Selectați pagina

Începutul vieţii întru virtute şi urmarea dreptei credinţei în exemplul Proorocului Moise

Începutul vieţii întru virtute şi urmarea dreptei credinţei în exemplul Proorocului Moise

TÎLCUIREA DUHOVNICEASCĂ
(CONTEMPLATIVĂ) A VIEŢII LUI MOISE (a Sfântului Grigorie de Nyssa)

Moise s-a născut pe cînd legea tirană poruncea să fie nimicită partea bărbătească. Dar cum ne vom face noi asemănătoare naşterea noastră cu naşterea  bărbatului (întîmplată atunci), din propria noastră voinţă? Căci nu ne aparţine  nouă să ne facem asemenea naşterea noastră cu naşterea acelui binecuvântat  născut. Dar nu este nimic greu în a începe asemănarea de la ceea ce pare mai  greu. Căci cine nu ştie că tot ce este supus schimbării nu rămîne prin sine mereu  acelaşi, ci trece de la ceva, la altceva mai bun, sau se întîmplă pururea cu el o schimbare spre mai rău? Să înţelegem deci lucrurile în miezul lor. Tiranului îi place să vină la viaţă partea femeiască a vieţii sau simţirea trupească şi pătimaşă,  spre care e mînată să se rostogolească firea omenească, în timp ce naşterea părţii bărbăteşti, a celei tari şi încordate spre virtute, a celei care poate să se războiască cu tiranul şi să se răscoale împotriva stăpînirii lui, îi este neplăcută. Trebuie deci să se nască totdeauna ceea ce se  schimbă. Căci nu ar putea vedea cineva în firea schimbătoare ceva ce rămîne mereu acelaşi. Deci ceea ce se naşte aşa (ca să nu se schimbe), nu e dintr-o pornire străină cum se întîmplă cu naşterile trupeşti, ci o astfel de naştere, se face din  liberă hotărâre. Astfel într-un fel oarecare sîntem proprii noştri părinţi, născîndu-ne pe noi înşine aşa cum voim din voinţa noastră spre un chip pe care vrem să-l alegem, fie de bărbat, fie de femeie, modelîndu-ne prin raţiunea virtuţii sau a păcatului.

Deci ne este îngăduit şi nouă, cu toată împotrivirea şi supărarea tiranului, să venim la lumină printr-o naştere mai frumoasă şi să ne facem părinţii unui astfel de făt (astfel de părinţi se fac gîndurile virtuţii) plăcut şi plin de viaţă, chiar dacă lucrul acesta este contrar cugetului tiranului. Aşadar, dacă voieşte cineva să ia prilejul de la istorie ca să descopere şi mai mult înţelesul ghiciturii, cuvîntul ne învaţă că cine vrea să pună începutul unei vieţi întru virtute să se nască spre supărarea tiranului, adică în chipul acestei naşteri, în care însăşi hotărârea noastră ne este moaşă [1] . Căci nu ar putea cineva să întristeze pe vrăjmaşul său, dacă n-ar arăta în sine aceste semne, care sînt dovezile înfrângerii lui. Şi ţine de hotărârea liberă să nască acest făt bărbătesc şi virtuos şi să-hrănească cu mîncările cuvenite, precum şi să-l îngrijească, după ce l-a izbăvit din apa cea pătimaşă. Căci cei care-şi dăruiau copiii tiranului îi lepădau goi şi fără ocrotire în apa curgătoare a rîului. Iar prin aceasta înţeleg apa care curge purtată de valurile neîncetate ale patimilor şi care înghite şi îneacă pe cel dus de curgerea el. Iar părinţii ce nasc fătul bărbătesc sînt gîndurile înţelepte şi ocrotitoare. Cînd acestea văd odrasla cea bună luată de valurile lumii, sau dusă cu sila de trebuinţele vieţii, asigură pe cel dat rîului împotriva scufundării, făcîndu-i un coş. Coşul acesta e alcătuit din diferite tăbliţe, care sînt educaţia alcătuită din diferite învăţături şi care ţine pe cel purtat de ea deasupra valurilor vieţii. Datorită ei, acesta nu va rătăci mult timp, purtat de pornirile valurilor, ci ajungînd pe malul statornic al rîului, adică în afara frămîntării vieţii, se va izbăvi de la sine prin mişcarea apelor către un loc statornic. Aceasta o ştim şi din experienţă. Căci pe cei ce nu s-au scufundat încă cu totul în rătăcirile omeneşti, însăşi mişcarea nestatornică şi rătăcitoare a lucrurilor îi leapădă ca pe o povară deşartă, socotindu-i ajunşi supărători prin virtute. Dar cel ce a ajuns în afara acestor valuri să urmeze lui Moise (n.n.  În ebraică, Moise înseamnă „scos; salvat din apă“) şi să nu-şi cruţe lacrimile, chiar dacă se întîmplă să fie pus la adăpost în coş. Căci plînsul este păzitorul sigur al celor ce se mîntuiesc prin virtute.

Iar dacă fiica faraonului, cea stearpă şi fără copii (pe care eu o înţeleg ca fiind filosofia din afară) va lua ca pe un copil al ei pe tînăr, ca să fie numită mama lui, acesta să nu respingă mincinoasa înfiere, pînă cînd va îngădui Cuvîntul, adică pînă ce va vedea în sine nedeplinătatea vîrstei. Dar odată ajuns la înălţime, după cum aflăm despre Moise, să socotească lucru de ruşine să se mai numească copil al celei din fire stearpă. Căci e stearpă cu adevărat cultura din afară, fiind mereu în durerile naşterii, dar nedînd niciodată viaţă pruncului. Căci ce fruct a dat filosofia în cursul lungilor dureri ale naşterii, vrednic de atîtea opintiri şi osteneli? Nu sînt toţi lepădaţi ca slabi şi neîmpliniţi, înainte de a veni la lumină prin naştere? Dar pot oare să se nască dacă sînt acoperiţi cu totul în sînurile sterpe ale înţelepciunii neroditoare?

Deci să trăiască cineva împreună cu împărăteasa Egiptului atîta cît să nu pară că e lipsit de foloasele ei. Dar apoi să se întoarcă la maica sa după fire, de la al cărei lapte nu a fost oprit să fie hrănit de către împărăteasă, cum spune istoria. Iar acest lucru ne învaţă că în timpul în care zăbovim în ştiinţele din afară, făcîndu-ne cultura trebuincioasă, să nu ne despărţim de laptele Bisericii, care ne hrăneşte pe noi. Iar aceasta înseamnă să ţinem legile şi moravurile Bisericii, cu care sufletul hrănindu-se şi întărindu-se îşi ia puterile să urce spre înălţime. Dar cît timp priveşte şi la dogmele din afară şi nu numai la cele părinteşti, va fi ca între doi inşi ce se războiesc. Căci cel de altă credinţă se împotriveşte cuvîntului evreului, vrînd să pară mai puternic decît izraelitul. Şi multora dintre cei mai uşuratici li s-au părut aşa, cel ce părăsind credinţa părintească au trecut de partea vrăjmaşului, fâcîndu-se astfel călcători ai învăţăturii părinteşti.

Dar cel ce este asemenea lui Moise, mare şi puternic la suflet, omoară prin lovitura lui pe cel ce se opune cuvîntului dreptei credinţe. Dar această luptă din noi poate fi înţeleasă şi astfel : omul este la mijlocul unei lupte ce se dă între doi potrivnici, ca un fel de cunună. Şi de partea căruia va trece, pe acela îl va face biruitor. El se află între slujirea la idoli şi dreapta credinţă, între desfrînare şi curăţie, nedreptate şi dreptate, mîndrie şi smerenie, şi între toate cele ce se socotesc potrivnice, aşa cum erau în luptă egipteanul şi evreul. Iar Moise ne învaţă prin pilda lui să ajutăm virtuţii ca celei de un neam cu noi şi să omorîm pe cel ce se împotriveşte virtuţii. Şi cu adevărat biruinţa dreptei credinţe aduce moartea şi nimicirea slujirii la idoli. La fel prin dreptate se nimiceşte nedreptatea şi prin smerenie se ucide mînia.

Dar lupta aceasta a unora faţă de altele o găsim chiar şi între noi. Căci născocirea învăţăturilor eretice nu ar avea loc dacă părerile potrivnice nu s-ar ridica împotriva celor adevărate. Şi dacă sîntem prea slabi ca să dăm putere dreptăţii, şi cel rău învinge prin argumentele lui şi a respins stăpînirea adevărului, să alergăm cît mai repede, după pilda dată de istorie, la învăţătura mai bună şi mai înaltă a tainelor [2].

Şi chiar dacă trebuie să ne înrudim iarăşi cu cel de alt neam, adică chiar dacă trebuinţa ne sileşte să vieţuim împreună cu filosofia de afară, să o facem îndepărtînd pe păstorii cei răi de la întrebuinţarea nedreaptă a puţurilor. Aceasta înseamnă să-i respingem pe învăţătorii cei răi care întrebuinţează învăţătura în scopuri rele şi astfel să ne despărţim de aceştia nemaiîntîlnindu-i şi nemaiamestecîndu-ne cu vrăjmaşii, ci să vieţuim împreună cu cei ce pasc într-un gînd cu noi toate mişcările sufletului din noi, ca pe nişte oi, stăpîniţi de voia Cuvîntului îndrumător. Căci stăruind noi pe lingă El în această petrecere liniştită şi nerăzboinică, ne va străluci adevărul, luminînd cu razele sale vederile sufletului nostru. Iar adevărul este Dumnezeu, Care S-a arătat atunci lui Moise în acea călăuzire luminoasă, negrăită. Continuare

____________________________________________________________________________________________________

[1] Naşterea Ia o viaţă neschimbătoare e pricinuită de voia noastră. Dimpotrivă, orice naştere spre o viaţă schimbăcioasă nu e din voia noastră. Naşterea din vota noastră poate fi spre o viaţă neschimbăicioasă, pentru că e din duh (din spirit); din duhul nostru întărit de Duhul Sfânt, sau de harul dumnezeiesc. Neschimbarea vieţii născută din duh nu înseamnă nemişcare, ci înaintare în binele la care ne-am născut, înaintare în virtute, sau în tăria spirituală. Şi duhul are o dimensiune mereu nouă, nesfîrşită, fiind în legătură cu Duhul dumnezeiesc. Dimpotrivă, naşterea fără voie este naşterea noastră din trup supus legii păcatului în care a căzut şi, cîtă vreme rămînem în viaţa după trup, rămînem mereu sub legea trupului, care ne duce la moarte, care ne ţine într-o continuă schimbare supusă patimilor, ca rupînd continuu trupul nostru, pînă la moartea lui; iar această schimbare este o schimbare în monotonie.

[2] Prin Sfintele Taine ale Bisericii dobîndim nu numai puterea lui Hristos, care ne întăreşte împotriva păcatelor şi pentru creşterea în virtute, ai şi o cunoştinţă mai înaltă a lui Dumnezeu, prin credinţă, bazată pe experienţa vieţii lui Hristos primita In Taine. Sfîntul Simeon Noul Teolog zice : «Căci dacă ni s-ar da cunoştinţa adevăratei înţelepciuni şi ştiinţa lui Dumnezeu prin scrieri şi învăţături, ce trebuinţă ar mai fi de credinţă sau de dumnezeiescul botez şi de Sfintele Taine?» (Traites theo-logiques et ctltiques, 1, In Sources Chreliennes, nr. 122, Traite I ethique, p. 123).

(fragment din Scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa, partea I, Tâlcuirea duhovnicească a vieţii lui Moise, PSB 29)

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *