Selectați pagina

În ce chip să îndurăm necazurile

În ce chip să îndurăm necazurile

calugarDacă fugi de încercările care după îngăduința lui Dumnezeu te apasă, vor apărea altele și mai mari. Un singur refugiu există pentru ele: răbdarea. Cu împotrivirea prostească, nimic nu vei izbândi, ci doar le vei înmulți, așa că la sfârșit te vor birui. Să fii ca trestia care, atunci când bate vântul, se încovoaie, iar când vântul se domolește, iarăși se îndreaptă. Dacă nu se apleacă, se rupe.

Ispitele și chinurile îl fac pe om smerit, și nimic nu este mai mare decât smerenia. Pentru aceasta, când vin ispitele, trebuie să le îmbrățișezi și să le așezi, ca să zic așa, pe creștetul tău. Dacă se înmulțesc și te înconjoară ca marea, atunci umple-ți ochii cu lacrimi și înoată prin ele. Dacă Apostolului Pavel, care se ruga pentru izbăvirea de ispite, i s-a spus „Îți este de ajuns harul Meu” (2 Cor. 12,9), dacă lui îi era necesară ispita, ce putem spune despre noi, neînsemnații? Domnul le îngăduie din dragoste, pentru a ne conduce spre smerenie. Dacă nu ne smerim prin ispite mici, va îngădui și mai mari. Și o va face până ne va conduce spre virtute. Necazurile și ispitele ne sunt necesare deoarece, dacă nu ar fi acestea, nu ne-am mântui. Dar nimănui Domnul nu-i îngăduie să fie încercat peste puterile sale.

Înainte de a veni greutățile sufletești, harul dumnezeiesc îl întărește pe om, pregătindu-l pentru încercările care vin, în timp ce în chinurile trupești și materiale lucrează diavolul. Aici se încearcă voința omului, hotărârea lui și dragostea pentru Dumnezeu. Dacă omul se luptă, harul nu va întârzia să-l ajute și să-l mângâie.

Dacă omul nu dezrădăcinează patimile, nu se poate ruga cu liniște sufletească. Starea de pace a duhului în rugăciune este rezultatul biruinței asupra patimilor. Pacea duhului vine după chinuri; acestea trezesc omul spre rugăciune și nasc smerenia – cea care liniștește duhul său. Atunci omul, învățat de greutăți, se roagă cu adevărat.

Harul lui Dumnezeu lucrează cu afecțiune, precum mama care îl învață pe copil cum să pășească, ținându-l cu amândouă mâinile; apoi îl lasă, dar își ține mâinile în jurul său astfel încât, dacă se împiedică, să-l sprijine și să-l ridice. Iar când a învățat să pășească puțin singur, stă și-l privește și îndată ce observă că alunecă, îl prinde și-l ocrotește până când poate sta iarăși drept. Astfel se poartă cu noi și harul.

Ispitele trupești sunt mai ușoare decât cele sufletești, dar cu acestea îi este mai greu omului să se roage, pentru că răscolesc simțurile exterioare. Ispitele sufletești, deși vatămă mai tare sufletul, îl conduc însă mai repede spre rugăciune. Atunci omul se folosește, chiar dacă nu o simte, deoarece ispita îl conduce la smerenia care îl apără de rău, și astfel găsește scăpare la Dumnezeu. Nu numai noi, începătorii, ci și cei desăvârșiți au ispite – toate pentru smerenie!

Dacă trăiam în lume și n-am fi avut ispite, atunci gândul s-ar fi mândrit: „Nu există nimeni ca mine!”. Sfinții Părinți spun că cel care nu primește ispitele, acesta le dă putere asupra lui, pe când cel ce rabdă, este întărit de Domnul. Mare este harul pe care ni-l dă Domnul ca să putem răbda ispitele, precum zice Apostolul: „Căci vouă vi s-a dăruit pentru Hristos, nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El” (Filipeni, 1,29), pentru că „prin multe suferințe trebuie să intrăm în Împărăția lui Dumnezeu” (Fapte 14,22).

Sfinții Părinți ne învață că nu este nimic mai dulce decât a pătimi pentru Hristos. Această dulceață a pătimirii dădea Mucenicilor puterea să rabde până la sfârșit. Apostolii și Mucenicii au pătimit pentru Hristos, și noi la fel. Vine asupra noastră boala, necazul, întristarea sau ispita? Toate le răbdăm pentru dragostea lui Hristos, deoarece ne întărește nădejdea pe care o avem în El.

Dacă există iubire de sine, există toate patimile, și ea singură este în stare să ne piardă. Din iubirea de sine provin certurile, dușmăniile, crima, furturile și orice rău. Nici chiar faptele bune ale iubitorului de sine nu sunt plăcute lui Dumnezeu!

În plus, este necesar să studiem cărțile duhovnicești, deoarece fără studiu sufletul încet-încet se răcește; se poate chiar întuneca, umple de răutate. Chiar dacă nu simțim mulțumire când citim, cu toate acestea trebuie să o facem, deoarece astfel vom fi conduși spre prihănirea de sine. Fără citit, în timp ce trăim „întru viclenie”, ni se pare că mergem bine!

Un avvă a spus unui ucenic al său care nu voia să studieze:

– Curăță unul dintre vase!

Ucenicul a spălat unul.

– Care-i mai curat? a întrebat atunci avva.

– Cel spălat, a răspuns ucenicul.

Astfel se întâmplă și cu citirea cărților duhovnicești.

Sursa: Ieromonahul Antonie, File de Pateric din Împărăția Monahilor. Sfântul Munte Athos, Ed. Christiana, București, 2000.

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *