Selectați pagina

Îngerul păzitor este fratele nostru când suntem gata de luptă cu egiptenii (vrăjmaşii)

Îngerul păzitor este fratele nostru când suntem gata de luptă cu egiptenii (vrăjmaşii)

Tâlcuirea duhovnicească a vieţii lui Moise
(a Sfântului Grigorie de Nyssa) [ vezi Partea I , Partea a II-a ]

[…] Dar să ne întoarcem la firul cuvîntului şi să vedem cum ne lămureşte despre ajutorul frăţesc ce ni se dă atunci cînd sîntem gata de luptă cu egiptenii. Ne amintim cum, la începutul vieţii virtuoase, Moise are nişte întîmplări războinice, atunci cînd vede pe un evreu asuprit de un egiptean; şi apoi pe un evreu ce se sculase asupra unuia din neamul său. Dar dacă s-a ridicat spre mai mari izbînzi ale sufletului, printr-o îndelungată grijă şi prin luminarea de sus, are parte de o întîlnire prietenească şi paşnică, pentru că Dumnezeu îi trimite pe fratele în întîmpinare. Iar dacă vom înţelege această întîmplare istorică ca un chip al unui înţeles mai înalt, ea nu va fi nefolositoare scopului nostru. Căci într-adevăr, celor care au înaintat în lupta pentru virtute, le stă alături ajutorul lui Dumnezeu dat firii noastre de la început, chiar de la facerea ei, măcar că acest ajutor se vede şi se cunoaşte abia cînd ne-am familiarizat îndeajuns cu viaţa mai înaltă prin luare aminte şi grijă şi cînd trebuie să intrăm în lupte şi mai grele. Dar pentru a nu părea că tîlcuim o ghicitură prin altă ghicitură, voi înfăţişa mai limpede înţelesul ei.

Există în predania părinţilor o învăţătură vrednică de crezut, care apune că după ce firea noastră a căzut în păcat nu am fost lăsaţi lipsiţi de grija lui Dumnezeu în căderea noastră, ci a trimis fiecăruia, spre ajutor în viaţă, un înger din cei care au primit o fire netrupească, iar pierzătorul firii noastre, uneltind cele dimpotrivă, a trimis spre vătămarea vieţii omului un demon viclean şi răufăcător. Aflîndu-se omul între cei doi, dintre care fiecare are prin trimitere un scop contrar celuilalt, poate să facă prin sine biruitor pe unul asupra celuilalt. îngerul bun pune în faţa cugetului bunătăţile virtuţii, care se văd de către cei ce au înaintat prin nădejde. Celălalt pune în faţă plăcerile trupului, de Ia oare nu e nici o nădejde a celor bune, dar oare robesc simţurile celor mai fără de minte, prin cele de faţă, prin cele ce se

împărtăşesc şi sînt văzute. Dacă deci se îndepărtează de cele ce atrag spre rău, îndreptîndu-şi cugetul spre cele bune şi dînd păcatul, ca să zic aşa, la spate, punând sufletul ca pe o oglindă fată în faţă cu nădejdea celor bune, virtutea arătînd mai înainte de la Dumnezeu în însăşi curăţenia sufletului chipurile şi arătările lor, ca să se întipărească în el, atunci îi vine întru întîmpinare şi spre întărire ajutorul fratelui. Căci într-un fel oarecare, după partea raţională şi înţelegătoare a sufletului omenesc, îngerul care s-a arătat şi i-a stat atunci alături (precum s-a spus) este fratele nostru, cînd ne apropiem de Faraon[1] . Dar să nu creadă cineva că, socotind istorisirea aceasta ca chip al unor înţelesuri mai înalte, dacă s-ar întîmplă să găsească în cele scrise ceva în afară de această tîlcuire, trebuie să respingă prin aceasta întreaga tîlcuire; ci să-şi aducă aminte de scopul cuvintelor spre care, privind noi, înfăţişăm acestea. Căci am spus în Cuvîntul-înainte că acest scop este de a înfăţişa viaţa oamenilor bine încercaţi ca pildă celor ce vor să le urmeze.

Dar dacă am dori să le urmăm acelora pînă şi în partea materială a vieţii lor, aceasta ar fi cu neputinţă. Căci cum s-ar mai putea găsi din nou poporul care se înmulţise după strămutarea în Egipt? Sau cum se va mai găsi tiranul înrobitor care să se arate rău-voitor faţă de cei născuţi de parte bărbătească, dar binevoitor înmulţirii părţii mai moi şi mai slabe, precum şi toate celelalte cîte le istoriseşte Scriptura? Deci dacă s-a arătat neputinţa de a împlini întocmai minunile acelor fericiţi bărbaţi în partea materială a vieţii lor, urmează că trebuie să luăm din cele întîmplate în înşiruirea lor istorică numai ceea ce e de folos spre o învăţătură morală. Prin acestea le vine celor ce se nevoiesc pentru virtute un ajutor spre o astfel de viaţă. Iar dacă ceva din cele întîmplate în istorie s-ar arăta în afara firului tîlcuirii noastre, urmărit de noi, vom fi nevoiţi să lăsăm aceea la o parte; şi trecînd peste aceasta ca peste ceva nefolositor scopului nostru, vom continua fără întrerupere înfăţişarea celor trebuincioase.

Iar acestea le spun despre cele ce trebuie înţelese cu privire la Aaron, întîmpinînd dinainte o împotrivire. Căci va spune cineva: nu mă îndoiesc că îngerul este înrudit prin firea lui înţelegătoare şi netrupească cu sufletul şi că este de mai înainte de zidirea noastră şi câ ajută celor ce se luptă cu vrăjmaşul. Dar nu socotesc că e bine să fie înţeles ca chip al îngerului acest Aaron, care a condus pe izraeliţi la idololatrie. Către acesta vom zice, trecând peste firul istorisirii, cele ce le-am spus înainte, anume să nu strice armonia celorlalte, prin ceea ce e în afara scopului; apoi că folosirea aceleiaşi numiri şi pentru frate şi pentru înger poate să aibă şi un înţeles contrar pentru fiecare. Căci există nu numai înger al lui Dumnezeu, ci şi al satanei. Şi numim frate nu numai pe cel bun, ci şi pe cel rău. Astfel spune Scriptura despre fraţii buni: «Fraţii sînt folositori la vreme de nevoie» (leş., 32, 1, urm.), iar despre cei răi: «Tot fratele te loveşte cu călcâiul» (Ier., 9, 4) Lăsându-le acestea pentru cele următoare ale cuvântului şi amînînd explicarea lor mai amănunţită pentru locul potrivit, să ne întoarcem acum la cele ce ne stau în faţă.

Deci cel ce s-a întărit pe sine prin lumina arătată şi şi-a cîştigat împreună-luptător şi susţinător pe un astfel de frate aduce cu îndrăzneală în faţa poporului cuvintele adevărului şi îi aminteşte acestuia de neamul ales al părinţilor şi îi arată cum ar putea ieşi de la munca obositoare la lut şi la cărămidă. Ce ne învaţă pe noi istoria prin acestea? Să nu îndrăznească să vorbească poporului cel ce nu s-a pregătit să grăiască celor mulţi printr-o purtare potrivită cu ceea ce vorbeşte. Căci ai văzut cum, atunci cînd era încă tînăr, înainte de a se fi ridicat prea mult în virtute, nu a fost socotit sfătuitor şi împăciuitor vrednic de crezare nici măcar între doi oameni ce se certau. Acum Insă vorbeşte atîtor zeci de mii de oameni adunaţi la un loc. Numai că nu strigă către tine istoria aceasta: să nu îndrăzneşti a sfătui şi a învăţa pe cei ce te ascultă, dacă n-ai dobândit prin astfel de silinţe puterea pentru aceasta.

Dar cînd se spun astfel de cuvinte folositoare şi se descrie frumuseţea libertăţii şi se întăreşte dorinţa auzitorilor după ea, vrăjmaşul se înfurie şi aduce asupra celor ce ascultă cuvîntul dureri şi mai mari. Şi nici lucrul acesta nu e din cele ce nu se petrec acum. Căci mulţi care au primit cuvîntul ce îi liberează din tirania păcatului şi se alătură celor spuse lor sînt supuşi pînă azi de către vrăjmaş atacurilor ispitelor. Şi dintre aceştia mulţi se fac mai încercaţi şi mai neclintiţi în credinţa lor, întărindu-se prin năvala încercărilor. Alţii însă, dintre cei mai slabi, sînt copleşiţi de astfel de încercări, spunînd că le-ar fi fost mai de folos să nu fi ascultat predica despre libertate, decît să fie supuşi din pricina aceasta unor astfel de greutăţi. E ceea ce s-a întîmplat şi atunci cînd, din laşitate, izraeliţii au început să aducă felurite învinuiri celor ce le-uu vestit eliberarea din robie. Dar cuvîntul nu va înceta nicidecum să cheme spre bine, chiar dacă cel încă prunc şi nedeplin la minte se va înfrica copilăreşte de neplăcerile încercărilor. Căci demonul care aduce vătămare şi stricare oamenilor se străduieşte să-i împiedice, pe cei ce ascultă de el, de a privi spre cer, îndemnîndu-i să se plece spre pămînt şi să lucreze lutul din ei înşişi pentru a face cărămidă. Căci în orice ar consta plăcerea trupească, e vădit oricui că ea vine din pămînt sau din apă, fie că e din cele ce sînt dorite pentru pîntece sau ospeţe, fie din cele care ţin de îmbogăţire. Iar amestecarea acestor plăceri alcătuieşte şi se numeşte lutul. De acesta umplîndu-se cei setoşi de plăcerile lui nu vor socoti niciodată umplută lărgimea doritoare de plăceri, ci umplînd-o pururea, iarăşi se face goală prin curgere. Cel ce face cărămizi, fiind dus mereu de altă pornire, va înţelege uşor ghicitură. Căci cel ce-şi împlineşte pofta lui prin ceva din cele dorite, de-şi îndreaptă pofta spre altceva, se află iarăşi gol de aceea. Şi de se umple de aceasta, iarăşi se află pe sine gol de altceva şi lărgit pentru aceea. Şi aşa nu încetează niciodată să lucreze pofta în noi, pînă ce nu vom ieşi din viaţa trupească [2].

Iar trestia sau paiele, pe care e silit să le amestece în cărămizi cel ce ascultă de poruncile tiranului, au fost tîlcuite de dumnezeiasca Evanghelie şi de glasul înalt al Apostolului, amîndouă ca materie a focului [3]Continuare

Citeşte aici ISTORICUL VIEŢII LUI MOISE ________________________________________________________________________________________________

[1] După partea raţională şi înţelegătoare a sufletului sîntem înrudiţi cu îngerii, sau, mai mult, putem avea dintre îngeri pe unul chiar ca un fel de frate, aşa cum avem pe unii ca fraţi dintre oamenii de aceeaşi natură raţională şi conştientă ca noi. Pe această putinţă a îngerilor de a ne fi fraţi se întemeiază voinţa lui Dumnezeu de a da fiecăruia dintre noi, după ce am căzut în păcat, un înger ca un fel de frate, ca să ne fie un sprijinitor în lupta cu vrăjmaşul, ispititor la păcat. El ne este dat de la începutul existenţei noastre, dar simţirea spirituală sau conştientă a prezenţei lui în noi o cîştigăm după ce am înaintat în curăţirea de păcate. Acest înger ne e dat ca frate pentru a ne întări în lupta împotriva ispitelor răului, pentru săvîrşirea binelui. Dar vrăjmaşul sufletelor noastre a încredinţat un supus al lui să stea lîngă noi neîncetat, ca să ne îndemne la rău. Sfîntul Grigorie de Nyssa spune că aceasta este o predanie a părinţilor de mai înainte.   

[2] Pofta după cele păimînteşti nu se satură niciodată. Cînd te saturi de ceva şl treci la altceva, după o vreme te simţi gol de ceea ce te-ai săturat mai înainte şi te întorci iarăşi spre aceea,săturat de lucrul spre care te-ai îndreptat după saturarea de cel dinţii. E o lărgire care se goleşte îndată ce nu-i mai dai ceea ce doreşte ea. Te-ai săturat de desfrîu, tinzi spre băutură. între timp ţi s-a golit lărgimea poftei umplută de desfrîu şi te întorci iarăşi la el. Sînt nişte pofte alternative, pe care le saturi pe rînd şi te atrag pe rînd; sau nişte goluri în fiinţa ta poftitoare, care se satură pe rînd şi se golesc pe rînd. Dar în nici una nu poţi înainta la nesfîrşit, ca în cunoştinţă şi virtute, care îţi aduc mereu ceva nou, care nu-ţi oferă aceleaşi lucruri, ţinîndu-te pe loc. Varietatea păcatelor suferă totuşi de o mare monotonie, pe cînd identitatea cunoştinţei şi a virtuţii este de o noutate continuă. De aceea, departe de a înainta la Infinit prin satisfacerea poftelor, te întorci mereu în loc, sau în aceleaşi locuri, rămînând într-o monotonie de superficială varietate şi de repetare a cîtorva «leit-motive», oare nu reprezintă nici-un progres real, sau adevărată schimbare. E o nesăturare infinită în monotonie. E o infinitate de plătitudiini, o infinitate cenuşie a aceloraşi cîteva sunete repetate mereu în mod alternativ. La o slujire a acestor patimi identice, din ce in ce mai înteţite, dar monotone, sileşte pe robii lui, Faraon cel spiritual sau diavolul, sub chipul măririi numărului cărămizilor identice, sau a aceleiaşi frămîntări a lutului, executată printr-un număr mic de gesturi identice.

[3] Trestia şi paiele, ca materie a focului, sînt, în înţelesul lor spiritual, cele ce întreţin în om arderea poftei după dezlăntuire.

(fragment din Scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa, partea I, Viaţa lui Moise, PSB 29)

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Ne găseşti şi pe: