al său Hronograf despre ce i-a poruncit Dumnezeu lui Moise şi Aaron, anume:

«„luna aceasta vă este vouă începătură a lunilor, cea întâi va fi vouă între lunile anului”. Iar de la Septembrie s-au obişnuit a număra anii israeliţii în Egipt de la închinătorii de idoli cei ce nu ştiau pe Dumnezeu, nici de zidirea lumii nu ştiau nimic, nici de întâiul om Adam.  Şi era după aceea la israeliţi îndoit anul, bisericesc şi politicesc. Cel bisericesc se începea de la Martie, iar cel politicesc (precum şi la toţi grecii) de la septembrie. După care obicei al lor, şi Dumnezeu pogorâre făcându-le lor, a hotârât să fie de la Septembrie anul cel primit al odihnei pâmântului şi al iertării datoriilor şi al slobozirii robilor, precum de aceasta în cartea Leviţilor[4], în capitolul 23 se scrie»[5],

în sensul că aşa cum în vechime au fost îngăduite şi trecute cu vederea de Dumnezeu cele care privesc numărarea zilelor, tot aşa şi astăzi nu ar fi după aceştia de vreo prea mare importanţă prăznuirea după calendarul ortodox pe care l-au urmat Sfinţii Părinţi.

Drept aceea, pentru a fi respinsă o astfel de analogie nepotrivită întrucât Biserica Dreptslăvitoare a aruncat o mulţime de anatheme asupra celor care vor schimba rânduiala numărării zilelor, redăm din cartea Stâlpii Ortodoxiei[6] trei scurte fragmente:

«Reforma calendarului Iulian a fost plănuită de către Papii din vechime. Schimbarea calendarului a fost necontenit zădărnicită de către obştile monahale din Răsărit şi din Apus, sprijinite şi de atenţionările, mustrările înfricoşătoare şi anathemele Sinoadelor: „Obiceiurile cele din început  ţie-se” (Canonul 6 de la Întâiul Sinod Ecumenic); „Fiindcă obiceiul şi predania veche s’a apucat a se ţinea” (Canonul 7 Întâiul Sinod Ecumenic); „după Canoanele Cuvioşilor Părinţi, şi după vechiul obicei” (Canonul 8 de la al Treilea Sinod Ecumenic). Sf. Beda Venerabilul (cca. 673–735) declara cu tărie„Aşa-zisa îndreptare a calendarului bisericesc nu este îngăduită nimănui

«[…] în 1583, s’a adunat un sinod la Constantinopol. Primul Sinod, ţinut la 20 Noiembrie, 1583, sub preşedinţia Patriarhilor Ieremia al II-lea al Constantinopolului, Silvestru al Alexandriei şi Sofronie al Ierusalimului, a osândit calendarul introdus de Papa Grigorie al Romei şi nu l-a primit, aşa cum ceruseră latinii.[7]

Sinodul a dat un Sigilion[8], care a fost trimis tuturor Bisericilor Ortodoxe Locale, în care se enumerau principalele erezii ale papalităţii şi se anathemizau.»

«O altă osândire a avut loc în Februarie, 1593, care a respins noul calendar […]. Conform Episcopului Policarp al Diavliei, „în 1593, un Sinod al Bisericilor Ortodoxe, la care au luat parte cei patru Patriarhi, trimisul Bisericii Rusiei şi mulţi alţi ierarhi ortodocşi, reprezentând Bisericile Ortodoxe[9], s-a adunat la Cosntantinopol şi a poruncit: ’Cel ce nu urmea, ci voieşte a răsturna şi a nimici obiceiurile Bisericii, hotărâte de cele Şapte Sinoade Ecumenice, în ce priveşte ţinerea Sfintelor Paşti şi Minologhionul (calendarul sărbătorilor cu dată fixă), şi voieşte a urma noua Pashalie şi Minologhie a astronomilor Papei, (…) să fie anathema şi în afara Bisericii lui Hristos şi a adunării credincioşilor…’ ”[10]»

Şi deşi până şi despre glasul Bisericii, ce este povăţuită de către Duhul Adevărului, putem a înţelege că «e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri» (Evrei 4, 12) prin care se destramă cele nedesluşite şi de neînţeles, nu puţine sunt persoanele ce pretind că respectivele condamnări nu ar fi aplicabile şi schismaticilor care au adoptat inovaţia calendaristă după Conferinţa pan-kakodoxă din anul 1923, deoarece în cazul acestora nu ar fi întrunită în prezent îndeplinirea presupusei (după dânşii) condiţii cumulative pe care ar fi precizat-o textele sinodale respective – schimbarea atât a datei de calcul a Pascaliei, cât şi a Mineiului. Dar o asemenea înţelegere în literă a textelor în cauză, făcută după modelul în care sunt interpretate legile şi celelalte acte normative lumeşti,  ar putea conduce şi la alte veritabile absurdităţi, deoarece este similară exemplului următor: este îndeobşte recunoscut că cine nu mărturiseşte pe Stăpâna noastră a fi 1) Născătoare de Dumnezeu şi 2) pururea fecioară este un eretic predat anathemei Bisericii Soborniceşti; dar pentru cine se poticneşte de o conjuncţie, dacă cel cu numele Ibas (la care se face referire în punctul 14 al Hotărârii Sinodului al V-lea Ecumenic) ar fi contestat doar că Preasfânta Maria ar fi Născătoare de Dumnezeu, ori numai că ar fi pururea fecioară, nu ar fi intrat sub condamnarea Bisericii datorită neîndeplinirii presupusei condiţii cumulative.

În lumina grelelor hotărâri sinodale menţionate anterior, referitoare la cei care vor urma inovaţia calendaristă, cuvintele din 1926 ale Episcopului Roman Ciorogariu, care – încercând să îi liniştească pe cei frământaţi de batjocorirea Predaniei începând cu 1924 – scria: «am auzit cu mâhnire că unii dintre voi, iubiții mei, spun că noi românii ortodocși am fi primit calendarul catolicilor. Această credință a unora dintre voi este greșită. (…). Este adevărat că îndreptând noi calendarul nostru, l-am apropiat de calendarul catolic. Calendarul nostru este însă tot calendarul vechiu, dar îndreptat și niciodecum calendarul catolicilor (…); nu s-au schimbat nici sfinții din fiecare zi, ei rămân aceiași ca mai înainte; nici posturile, care rămân aceleași și tot așa de mari ca în calendarul vechiu, dar după socoteala nouă încep mai curând și se sfârșesc mai degrabă; nici timpul prăznuirii Paștelor nu s-a schimbat»[11], propovăduiesc neadevărul şi amăgesc pe cei neştiutori, căci Postul Sfinţilor Apostoli schismaticii au îndrăznit să îl scurteze cu a lor samavolnică decizie şi până la numai o zi [!], aşa cum este demonstrat aici, iar tocmai în anul 1926, după cum arată domnul Dan Bădulescu, «au avut loc mari tulburări şi ispite în ţară cu privire la data prăznuirii Sfintelor Paşti» ce au «căzut în calendarul iulian pe 19 aprilie ceea ce dădea pe stilul nou 2 mai. Iată deja un prim moment al depăşirii intervalului de 22 martie – 25 aprilie. […] s-a ales ca dată în loc de 2 mai, 4 aprilie. În acest punct s-a produs următorul clivaj: B.O.R. s-a rupt în prăznuirea sa de restul bisericilor ortodoxe. Dezastrul nu s-a oprit aici, ci a continuat în anul 1929, când s-a profilat din nou o situaţie similară. De data aceasta Biserica noastră a fost zguduită mult mai serios, şi sminteala a antrenat pături mult mai largi. În această problemă s-au implicat şi elita intelectualilor vremii ca Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu, ce ne-au lăsat pagini excepţionale de documentare şi atitudine ortodoxă»[12].

Cele două calendare – ortodox şi apusean – măsoară fenomene şi procese cu totul deosebite între ele care, practic, nu vin deloc în atingere unul cu celălalt. Faptul că termometrul are unitatea de măsură „grade”, iar tăria băuturii alcoolice se măsoară în unităţi numite şi ele „grade”, precum şi unghiurile se măsoară cu un măsurător numit raportor care de asemenea este divizat în unităţi numite şi ele „grade” nu rezultă nicidecum că toate aceste instrumente – termometrul, alcoolmetrul şi raportorul – măsoară acelaşi obiect cu aceleaşi unităţi de măsură.

În acest sens, faptul că atît un calendar, cît şi celălalt folosesc, formal, aceleaşi unităţi de măsură ca ore-zile-săptămîni-luni-an nu înseamnă că acestea măsoară acelaşi obiect. Astfel, calendarul apusean măsoară ritmicitatea rotaţiei aparente a Pămîntului în jurul axei sale raportată la părelnica rotaţie a Pămîntului în jurul Soarelui. Adică, calendarul apusean măsoară „timpul astronomic” care este folosit pentru organizarea activităţilor bancare – calcularea exactă a zilelor scadenţei, a profitului îndatorat, a dobînzilor acumulate etc. Cu toate că unitățile de măsură ale calendarului ortodox coincid, aparent (ca terminologie), cu cele ale calendarului apusean, acestea sînt de fapt distincte, calendarul bisericesc măsurînd timpul liturgic.

Unităţile de măsură ale timpului liturgic

Timpul liturgic se măsoară cu asemenea unităţi de măsură ca: ziua (crugul zilei), săptămîna (crugul săptămînii), luna (crugul mineic/mineal) şi anul (crugul anului).

Ziua liturgică se împarte în trei slujbe ale ceasurilor (orelor) şi în slujbele de Vecernie, Pavecerniţă, Miezonoptică şi Utrenie şi (aceste slujbe sînt numite în limbaj bisericesc ”cele șapte laude”). După aceste slujbe, se adăuga slujba slujbelor – Dumnezeiasca Liturghie – inima Ortodoxiei. Spre deosebire de ziua astronomică, ziua liturgică începe nu la ora 12 noaptea (ora 00), ci la apusul soarelui.

Ziua liturgică se împarte în 4 străji de noapte (de la apusul soarelui pînă la răsăritul lui) şi în 4 străji de zi (de la răsăritul soarelui pînă la apusul lui). De aceea, lungimea străjilor se schimbă simţitor în funcţie de anotimp – vara străjile de zi sînt mai lungi decît cele de noapte, iar iarna dimpotrivă. Străjile sînt corelate cu slujbele numite „ceasuri” – Ceasul Întîi, Ceasul al Treilea, Ceasul al Şaselea şi Ceasul al Nouălea. La fel, în întreaga lume ortodoxă, orele de începere a Vecerniei şi a Utreniei sînt diferite în funcţie de anotimp. Cînd calendarul apusean a introdus, pentru comodităţi comerciale (tehnico-financiare), noţiunea de „ora de vară” şi „ora de iarnă”, Biserica Ortodoxă folosea demult – de la începuturile sale – potrivirea începerii slujbelor sale la anotimp – la ora concretă a apusului soarelui: indiferent de ora concretă a zilei, apusul soarelui arăta momentul începerii slujbelor din crugul zilei respective.

Şi nu este deloc întîmplător faptul că slujbele îşi încep măsurătoarea de cu seară, și nu începînd cu ora 12 noaptea sau cu dimineaţa: în Ortodoxie, seara simbolizează existenţa lumii de la facerea sa pînă la Întruparea Mîntuitorului, în timp ce Utrenia (slujba de dimineaţă) şi Liturghia vestesc tocmai Întruparea, Răstignirea şi Învierea Lui.

După cum ziua liturgică începe la apusul soarelui, tot aşa săptămîna liturgică începe nu cu ziua de luni (cum sîntem obişnuiţi cu munca noastră pentru pîinea cea de toate zilele), ci cu ziua de Duminică – Ziua Domnului: să nu uităm că „nu numai cu pîine trăieşte omul, ci […] şi cu tot Cuvîntul ce iese din gura Domnului.” (Deut. 8:3)

Chiar şi etimologic cuvîntul duminică provine în limba română din latinescul dies domenica – ziua domnească, adică ziua Domnului. În slavonă şi în rusă ziua aceasta se numeşte Voskresenie – adică Învierea, ziua Învierii, deşi în alte limbi slave (catolice sau greco-catolice) ea se numea nedelea, ziua nelucrului (ne-del-ea), adică a odihnei.

Ca şi orice zi liturgică, ziua de duminică începe în seara din ajun care, potrivit calendarului apusean, se numeşte „sîmbătă seara”, iar la noi, la ortodocşi, se numeşte începutul zilei de Duminică. Săptămîna liturgică se împarte în 7 zile liturgice, fiecare avînd semnificaţia sa, ceea ce imprimă fiecărei zile un specific deosebit de slujire. Astfel, bunăoară, ziua liturgică de luni este consacrată puterilor cereşti – îngerilor din toate cele nouă cete, acelor fiinţe cugetătoare care au fost zidite de Dumnezeu pînă la zidirea oamenilor. Ziua de miercuri comemorează îndurerat înţelegerea făcută de membrii sinedrionului întru pierzarea Mîntuitorului şi vînzarea de către Iuda Iscarioteanul a Mîntuitorului pentru cei treizeci de arginţi. Ziua de vineri este închinată cinstirii patimilor pe Cruce ale Mîntuitorului şi morţii Sale trupeşti. De aceea miercurea şi vinerea toţi creştinii, spre deosebire de necreştini, postesc, adică (1) se abţin de la mîncatul pe săturate şi gustos, ceea ce implică reducerea diversităţii alimentare doar la bucate de origine vegetală, (2) soţii se înfrînează de la apropieri trupeşti şi (3) se concentrează mai mult asupra rugăciunii şi gîndurilor legate de aceste evenimente pline de durere.

Suprapunerea acestor două cruguri – a celui al zilei cu cel al săptămînii – imprimă slujbelor zilnice – ceasurile, Vecernia, Utrenia şi Liturghia – un specific datorat zilei săptămînale respective. Astfel, suprapunerea zilei de Duminică (Duminica face parte din crugul săptămînal) cu Vecernia, Utrenia sau cu Liturghia (care sînt slujbe din crugul zilei) transformă aceste slujbe în slujbe deosebite: în Vecernia Mare, Liturghia conţine deosebite pericope (fragmente din Evanghelie citite în timpul slujbelor) evanghelice, precum şi fragmente speciale din epistolele apostoleşti.

Crugul anului se împarte în trei perioade inegale (spre deosebire de calendarul apusean care se împarte în 4 trimestre sau două semestre, toate avînd, practic, aceeaşi durată exprimată în luni, nu şi în zile). Perioada întîi este numită a Triodului şi începe cu trei duminici pînă la începutul Postului Paştelui (Postul Mare) şi se încheie în sîmbăta Paştelui (durează 70 de zile liturgice). Cea de a doua perioadă a anului liturgic se numeşte a Penticostarului şi începe cu Duminica Paştelui şi se încheie cu Pogorîrea Duhului Sfînt (durează 50 de zile liturgice, după cum arată şi denumirea sa în limba grecească). A treia perioadă a anului liturgic se numeşte a Octoihului care începe a doua zi după Sărbătoarea Pogorîrii Duhului Sfînt şi se încheie în sîmbăta de dinainte de Duminica Vameşului (cu care începe Triodul).

Întrucît ziua Paştelui se schimbă de la un an la altul, la fel se schimbă şi toate datele de începere şi de încheiere a acestor trei perioade din care este alcătuit anul liturgic. Mai mult chiar, dacă într-un an Paştele se sărbătoreşte mai tîrziu, iar în anul următor mai devreme, atunci perioada Octoihului este mai scurtă. Iar dacă Paştele cade într-un an mai devreme primăvara, iar anul următor el cade mai tîrziu, atunci perioada Octoihului este mai lungă. Astfel, pe cînd cele două perioade ale anului liturgic – Triodul şi Penticostarul – au durate fixe, perioada Octoihului poate să dureze de la 26 de săptămîni liturgice la 34 de săptămîni liturgice.

Aceste împărţiri ale anului liturgic nu pot fi nicidecum exprimate, interpetate în limbaj de trimestre, semestre, anotimpuri sau „oră de vara” / ”oră de iarnă”.

La fel ca şi în cazul celor două cruguri mai mici – al zilei şi al săptămînii – crugul anului se suprapune peste acelea, conferind fiecărei slujbe semnificaţii în plus faţă de cele pe care ele le capătă în funcţie de perioada zilei (ceasurile, Vecernia, Utrenia sau Liturghia) sau a săptămînii (luni-marţi-…sîmbătă-duminică). Astfel, sintetizînd, putem spune că fiecare slujbă bisericească este corelată (1) cu perioada zilei liturgice respective (sau Ceasurile, sau Vecernia, sau Utrenia, sau Liturghia), (2) cu perioada săptămînii liturgice în care se află ziua respectivă (lunea, sau marţea, sau … sau sîmbăta, sau duminica) și (3) cu perioada anului liturgic (a Triodului, a Penticostarului sau a Octoihului).

În afară de aceasta, anul mai conţine şi încă o subdiviziune care nu formează un ciclu: este vorba de lunile mineale (lunile Mineiurilor). Fiecare zi a anului este atribuită unui Mineu lunar – Mineiul lui Decembrie, sau Mineiul lui August etc. Mineiurile conţin slujbe închinate sfinţilor, precum şi Maicii Domnului, Mîntuitorului, Arhanghelilor. Astfel, Mineiurile conţin sărbătorile cu dată neschimbătoare, adică acele sărbători care în fiecare an cad în aceeaşi zi a lunii: Naşterea Domnului se serbează în fiecare an în a 25-a zi a Mineiului lui Decembrie a calendarului ortodox (ceea ce corespunde acum[1] zilei de 7 ianuarie a calendarului apusean), iar Schimbarea la Faţă a Mîntuitorului se sărbătoreşte în fiecare an în ziua a 6-a a Mineiului lui August (adică acum pe 19 august după calendarul apusean), Bunavestirea se sărbătoreşte la 25 martie (acum 7 aprilie după calendarul european).

Sărbători speciale datorate suprapunerii crugului anual cu cel mineal

Ca şi în cazul tuturor celorlalte cruguri, şi ciclul mineal se suprapune peste crugurile anului, săptămînii, zilei, generînd sărbători speciale care nu se întîmplă în fiecare an. De asemenea, suprapunerea ciclului mineal cu crugul anului conduce nu numai la sărbători speciale, dar şi schimbă durata unui post – a postului Apostolic, numit şi Postul Sfinţilor Petru şi Pavel.

Bunăoară, atunci cînd sărbătoarea cu dată neschimbătoare Bunavestirea coincide cu sărbătoarea (cu dată schimbătoare) a Învierii Domnului (Paştele) se produce o sărbătoare specială numită Kiriopasha – Paştele Domnesc. La fel avem sărbătoare specială cînd Bunavestirea coincide cu Intrarea Domnului în Ierusalim. Aceste sărbători au un tipic special, cu tropare speciale prin care se slăveşte Dumnezeu, Maica Domnului, se dezvăluie sensuri şi semnificaţii speciale privind lucrarea de mîntuire a lumii pe care o înfăptuieşte Dumnezeu.

Sărbătoarea cu dată fixă „Cei 40 de mucenici din Sevastia” cade mereu exclusiv în perioada postului Paştelui, ceea ce consemnează şi cîntările acestei slujbe mineale:

„Ceata cea de patruzeci de ori strălucitoare, oştirea cea aleasă de Dumnezeu, a strălucit cu cinstitele ei pătimiri asupra Postului, sfinţind şi luminînd sufletele noastre.” [Stihiră la Laude, glasul 1]

„Purtătorilor de biruinţă ai lui Hristos, cu pomenirea măritei voastre pătimiri aţi făcut cinstitul Post şi mai luminat. Că patruzeci fiind la număr, sfinţiţi Postul cel de patruzeci de zile, urmând cu pătimirea voastră pentru Hristos, patimei Lui celei mîntuitoare. Pentru aceasta, avînd îndrăzneală, rugaţi-vă, să ajungem cu pace şi la Învierea cea de a treia zi a Dumnezeului şi Mîntuitorului sufletelor noastre.” [Stihiră la Laude, glasul 5]

„Astăzi este luminata pomenirea voastră cea de peste an, preafericiţilor, care luminează cu lumină Postul care a început; pe care prăznuindu-l cu credinţă, împreună cu voi strigăm: Bine eşti cuvîntat, Dumnezeul părinţilor noştri.” [Cîntarea a 7-a, Canonul al 2-lea, Stihul 1]

Această rînduială a timpului liturgic a fost aşezată la Soborul Întîi a Toată Lumea de la Niceea şi adăugită la alte soboare. Această rînduială de slujire liturgică lui Dumnezeu nu a fost schimbată niciodată pînă la lepădarea din unele Biserici Locale a calendarului ortodox şi înlocuirea lui cu calendarul apusean (european). Dat fiind că eurocalendarul nu este conceput pentru măsurarea timpului liturgic, ci doar a celui civil, în Bisericile Locale care şi l-au însuşit în locul celui rînduit de Sfinţii Părinţi au început tot soiul de abateri.

Abaterile în slujbele bsericeşti datorate înlocuirii calendarului liturgic cu cel astronomic (bancar)

Introducerea în secolul XX a calendarului apusean total nepotrivit pentru măsurarea crugurilor liturgice (acesta nici nu a fost prevăzut pentru aceasta, spre deosebire de calendarul ortodox) a deplasat cu 13 zile sărbătorile cu dată fixă faţă de aceleaşi sărbători din calendarul ortodox. De luat aminte este însă faptul că în calendarul ortodox sărbătorile cu dată fixă sînt corelate cu sărbătorile cu dată schimbătoare (vezi exemplele ilustrative de mai sus), pe cînd în calendarul apusean o asemenea corelare nu există şi nu poate exista în principiu.

Astfel, o dată la fiecare 4-5 ani în Bisericile care au eliminat calendarul liturgic şi l-au înlocuit cu calendarul comercial-civil nu are loc Postul Sfinţilor Apostoli, deoarece începutul acestui post este determinat de o sărbătoare cu dată schimbătoare – Paştele, iar sfîrşitul lui de o sărbătoare cu dată neschimbătoare – 29 iunie (12 iulie după calendarul apusean) – Ziua Sfinţilor Apostoli. Atunci cînd data începerii postului cade pe 29 iunie sau după această zi (conform calendarului apusean), postul nu mai poate avea loc, deoarece canoanele prescriu ieşirea din post începînd cu Sărbătoarea Apostolilor.

Un şir întreg de sărbători ca Kiriopasha, Bunavestirea suprapusă cu Intrarea Domnului în Ierusalim şi altele niciodată nu pot fi sărbătorite de către credincioşii din Bisericile care au trecut la calendarul european şi nici nu se sărbătoresc.

Sărbătorirea celor 40 de mucenici din Sevastia deseori nu se săvîrșește în Post, după cum prescriu canoanele Bisericii, şi conţinutul însuşi al prăznuirii în care se face referință la Post este redus la absurd, întrucît se citește deja în cîşlegi (în afara Postului). Întreaga slujbă mineală vorbeşte despre aceşti sfinţi cu referire la Postul Paştelui, iar credincioşii din Bisericile eurocalendaristice se înfruptă şi se veselesc fără înfrînarea cuvenită, necinstind, astfel, mucenicia celor 40 de sfinţi, spre deosebire de creştinii din Bisericile care păzesc calendarul aşezat de Sfinţii Părinţi.

Mai mult chiar, pînă la hotărîrea congresului patriarhiilor naţionale controlate de stat desăfușarat în 1948 la Moscova, patriarhiile care s-au lepădat de calendarul liturgic în favoarea celui comercial-civil, sărbătoreau chiar şi Paştele în zile deosebite de ceilalţi creştini care continuau să păzească calendarul Sfinţilor Părinţi, deşi Soborul Întîi a toată lumea din anul 325 a oprit sub certare de anatemă sărbătorirea răzleaţă de către creştini a Paştelui. Astfel, Patriarhia Constantinopolului din anul 1918, iar Patriarhia Română din anul 1925 şi pînă în anul 1948 au sărbătorit de cîteva ori Paştele separat de ceilalţi ortodocşi, căzînd singure, prin voia ierarhilor, clericilor şi credincioşilor lor sub anatema Sfinţilor Părinţi, chiar dacă această anatemă asupra generaţiilor respective nu s-a promulgat în vreun document.

Toţi creştinii cunosc fenomenul Pogorîrii Luminii Sfinte în sîmbăta Paştelui în Biserica Mormîntului Domnului din Ierusalim. Această pogorîre se produce potrivit calendarului Sfinţilor Părinţi, adică calendarului ortodox. Bisericile Locale care s-au lepădat de acest calendar au fost constrînse la compromis ca cel puţin această sărbătoare centrală a Creştinismului să o serbeze împreună cu ortodocşii care cinstesc hotărîrile Sfinţilor Părinţi, prin care hotărîri a grăit Duhul Sfînt.

Mai puţini sînt cei care ştiu despre fenomenul înnourării Muntelui Taborului din Israel (Palestina) în ziua Schimbării la Faţă a Mîntuitorului, fenomen care se produce în zorii zilei de 19 august (calendar european), ceea ce coincide cu data de 6 august a calendarului ortodox.

La fel şi minunea din ziua Bobotezei – care se sărbătoreşte de creştini în ziua a 6-a a Mineiului lui Ianuarie (ceea ce coincide cu data de 19 ianuarie a calendarului comercial-civil) – este grăitoare: apele Iordanului se învolburează şi valurile încep să se mişte în susul cursului apei, arătînd că apele Iordanului s-au întors şi curg în amonte timp de mai multe minute.

De ce oare aceste fenomene nefăcute de mîna omului – Pogorîrea Luminii Sfinte la Mormîntul Domnului în sîmbăta Paştelui, Înnourarea Muntelui Taborului în ziua Schimbării la Faţă, Întoarcerea apelor Iordanului – se produc în potrivire cu calendarul liturgic, dar nu pe potriva calendarului astronomic-comercial? Şi aceasta se produce în fiecare an[2] de cînd Biserica a început să sărbătorească aceste evenimente din lucrarea mîntuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Oare nu este şi aceasta o dovadă că lui Dumnezeu Îi este bineplăcută slăvirea lucrării Sale tocmai în acele zile pe care El le-a rînduit prin slujitorii Săi credincioşi – Sfinţii Părinţi ai Bisericii, dar nu în zilele pe care unii oameni – departe de a fi Sfinţi Părinţi şi chiar duşmani vădiţi ai lui Hristos – şi le-au ales după placul lor, „îndreptînd” lucrarea Sfinţilor Părinţi călăuziţi de Duhul Sfînt?

«Drept aceea, nu fiţi fără de minte, ci înţelegeţi care este voia Domnului.»(Efeseni 5, 17)

Sursa: www.hristofortarau.wordpress.com, www.hristofor.wordpress.com

 

[1] Sursa: bibliaortodoxa.ro.

[2] Din Nota editorului«Locurile unde manuscrisul este deteriorat şi ilizibil sunt marcate prin ˂…˃».

[3] Păgâni – aşa sunt numiţi pe bună dreptate ereticii papistaşi, ca unii care sunt înstrăinaţi cu totul de Domnul, căci Îl hulesc pe Dumnezeu Duhul Sfânt prin a lor dogmă blasfemiatoare filioque.

[4] Leviticul.

[5] Hronograf, Editura Pelerinul român, Oradea, 2005, p.62.

[6] Stâlpii Ortodoxiei, Editura Cartea Ortodoxă şi Editura Egumeniţa, 2008, pp.294–296.

[7] Istoria Bisericii, Mitropolitul Meletie al Athenei, Austria, 1784, cap.XI, p.402 apud op.cit.

[8] Textul tradus al Sigilionului din 1583 se găseşte aici.

[9] Sinod ce întruneşte condiţiile unui adevărat sinod ecumenic al Bisericii, atât prin prisma participanţilor, cât şi a temelor abordate.

[10] Schimbarea Calendarului, Episcopul Policarp al Diavliei, Athena, 1947, p.13 apud Stâlpii Ortodoxiei.

[11] Zile trăite, Roman Ciorogaiu [sic!], Episcopul Orăzii, Oradea, 1926 apud adevarul.ro/cultura/istorie/reforma-calendarului-adus-schisma-biserica-ortodoxa-1_50b9f0fd7c42d5a663ad0fa4/index.html

[12] Sursa: hexaimeron.ro/Calendar/Rezistenta.html.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: