Pentru cei credincioşi, credincios este Domnul! Aceştia neîncetat se cercetează şi se judecă să vadă cu ce L-au supărat pe Domnul de-i lasă atât de mult timp să aştepte venirea Duhului Sfânt peste ei.

Şi neîncetat îşi descoperă greşeli, neînsemnate în fond, dar care în ochii lor par mari. Se căiesc amarnic şi se consideră cu adevărat nevrednici de venirea Duhului peste ei. Pe aceştia îi iubeşte Dumnezeu în ascuns şi îi ajută şi îi apără de răutăţile vicleanului.

Măsura dragostei fiecăruia este foarte variată şi Domnul cântăreşte lacrimile fiecăruia şi drepte sunt judecăţile Sale. El nu se uită la faţa omului, ci la gândurile sale ascunse. Nu evlavia aparentă şi nu practica religioasă exterioară le preţuieşte Dumnezeu mai mult, ci inima curată, înfrântă, duhul smerit; pe acestea le doreşte El.

Fiecare va da socoteală de ceea ce a primit sau de ceea ce i s-a oferit şi n-a primit, de ocaziile ce i s-au dat să afle, să caute, să înveţe şi pe care nu le-a luat în serios, de sfaturile şi îndemnurile Domnului venite prin gura oamenilor aleşi, care însă n-au fost primite, ci au fost dispreţuite. Cel cu adevărat credincios nu va fi niciodată sigur de sine însuşi. Chiar de va fi obţinut harul ceresc, el tot va crede că nu-l are şi nimănui nu va spune lucrul acesta. Toată munca şi tot zelul lui i se vor părea nimic şi veşnic va fi flămând şi însetat de Dumnezeu.

Cel care se compară cu altul şi se crede mai luminat şi mai înălţat spre desăvârşire, acesta – vai! – a şi căzut din smerenie în mândrie, şi toate ostenelile lui sunt zadarnice. Judecarea altora este întotdeauna dovada trufiei din inima celui ce judecă. Numai cel care îi iartă pe toţi, îi apără, abia acela a ajuns la smerenie. Cel care dezvăluie păcatele altora este, de asemenea, plin de mândrie şi toată evlavia lui este o prefăcătorie. Şi nu este suficient ca limba să tacă, să nu mai clevetească, ci trebuie ca mintea însăşi să ajungă să nu mai gândească niciodată rău despre nimeni. Căci, păcatul trufiei în minte nu este numai pe limbă. Abia atunci când în gânduri şi în vorbe se face un gol total despre lume şi oameni şi Domnul este singura preocupare a minţii, a limbii, a urechii şi a ochiului, abia atunci sufletul a ajuns la acea fericire a sărăciei Duhului pe care Iisus o pune în fruntea celor nouă fericiri predicate de El.

Un creştin adevărat nu este niciodată sigur de ziua de mâine şi permanent se gândeşte la sfârşitul său, iar nu la cel al fratelui său. El este atent numai la el însuşi, la tot ceea ce se petrece în mintea lui, are mult de lucru cu propriile lui gânduri rele, pe care neîncetat se luptă să le alunge, şi niciodată nu are timp să observe ce face aproapele lui. El nu urmăreşte decât liniştea sufletului său, alungarea poftelor din el, fără să se lase în seama vreunui har special sau să se justifice în vreun fel anume.

Sfântul Macarie Egipteanul

Pocăința sau întoarcerea la Dumnezeu, Editura Bizantină

Share This