Anterior:

Patriarhia Constantinopolului izgoneşte şi exilează din Muntele Athos, monahi care nu i se supun orbeşte

Prigoana din Muntele Athos de către Patriarhia Constantinopolului: Expulzarea monahilor de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie

Ecleziologia care susţine mişcarea ecumenistă nu este de origine ortodoxă şi patristică

Anexe în continuarea postărilor anterioare:
Anexa 1

Încotro se îndreaptă Patriarhia Constantinopolului ?[98]

Încotro se îndreaptă Patriarhia Constantinopolului, conducând Biserica la trădare şi ruşine?

Încotro se îndreaptă Patriarhia Constantinopolului, conducând Biserica la trădare şi ruşine?

Ci am asupra ta, că dragostea ta cea dintâi o ai părăsit. Drept aceea adu-ţi aminte de unde ai căzut, şi te pocăieşte, şi fă faptele cele dintâi; iar de nu, vin la tine curând, şi voiu mişca sfeşnicul tău din locul său, de nu te vei pocăi (Apocalipsis 2, 4-5).

Când Ioan Postitorul, patriarh al Constantinopolului în secolul al IV-lea, şi-a dat sieşi titlul de ecumenic, el s-a lovit de opoziţia cea mai categorică din partea Sfântului Grigorie Dialogul, autorul liturghiei darurilor mai înainte sfinţite. Iată ce scria Sfântul Grigorie împăratului bizantin:

,,Toată Europa este în mâinile barbarilor. Oraşele au căzut; fortăreţele au fost transformate în ruine; provinciile se depopulează; nu mai există braţe pentru a cultiva pământul şi idolatrii îi persecută şi masacrează pe credincioşi. În mijlocul acestei pustiiri, în loc să cadă cu faţa la pământ în sac şi cenuşă în faţa bisericilor, în rugăciune, preoţii (episcopii) nu fac decât să alerge după titluri iluzorii”[99].

Papa Grigorie Dialogul a ajuns chiar să folosească în documentele sale oficiale titlul de ,,slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu”. În viaţa Bisericii, tot ceea ce îndepărtează de duhul Ortodoxiei, de perspectiva ortodoxă, face să apară într-o zi sau alta roade amare, dacă lucrurile nu sunt remediate la timp.

În aceste vremuri din urmă, am citit numeroase articole din presă care îl prezintă pe patriarhul Constantinopolului ca fiind conducătorul spiritual al tuturor ortodocşilor. Iată, de exemplu, ce se poate citi în The Catholic World Report, din decembrie 1991: ,,Bartolomeu, în lume Dimitrios Archontonis, a devenit patriarhul ecumenic celor 135 milioane de creştini ortodocşi. Deşi conducătorii (autorităţile turceşti) nu recunosc în mod necesar autoritatea patriarhului asupra întregii lumi, poporul, în ce-l priveşte, o recunoaşte. Cea mai mare majoritate a credincioşilor se află în fosta URSS şi în Europa de sud-est”.

Oare un asemenea comentariu reflectă pur şi simplu necunoaşterea totală a ecleziologiei ortodoxe de către heterodocşi ? Fără îndoială se poate explica prin ignoranţa evaluărilor unui non-ortodox despre Ortodoxie; dar cum se explică aceste cuvinte rostite de patriarhul Dimitrie, în care asigură că el deţine ,,un scaun care are întâietatea” în calitate de conducător spiritual al lumii ortodoxe[100] ?

Biserica învaţă că Patriarhia Constantinopolului deţine o întâietate de cinste, primită după ce Roma a ieşit din Biserica Sobornicească. Canonul 3 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic spune:

,,Episcopul însă al Constantinopolului, să aibă pronomiile (presvia) cinstei, după episcopul Romei, pentru că ea este nouă Romă”[101].

Această ,,întâietate de cinste” nu are nici o temelie dogmatică. Ea se sprijină pur şi simplu pe importanţa politică a unui oraş dat (care nu mai are astăzi însemnătate). În Biserica Ortodoxă, toţi episcopii, printre care şi patriarhul ecumenic, sunt egali. Pe lângă aceste ambiţii de tip neo-papist, în cursul acestui secol, multe alte tulburări au fost asociate cu persoana patriarhului Constantinopolului.

Să observăm perioada care se deschide în 1922, când patriarhul Meletie al IV-lea (Metaxakis), teribil modernist şi francmason[102], a urcat pe tronul patriarhal. Încă din 1923, el a convocat un pretins ,,Congres pan-ortodox”[103] care a introdus calendarul gregorian şi a discutat posibilitatea recăsătoririi preoţilor. Despre aceste modificări, mitropolitul Antonie (Hrapoviţki) scria aceasta:

,,Încă de la deschiderea acestui Congres pan-ortodox obscur al patriarhului Meletie – care a îndrăznit să numească astfel o reuniune de 4-6 episcopi şi câţiva preoţi, fără participarea celorlalţi 3 patriarhi –, încă de la deschiderea acestui Congres non-ortodox, a fost comis un act de vandalism împotriva Ortodoxiei. A fost propus un număr mare de reforme, pe care Biserica le interzisese până atunci într-un mod ferm şi definitiv; aceste reforme se refereau la episcopii căsătoriţi, cea de-a doua căsătorie a preoţilor şi desfiinţarea posturilor. Este adevărat că acest Congres non-ortodox nu a reuşit oficial să promulge toate încălcările nelegiuite ale legilor Bisericii; el s-a mulţumit să propună introducerea calendarului după stilul nou, sărbătorile fiind ţinute cu 13 zile înainte de data fixată, Paştile cu ciclul sărbătorilor pascale (Pascalia) rămânând nemodificate. Această concesie absurdă şi inutilă în faţa papismului şi francmasoneriei, care de multă vreme încercau să instituie această schimbare a calendarului pentru a-i asimila în totalitate pe uniaţi cu latinii (calendarul de stil vechi al uniaţilor fiind principala diferenţă exterioară dintre ei şi latini), încalcă hotărârea apostolică privind Postul Sfinţilor Apostoli; într-adevăr, în calendarul de stil nou, când Paştile cad pe 21 aprilie (stil vechi) sau după 21 aprilie, praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel cade înainte de Duminica Tuturor Sfinţilor şi postul care-l precede este eliminat cu totul !”

Pe 9 iunie 1922, Meletie a primit în jurisdicţia sa, contrar canoanelor, eparhia Finlandei; pe 28 august, a acceptat eparhia Estoniei care aparţinea înainte Bisericii Rusiei. El s-a amestecat de asemenea în chestiunile Patriarhiei Serbiei pe teritoriul cehoslovac.

Se vor înţelege motivele acestor ingerinţe din lectura următorului fragment, extras din lucrarea Implicarea ortodoxă în Transcarpatia, de Z.G. Ashkenazy. ,,Potrivit vechii legi ungare din 10 august 1868, confirmată în cel de-al doilea paragraf al primei legi a Republicii Cehoslovacia din data de 28 octombrie 1918, toţi creştinii ortodocşi care trăiau pe teritoriul vechiului Regat al Ungariei depind de Patriarhia Serbiei. Acest lucru a fost confirmat delegaţiei Bisericii Ortodoxe a Cehoslovaciei de Consiliul de Miniştri al Republicii Cehoslovacia în data de 11 august 1920, nr. 23608. Consiliul de Miniştri a recunoscut în scrisoarea sa că viitorul episcop al Transcarpatiei va fi ales din rândul clerului sârb, aşa cum a sugerat Consiliul celor 63 de comunităţi ortodoxe ţinut pe 19 august 1921. Acest Consiliu l-a numit pe episcopul Dositei (Nişski) episcop de Cehoslovacia. Ortodocşii din Cehia, Moravia şi Silezia au recunoscut de asemenea jurisdicţia Bisericii Serbiei. În plus, episcopul cehoslovac Gorazd (Pavlik) a fost hirotonit în septembrie 1921 de Patriarhul Dimitrie al Serbiei, şi într-o scrisoare datată 29 martie 1921, comunitatea ortodoxă din Praga a recunoscut jurisdicţia sârbă. Când episcopul Dositei a sosit la Praga, trimis de Patriarhia Serbiei, el a primit comunitatea locală sub omoforul său. Într-o scrisoare din 3 septembrie 1921, reprezentanţii comunităţii îl informau că ei îl aleseseră ca episcop.

În aceeaşi perioadă, comunitatea din Praga l-a ales ca preot pe arhimandritul Savatie şi a cerut Bisericii Serbiei să-l hirotonească episcop de Praga. În faţa acestei tentative a parohiei din Praga de a-l dubla pe episcopul Gorazd, de a uzurpa controlul problemelor ortodoxe şi a supune comunitatea ortodoxă autorităţii sale, Sinodul sârb a răspuns că era cu neputinţă a numi un episcop separat pentru o singură parohie de dimensiuni mici. Fără să informeze comunitatea şi prin urmare fără acordul ei, arhimandritul Savatie şi doctorul Chervinka au mers la Constantinopol la sfârşitul anului 1922 pentru a-l întâlni pe patriarhul Meletie. Britanicii şi francezii au fost cei care l-au promovat pe Meletie pe scaunul patriarhal, alegerea sa fiind considerată anti-canonică de patriarhii Răsăritului.

Cineva îşi poate forma o idee despre sentimentele pe care populaţia greacă locală le nutrea faţă de patriarhul său când va afla că mulţimea l-a asediat în timpul unui Sinod al Bisericii, cerând demisia lui. El a fost silit să şi-o dea [demisia] când trupele franceze şi engleze au părăsit Constantinopolul[104].

Patriarhul Meletie este cunoscut pentru că a sprijinit mişcarea rusă ,,Biserica Vie”, care se împotriva patriarhului Tihon; el a determinat de asemenea adoptarea calendarului latin de către Bisericile Constantinopolului, României şi Poloniei; în sfârşit, el a creat o Biserică Poloneză autocefală care i-a dat pe ortodocşii din Polonia în mâinile naţionaliştilor polonezi (a se vedea documentele despre asasinatul Mitropolitului Gheorghe al Poloniei, adunate de arhimandritul Smaragd).

Nu există nici o îndoială că patriarhul Meletie, în bună înţelegere cu guvernul cehoslovac, s-a amestecat în problemele Bisericii Cehoslovaciei, încălcând canoanele 15 şi 16 ale primului Sinod Ecumenic şi canonul 2 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic care interzic trecerea dintr-o jurisdicţie în alta, ca şi amestecul în problemele unei eparhii străine, cu atât mai mult cu cât el nu avea consimţământul nici al Bisericii Serbiei, nici al Bisericii Rusiei. În ianuarie 1923, Meletie l-a hirotonit pe Savatie arhiepiscop al ramurii cehoslovace a Patriarhiei Constantinopolului, pe care acesta tocmai o înfiinţa şi care includea Transcarpatia. Doctorul Chervinka a fost de asemenea hirotonit preot. Biserica Serbiei a protestat împotriva acestui amestec pe teritoriul său, la Sinodul episcopilor ţinut la Karlovţki în 1923, declarând actele lui Meletie anti-canonice. Această decizie are drept consecinţă faptul că Sinodul Constantinopolului însuşi a declarat acţiunile patriarhului Meletie anti-canonice şi a cerut episcopului Savatie să se lase în grija Sinodului sârb pentru toate chestiunile Bisericii.

Prin urmare existau 3 episcopi în Biserica Cehoslovaciei. Episcopii Dositei de Transcarpatia şi Gorazd de Moravia recunoşteau jurisdicţia sârbă. Episcopul de Praga, Savatie, declarându-se că depinde de Constantinopol, uneltea să preia controlul asupra întregii Biserici a Cehoslovaciei şi în particular ascultarea de Biserica din Transcarpatia.

Se poate imagina cu uşurinţă scandalul pricinuit de o asemenea confuzie. Invocând drepturile sale în Transcarpatia, episcopul Savatie s-a agitat să recruteze simpatizanţi din rândul clerului transcarpatic, hirotonind fără discriminare sau alegere candidaţii care se prezentau. Anturajul său a început să ceară autorităţilor să fie luate măsuri administrative împotriva preoţilor care nu acceptau să i se supună. Când episcopul Dositei a suspendat un călugăr care se răzvrătise, episcopul Savatie l-a făcut igumen; când episcopul Dositei a adunat clerul la Husta şi a organizat un Consistoriu Bisericesc, episcopul Savatie a invitat preoţii la Bushtine pentru a înfiinţa un Consiliu episcopal. Problemele Bisericii erau într-un haos total. Duhul răutăţii şi ura s-au dezvoltat în rândul membrilor clerului, care îşi spuneau ,,savatieni” sau ,,dositeeni”.

Minunata înflorire duhovnicească care dăduse atât de mulţi mucenici Ortodoxiei a degenerat astfel într-o luptă lamentabilă pentru putere, pentru controlul parohiilor celor mai bogate şi veniturilor pe care acestea le produceau. Presa uniată se bucura, în timp ce credincioşii ortodocşi erau plini de amărăciune din cauza preoţilor lor care se dovedeau incapabili să păstreze această Ortodoxie pe care cei mai smeriţi o făcuseră să se nască”.

În 1925, după moartea patriarhului Fotie, când patriarhul Meletie s-a urcat pe tronul Alexandriei – fiind anterior/în prealabil înlăturat din Atena – el a introdus de îndată calendarul de stil nou. Urmaşul său pe scaunul Constantinopolului, patriarhul Grigorie al VII-lea (1923-1924) a recunoscut hotărârile Sinodului ,,Bisericii Vii” privind caterisirea patriarhului Tihon[105]. El a cerut mitropolitului rus Antonie şi arhiepiscopului Anastasie, care locuiau atunci la Constantinopol, să pună capăt acţiunilor lor împotriva regimului sovietic şi să înceteze pomenirea patriarhului Tihon, sfătuindu-i să-i recunoască pe bolşevici[106]. Pentru că nu a primit nici un răspuns, Grigorie a întreprins o anchetă şi a interzis celor doi episcopi să săvârşească liturghia. De asemenea, el a cerut patriarhului Dimitrie [al Serbiei] să desfiinţeze Sinodul Episcopilor Ruşi din Sremski-Karlovţki, dar Dimitrie a refuzat. În sfârşit, el a acordat autocefalia Bisericii Poloniei.

Iată ce a scris despre aceste lucruri mitropolitul Antonie (Hrapoviţki): ,,Noi ştim că întemeierea unei noi mitropolii sau autonomia unei eparhii nu pot fi autorizate decât cu acordul mitropolitului în cauză şi al Sinodului lui. Patriarhii Meletie şi Grigorie au declarat autonomia eparhiilor Poloniei şi Finlandei fără acordul prea sfinţiei sale, patriarhul Tihon. Patriarhul Constantinopolului s-a retras cu aceste eparhii, încercând să-şi justifice acţiunea declarând că patriarhul Tihon nu se mai bucura de libertatea lui în vechile teritorii ale Rusiei şi că, prin urmare, putea să acţioneze în locul lui. În fond, autonomia a fost acordată ca o concesie făcută guvernelor heterodoxe ale Poloniei şi Finlandei; guvernul finlandez a încercat mereu, începând din secolul al XIV-lea, să scoată teritoriile Rusiei Mici şi Rusiei Albe de sub autoritatea Bisericii Ortodoxe a Rusiei. Ar fi reuşit de multă vreme acest lucru dacă patriarhii Constantinopolului, în dorinţa lor unică de a ajuta Biserica, nu ar fi apărat întotdeauna unitatea Bisericii Rusiei. Această apărare a fost şi rămâne principala piatră de poticnire în faţa catolicizării progresive a comunităţilor ruseşti din Polonia şi a luteranizării ortodocşilor din Finlanda. Tentativele subversive din partea acestor două guverne non-ortodoxe au stârnit o mare nemulţumire în rândul populaţiilor ortodoxe din aceste ţări, care s-au aflat fără scăpare, ajunse la mila tiraniei republicane, mai constrângătoare decât orice altă formă de tiranie.

Relaţiile patriarhului Grigorie şi Sinodului său cu eparhia şi arhiepiscopul Finlandei au fost încă mai nedrepte şi dureroase. Patriarhul ecumenic a hirotonit un episcop vicar pentru Finlanda, pe preotul Aava, care nu numai că nu era călugărit, ci nu era nici măcar rasofor. Această hotărâre a fost luată fără acordul arhiepiscopului Finlandei şi în ciuda protestelor sale. Acţionând astfel, patriarhul Constantinopolului încălca un canon fundamental al Bisericii, canonul 6 de la primul Sinod Ecumenic, care spune: ,, … Dacă cineva fără de socotinţa mitropolitului s-ar face episcop, unul ca acesta marele sinod a hotărât a nu se cuveni a fi episcop”[107]. Potrivit canonului 28 al celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic, nici măcar patriarhul nu poate numi un episcop pentru o eparhie fără acordul mitropolitului local.

Tocmai din cauza acestui canon, precedesorii lui Grigorie au încercat în van să-şi împlinească ambiţiile şi să legalizeze controlul. De îndată ce a fost hirotonit, ,,episcopul” necanonic Aava şi-a pus un klobuk de călugăr pe cap şi, astfel deghizat, s-a prezentat la eparhia străină a Finlandei. El a aţâţat guvernul luteran să-l prigonească pe Serafim, arhiepiscopul canonic al Finlandei[108], pe care toţi credincioşii îl respectau. Guvernul finlandez ceruse probabil patriarhului ecumenic să-i confirme această lege, cea mai ilegală dintre toate, şi anume că guvernul laic al Finlandei avea dreptul să depună un arhiepiscop. Într-adevăr, guvernul a procedat la depunerea [lui Serafim], pretinzând cu rea credinţă că arhiepiscopul Serafim nu învăţase limba finlandeză în perioada de timp care îi fusese fixată. Cerul şi pământul s-au îngrozit de acest act ilegal şi tiranic, comis de un guvern non-ortodox. Faptul că un patriarh ortodox a participat la o asemenea manevră a fost încă mai groaznic. Spre indignarea tuturor ortodocşilor, şi bucuria demonică a heterodocşilor, îndoielnicul episcop Ghermano, anterior Aava, străbătea Finlanda în haine civile, fără barbă, cu părul tuns scurt, în timp ce Serafim, cel mai râvnitor dintre episcopi, trădat cu cruzime de fratele său fals, a trebuit să-şi petreacă restul vieţii în exil, într-o colibă construită pe o insulă pustie de pe Lacul Lagoda.

Patriarhul Grigorie al VII-lea a acţionat într-un mod asemănător cu Biserica Estoniei, deturnând-o de la ascultarea pe care ea o datora Bisericii Rusiei şi determinând-o să se supună eişi, împotriva tuturor canoanelor menţionate mai sus. Patriarhul Tihon a condamnat o încălcare similară a canoanelor Bisericii într-o scrisoare către mitropolitul Dionisie, declarând ilegală trecerea Bisericii Ortodoxe a Poloniei de sub ascultarea sa canonică faţă de Biserica Rusiei la ascultare faţă de alt scaun. Patriarhul Tihon scria: ,,Sub presiunea guvernului luteran al Finlandei, patriarhul Grigorie al VII-lea a acceptat schimbarea calendarului, până şi pentru sfânta sărbătoare a Paştilor, în ciuda anatemelor rostite de Sfintele Sinoade împotriva unor asemenea schimbări (Sinodul I Ecumenic, canonul 1 al Sinodului din Antiohia, şi canonul 7 apostolic). Prăznuirea odată cu ereticii şi chiar cu evreii ‘este o (simplă) excepţie de la regulă’ afirmă ei, chiar dacă Sfânta Biserică a făcut totul pentru a evita această coincidenţă pentru Paşti, ‘pentru a nu prăznui împreună cu iudeii’. Guvernul finlandez îi prigoneşte de acum înainte, fizic şi moral, pe monahii şi credincioşii ortodocşi care vor să asculte de Dumnezeu mai mult decât de oameni (Faptele Apostolilor 5, 29)”[109].

Şi patriarhul Athenagora a lăsat în urma lui o moştenire teribilă. În 1966, el şi Sinodul lui au ,,ridicat” excomunicarea romano-catolicilor, care fusese rostită de patriarhul Mihail Cerularie în 1054, înainte ca acest act să fie confirmat şi acceptat de toate Bisericile Ortodoxe din Răsărit[110]. De asemenea, Athenagora a adăugat numele papei în dipticele Bisericii Constantinopolului. El a exprimat un număr mare de cugetări anti-ortodoxe[111]. De exemplu, într-o Epistolă la Naşterea Domnului, el a încurajat ideea unui potir comun la cei ,,care nu cunosc diferenţa în dogme şi nu se preocupă de aceasta”. Categoric, patriarhul ecumenic nu avea nici un drept să ,,ridice” aceste anateme, cu atât mai mult cu cât motivele anatemei nu au făcut decât să se înmulţească în timp. Nu este cu putinţă ca numele papei să fie adăugat în diptice decât dacă papa devine ortodox.

După moartea patriarhului Athenagora, a urcat în scaun patriarhul Dimitrie; încă de la prima sa cuvântare, el a declarat: ,,Noi urmăm paşii sfinţiţi ai marelui nostru predecesor, patriarhul Athenagora de veşnică pomenire”[112]. S-a stârnit o mare tulburare când Dimitrie a anunţat că, prin iconomie extremă, dar în mod necondiţionat, un muribund [ortodox] putea să primească împărtăşania de la un preot romano-catolic[113].

Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos şi-a exprimat neliniştea faţă de acest anunţ, într-o scrisoare datată 15 decembrie 1987. Patriarhul a răspuns printr-o epistolă în care îi condamna pe athoniţi pentru că s-au amestecat în treburile scaunului ecumenic şi pentru că s-au lăsat înşelaţi de ,,puterea întunericului”. Pe 20 aprilie 1988, Sfânta Chinotită a răspuns la această scrisoare a patriarhului printr-o nouă epistolă care i-a fost înmânată direct de un grup de părinţi din Muntele Athos alcătuit din egumenii a trei mânăstiri. Aceşti părinţi împărtăşeau perplexitatea monahilor din Muntele Athos cu privire la aceste chestiuni. Patriarhul Dimitrie a asigurat grupul de călugări că acţiunile patriarhului erau ortodoxe.

Puţin mai târziu, într-un interviu publicat de Orthodoxos Typos pe 1 iulie 1988, patriarhul a emis din nou opinii anti-ortodoxe, precum confirmarea posibilităţii ca un muribund să primească împărtăşania din mâinile unui cleric de altă confesiune. Pe 7/20 iulie 1988, Consiliul Sfântului Munte a răspuns la aceste cuvinte afirmând: ,,Sfânta Chinotită nu mai poate să spună călugărilor din Muntele Athos, nici altor credincioşi că sfinţia voastră păstraţi cu dreptate mărturisirea Ortodoxiei, nici că sunteţi neclintiţi în credinţă, de vreme ce propovăduiţi deschis contrariul. Sfântul Munte nu mai poate să-şi exprime devotamentul, nici respectul faţă de scaunul ecumenic. Athos-ul aderă neclintit la legile sfinte ale credinţei şi evlaviei”.

Este evident că patriarhul şi-a ales calea şi că el este hotărât să nu o schimbe. Alarma dată de monahii din Muntele Athos este înţeleasă dacă ne amintim că, potrivit canoanelor Bisericii, este oprit până şi a se ruga cu ereticii şi, cu atât mai mult, a se împărtăşi cu ei. Pentru Biserica Ortodoxă, romano-catolicii sunt ereticii şi tainele lor sunt lipsite de harul dumnezeiesc. Sfântul Marcu al Efesului spunea: ,,Latinii nu sunt numai schismatici, ei sunt de asemenea eretici”; şi Sfântul Grigorie Palama scria: ,,Latinii au părăsit corabia Bisericii”.

Să analizăm ideea de convocare a unui ,,Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe” şi să vedem ce scria preacuviosul arhimandrit Iustin (Popovici) despre acest subiect. Vom cita din epistola sa din 7 mai 1977, adresată Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe a Serbiei. Părintele Iustin subliniază caracterul prematur al unui asemenea sinod, ca şi alegerea specială a temelor care arată limpede pretenţiile papiste ale patriarhului ecumenic. Iată ce scrie el: ,,Chestiunea pregătirii şi convocării unui Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe nu este nouă. Această chestiune a fost deja ridicată de patriarhul Meletie (Metaxakis) de tristă amintire, autorul unei schisme în sânul Ortodoxiei, consecinţă a aşa-zisului ‘Congres pan-ortodox’ ţinut la Constantinopol în 1923.

Nici un sinod din istoria Bisericii Ortodoxe, dintre aceste sinoade care sunt atât de pline de har şi călăuzite de Sfântul Duh, care sunt numite ecumenice, nu a fost convocat într-un mod atât de înşelător, cu teme de discuţie pregătite dinainte. Nici un congres, nici o conferinţă, nici un sinod organizat artificial nu a fost făcut printr-o convocare atât de periculoasă. Acest tip de adunare este cu totul străin de tradiţia sobornicească ortodoxă (sobornost). El nu face decât să copieze modelele de organizaţii occidentale, care sunt complet străine de Biserica lui Hristos. Realitatea istorică este clară în privinţa acestor chestiuni. Sfintele Sinoade ale Sfinţilor Părinţilor noştri au fost convocate de Dumnezeu şi nu s-au făcut decât pentru a dezbate una, două sau cel mult trei chestiuni; aceste chestiuni erau declanşate doar de ereziile şi schismele care alterau credinţa ortodoxă, divizau Biserica şi reprezentau un pericol grav pentru mântuirea turmei ortodoxe şi a întregii creaţii dumnezeieşti. Sinoadele Ecumenice ortodoxe au avut prin urmare mereu un caracter hristologic, soteriologic şi ecleziologic. Adică tema lor principală, mesajul lor principal a fost întotdeauna centrat pe Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, pe mântuirea noastră în El şi pe îndumnezeirea noastră în El”.

Referitor la delegaţii Moscovei şi Constantinopolului prezenţi la prima întrunire presinodală din 1987, convocată pentru a discuta despre ,,Sinodul Ecumenic” viitor, părintele Iustin scrie: ,,Pe cine reprezintă ei, ce Biserică şi ce popor al lui Dumnezeu ? Ierarhia Constantinopolului prezentă la această reuniune este alcătuită în principal din mitropoliţi şi episcopi in partibus. Sunt păstori fără turmă care nu au nici o responsabilitate concretă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea turmei lor însufleţite. Pe cine reprezintă această ierarhie şi pe cine va reprezenta ea la Sinodul viitor ? Patriarhul Constantinopolului a creat recent un număr mare de scaune episcopale şi mitropolitane; aceste scaune nu slujesc decât pentru a născoci titluri şi în realitate sunt pe deplin fictive, de vreme ce comunităţile care se găseau în aceste locuri nu mai există. Să nu ne îndoim, toate acestea nu fac decât să pregătească ,,Sinodul Ecumenic” viitor la care, mulţumită unei majorităţi constituite din aceşti delegaţi doar cu numele, numărul voturilor va ajunge pentru a susţine ambiţiile neo-papiste ale patriarhului ecumenic.

Toate acestea reflectă dorinţele ascunse ale personalităţilor binecunoscute din Patriarhia Constantinopolului, care caută să manipuleze toate Bisericile Ortodoxe autocefale şi Biserica Ortodoxă în general, pentru a dobândi ,,primatul de cinste” în sensul în care îl înţeleg aceste personalităţi. Primele 4 teme de discuţie, dintre cele 10 care vor fi propuse la Sinod, ilustrează limpede această încercare a Constantinopolului de a supune întreaga diasporă ortodoxă, adică lumea întreagă. Prin ele [temele de discuţie], ierarhii Constantinopolului urmăresc de asemenea să obţină dreptul de a face autocefale şi independente toate Bisericile din lume, astăzi şi în viitor, ca şi dreptul de a instaura o ordine ierarhică după placul lor – aceasta este, în realitate, adevărata miză a chestiunii ,,dipticelor”: nu este vorba pur şi simplu de a şti ,,ordinea de pomenire (a patriarhilor) în timpul liturghiei”, ci de a stabili rangul şi ierarhia Bisericilor la Sinoade etc.

Respect valorile străvechi pe care le-a moştenit această patriarhie, adică Marea Biserică a lui Hristos din Constantinopol. Mă înclin de asemenea în faţa crucii sale care nu este uşor de purtat, dar care, prin fire, este Crucea întregii Biserici. După cuvintele Apostolului Pavel, când un singur mădular pătimeşte, tot trupul pătimeşte. Respect de asemenea ordinea canonică şi primul loc (ca cinste) al Constantinopolului printre Bisericile Ortodoxe, egale ca cinste şi drept. Dimpotrivă, ar fi potrivnic duhului Evangheliei a permite Constantinopolului, din cauza dificultăţilor în care se află, să arunce toată lumea ortodoxă într-o prăpastie, aşa cum s-a întâmplat deja la pseudo-sinodul de la Florenţa. Dacă ar fi posibil să transformăm în legi definiţiile dogmatice şi canonice care nu au sens decât dintr-un punct de vedere istoric, fiind menite a da Bisericii aripi care să-i îngăduie să-şi ia zborul, atunci ele s-ar transforma în lanţuri care ar paraliza prezenţa sa transfiguratoare în lume.

Să fim sinceri: atitudinea reprezentanţilor Constantinopolului în cursul ultimilor 10 ani reflectă aceeaşi nelinişte şi aceeaşi boală duhovnicească care, în secolul al XV-lea, au condus Biserica la trădare şi ruşine. Oare atitudinea adoptată sub jugul turc constituie un exemplu de urmat în orice vreme ? În realitate, jugul turc este pentru Ortodoxie la fel de periculos ca jugul impus de Sinodul de la Florenţa. Astăzi situaţia este încă mai gravă. În epocă, Constantinopolul era o comunitate râvnitoare de multe milioane de credincioşi, capabili să depăşească rapid criza Bisericii lor, să fugă de controlul străin şi de ispita de a trăda credinţa şi Împărăţia cerurilor pentru o împărăţie pământească. Astăzi, Constantinopolul are eparhii fără credincioşi, episcopi care nu au pe cine să păzească şi care ar vrea să ţină în mâinile lor soarta întregii Biserici ! Nu trebuie, nu se poate să existe din nou Sinodul de la Florenţa astăzi.

Lupta de veacuri a Ortodoxiei împotriva absolutismului romano-catolicismului a fost o luptă pentru libertatea Bisericilor locale, a Bisericilor care erau universale, soborniceşti, depline şi întregi. Ar trebui acum oare să urmăm Roma care a căzut, sau o a ,,doua” sau ,,a treia” Romă asemănătoare pe deplin [cu prima] ? Se poate ca Constantinopolul, care vreme de secole s-a împotrivit biruitor supremaţiei papale şi absolutismului roman, datorită curajului ierarhilor săi sfinţi, clerului şi credincioşilor săi, să ajungă acum să ignore tradiţia sinodală a Ortodoxiei şi să o înlocuiască cu nu ştiu care ,,a doua”, ,,a treia” sau orice altă formă de Romă ?”[114]

Mai recent, patriarhul a participat activ la dialogul cu monofiziţii care, din nefericire, nu au fost conduşi de acest dialog la pocăinţă şi unirea cu Biserica Ortodoxă; dimpotrivă, acest dialog distruge Ortodoxia şi duce la apostazie. Să citim mai degrabă: ,,Cele două familii (ortodocşi şi monofiziţi) acceptă că ridicarea anatemelor şi condamnărilor va fi întemeiată pe faptul că Sinoadele şi Părinţii anatematisiţi şi condamnaţi în trecut nu erau eretici”[115]. Se poate accepta o asemenea hotărâre, care anulează hotărârile anterioare ale Sinoadelor Ecumenice ? Ţinând cont de tot ce am relatat, este greu să nu ajungem la concluzia că Patriarhia Constantinopolului adoptă, în realitate, o poziţie categoric anti-ortodoxă.

La începutul anului trecut, patriarhul Dimitrie i-a trimis o scrisoare Patriarhului Alexie al II-lea al Moscovei, în care vorbea despre Biserica Rusă din Diaspora ca despre o ,,aşa-zisă Biserică” şi declara că el nu recunoştea decât o singură Biserică Ortodoxă canonică pe teritoriul Rusiei, şi anume Biserica condusă de patriarhul Alexie. Ce am mai putea aştepta ? Un document care să declare că noi suntem schismatici sau vreo altă formă de condamnare oficială ?

Cu ocazia festivităţilor de înscăunare, noul patriarh al Constantinopolului, Bartolomeu I, şi-a anunţat intenţia de a urma linia ecumenistă inagurată de înaintaşii lui.

Scriind ieromonahului Policarp, mitropolitul Antonie (Hrapoviţki) nota: ,,Primatul în Biserică nu a fost deţinut până în secolul al IX-lea şi chiar până în al XI-lea de papii Romei ? Ce s-a întâmplat după aceea ? Papii şi turma lor au fost despărţiţi de Biserică, şi de atunci şi-au trăit zilele nefericite în erezie. Se poate ca Constantinopolul să aibă aceeaşi soartă, dacă stăruie pe calea lui Meletie şi Grigorie al VII-lea”. Aceasta se petrece în prezent potrivit celor mai recente relatări. Au fost remarcate următoarele declaraţii ale patriarhului Bartolomeu I: ,,(Biserica Ortodoxă resimte) nevoia unei anumite transformări … De exemplu, rânduiala de 40 zile de post înainte de Paşti şi de Crăciun este greu de îndeplinit în zilele noastre, în afara mânăstirilor”. Şi mai departe: ,,Obiectivele noastre sunt aceleaşi cu cele ale lui Ioan (Papa Ioan al XXIII-lea): a moderniza Biserica (aggiornamento) şi a promova unitatea creştinilor … Prin darul lui Dumnezeu, astăzi, toate Bisericile Ortodoxe sunt favorabile faţă de ecumenism”[116].

De o asemenea soartă să fie cruţată Patriarhia Constantinopolului, din sânul căreia au ieşit Sfinţii Chiril şi Meftodie, luminătorii slavilor, şi un număr mare de alţi sfinţi ! Constantinopolul a fost mama Bisericii Ruse. Să ne amintim aceste cuvinte ale Părintelui tuturor păstorilor, Marele Arhiereu, Domnul nostru Iisus Hristos: Cel ce este mai mare între voi, să fie vouă slugă; că cel ce se va înălţa pre sine, se va smeri, şi cel ce se va smeri pre sine, se va înălţa (Matei 23, 11-12).

Lumea este pe cale să se unească, căutând să construiască un nou ,,turn Babel”, să creeze o ,,nouă ordine mondială”, să înfiinţeze încă de aici jos ,,raiul” pământesc. Tuturor celor care iubesc în mod exclusiv credinţa ortodoxă mântuitoare le va fi cu neputinţă să urmeze această ,,uniune” şi îi vor aştepta mari încercări. ,,Încercarea sfinţilor lui Dumnezeu va deveni teribilă … Numărul lor mic va părea nesemnificativ în comparaţie cu omenirea … batjocura generalizată, ura, calomnia, prigoana, moartea violentă – toate acestea vor fi partea lor” (Episcopul Ignatie Briancianinov). De aţi fi din lume, lumea ar iubi pre al său, iar căci din lume nu sunteţi, ci eu v-am ales pre voi din lume, pentru aceasta urăşte pre voi lumea (Ioan 15, 19).

Acum fiii credincioşi ai Bisericii lui Hristos trebuie să se pregătească pentru greutăţile dării la o parte şi izolării duhovniceşti.

[98] Acest text este traducerea unui articol al monahului Gorazd, din Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, apărut în Orthodox Life, nr. 2, 1992, şi intitulat ,,Quo Vadis Patriarhia Constantinopolului ?”

[99] Monahii din Apus, de contele de Montalembert, p. 370.

[100] Phone ton Pateron, 4, nr. 1, aprilie-iunie 1991.

[101] N.tr.: Pidalion, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 128.

[102] N.tr.: A se vedea

PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935)
Mitropolit, arhiepiscop, papă şi patriarh
Un articol de Preot Srboliub Miletich
PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935)
Mason – Inovator – Ecumenist
Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930
O biografie a Patriarhului Meletie al IV-lea al Constantinopolului (1921-1923)

[103] N.tr.: A se vedea Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923 şi Cea de-a 70-a aniversare a Congresului pan-ortodox de la Constantinopol. Un pas major pe calea către apostazie.

[104] Days, nr. 184, 6 octombrie 1923.

[105] N.tr.: A se vedea Ce se întâmpla în Biserică în urmă cu un veac (V). Renovaţionism versus Biserica Ortodoxă Rusă în anii ‘1920.

[106] N.tr.: Acelaşi lucru relatează Ludmilla Perepiolkina în Ecumenismul – calea către pierzare, episodul 12. Şcoala pariziană de ,,Ortodoxie” – un laborator de învăţături false şi erezii.

[107] N.tr.: Pidalion, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 112.

[108] N.tr.: Serafim Lukianov (1879-1959) era, în vremea Sinodului Bisericii a toată Rusia din 1917-1918, episcop de Sortavala, în Karelia. La sfârşitul anului 1917, după declararea independenţei Finlandei, el a continuat să fie episcop de Sortavala între anii 1918-1920; apoi, între anii 1921-1923, a devenit arhiepiscopul Bisericii Autonome a Finlandei, ca arhiepiscop de Vyborg, fiind ultimul ierarh rus care a condus Biserica Ortodoxă a Finlandei. Din 1923, Biserica Finlandei a intrat în jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului, care, în 1925, l-a înlocuit pe arhiepiscopul Serafim cu Herman Aav.

În 1926, arhiepiscopul Serafim a fost exilat din Finlanda şi s-a alăturat emigranţilor ruşi din Europa Occidentală.

[109] ,,Epistola îndurerată”, Nouvelles de l’Eglise, nr. 11-12, 1925.

[110] N.tr.: A se vedea:

Ridicarea anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică

» Declaraţia comună de ridicare a anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică

» Tomul patriarhal, emis de Patriarhul Athenagora al Constantinopolului

» Apel al Mitropolitului Filaret al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora către Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Athenagora al Constantinopolului, 15 decembrie 1965

[111] N.tr.: A se vedea PATRIARHUL ATHENAGORA AL CONSTANTINOPOLULUI (1886-1972). Declaraţiile, mesajele şi activităţile sale.

[112] Episkepsis, 15 decembrie 1977, p. 3-4 şi nr. 139, 159, 161, 214.

[113] Macedonia, nr. 7/8, 1987.

[114] Orthodox Russia, nr. 22, 1977. N.tr.: A se vedea epistola în întregime, Despre convocarea Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe de arhimandrit Iustin Popovici.

[115] Paragraful 10 din cea de-a doua Declaraţie Comună alcătuită la Centrul Patriarhiei Ecumenice, aproape de Geneva, Elveţia, în septembrie 1990. N.tr.: A se vedea dosarul nostru despre dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi monofiziţi în almanahul pe anul 2010.

[116] National Catholic Reporter, 21 ianuarie 1977.

[117] Episkepsis, 1 iulie 1991, p. 9.

Sursa: Prigonirea monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia Constantinopolului, de părintele Patric Ranson