Sfântul Ioan Gură de Aur, amintind de căderea lui Adam, ne arată binefacerile postului prin cuvintele: „Moartea a intrat în om pentru că a nesocotit postul, şi este scoasă din el tot prin post”.

Războiul s-a terminat în ’45, dar tata era prizonier la ruşi şi de-abia în mai ʼ47 i-au dat drumul, de a venit acasă. În primăvara aceea era o căldură extraordinară, ca vara. Tata, slăbit cum era, s-a apucat, cu capul descoperit, să repare nişte garduri în faţa casei, că erau toate distruse de bombardamente. Şi tata a făcut comoţie cerebrală.

Mama l-a purtat prin mai multe spitale, din mai până la începutul lui decembrie, dar medicii i‑au spus mamei să-l ia acasă și să se pregătească de înmormântare, că nu mai are nici o speranţă. Tata avea 40 de ani pe atunci.

Şi, la începutul lui decembrie, l-a adus acasă. Mama ne-a spus aşa: „Dragii mamei, noi suntem în Postul Crăciunului. Voi mâncaţi ce vă face mama, dar de azi înainte, mama nu mai mănâncă până când nu-l vede pe tata sănătos”. Şi a început să postească ea, cu bunica şi cu o soră mai mare, care avea 14 ani. Posteau post negru, fără apă, fără nimic.

Şi mama nu stătea degeaba, făcea mâncare, avea grijă de animale, dar avea o voinţă extraordinară!

A mers la mănăstire la Slatina, la preot, să-l pună pe tata la proscomidie, făcea milostenie la săraci şi postea post negru.

După opt zile, au băut seara o cană de ceai, toate trei, şi au început din nou postul. Au mai postit încă şase zile. Şi a şasea zi, după miezul nopţii, am auzit că ne cheamă tata. Era foc în sobă şi casa era luminată.

Noi, când am auzit că tata vor­beşte, am sărit toţi în jurul lui.

„Dar de ce-aţi fă­cut foc în casă?” ne-a întrebat.

Mama zice: „Păi, tu te-ai îmbolnăvit în mai, şi acuma suntem aproape de Crăciun. Ai făcut o comoţie, te-am purtat prin spitale, şi medicii au zis să te luăm acasă. Şi, uite, am postit paisprezece zile eu, mama soacră şi cu Sănduţa”.

Atunci el ne-a zis: „Am să vă spun o minune, cum am reuşit să mă ridic din pat. Azi-noapte, deasupra mea, mi s-a arătat Maica Domnului, cu pumnii strânşi, şi a zis: «Niculae, deschide gura!». Am deschis gura şi a strâns din mâini şi mi-a picurat ceva în gură, ceva extraordinar de bun, nu poate să spună vorbirea omenească cât de bun era medica­mentul ăsta ceresc! Şi dintr-odată am simţit că mi se înfierbântă venele şi muşchii și am căpătat putere”.

Vă daţi seama, minune peste minune, că venele erau aproape sclerozate de-atâta timp! Şi încet, încet, a început să se pună pe picioare. A mai trăit ani mulţi și spunea la toată lumea ce i se întâmplase.

Protos. Cleopa Cocan de la Schitul Voroneț