Selectați pagina

Fiecare om meditează la un moment dat la alegerea căii în viată…

Fiecare om meditează la un moment dat la alegerea căii în viată…

Vreau să îţi spun că în privinţa celui mai înalt spirit creator, de care este capabil omul, femeia nu este nicidecum mai prejos în comparaţie cu bărbatul.

– Ce este „cel mai înalt spirit creator”?

– Aceasta, Nadia, este munca cu sine. Aceasta este creşterea duhovnicească a creştinului, care are loc în lupta lui cu patimile sufleteşti. De exemplu, un creştin – un bărbat sau o femeie, un băiat sau o fată – urmărindu-se pe sine şi băgând de seamă că deseori îi invidiază pe ceilalţi, că iubeşte lauda celorlalţi oameni, că îi place să discute şi să triumfe în discuţie – băgând de seamă acestea, creştinul înţelege că în sufletul lui s-a cuibărit mândria, sau trufia. Şi îşi spune în sinea sa: „Mândria este o patimă, cu care pentru nimic în lume nu intri în împărăţia Cerească. Trebuie ca eu, cu ajutorul lui Dumnezeu, să o dezrădăcinez din sufletul meu”. Dar cum se face acest lucru? La această întrebare răspund mulţi Sfinţi Părinţi: o patimă se dezrădăcinează prin sădirea virtuţii opuse ei. Şi care virtute este opusă mândriei?

– Smerenia. Fericiţi cei săraci cu duhul…

– De aceea se şi străduieşte un creştin sau o creştină să dobândească virtutea smereniei. Cum se face aceasta, tot Sfinţii Părinţi explică. Mai întâi trebuie să înveţi să nu răspunzi la jigniri, să rabzi jignirile în tăcere. închipuieşte-ţi că cineva te acuză în auzul tuturor şi totodată te acuză pe nedrept. De exemplu, una dintre fete spune: „Nadejdei îi place să tragă cu urechea la discuţiile altora”. Cum te-ai purta tu în această situaţie?

Nadia a deschis ochii mari, a zâmbit neîncrezătoare:

– Fireşte că m-aş revolta. Aş spune: „Hei, ce ai păţit? Ţi-ai ieşit din minţi?!”

– Aşa ai spune tu, şi eu, pesemne, tot aşa aş spune. Dar, dacă în locul tău ar fi o fată, care voieşte să biruiască în ea patima mândriei, ea s-ar smeri. Ea ar tăcea în loc să răspundă la învinuirea cea nedreaptă.

– Poate că, într-adevăr, ar tăcea, mămico, dar în suflet i s-ar stârni o asemenea furtună!

– Ce să-i faci: omul este neputincios. S-ar stârni furtuna indignării, dar numai faptul că fata nu i-a dat voie acestei furtuni să izbucnească în afară, să se transforme în mânie, numai acest fapt arată că o creştină munceşte cu sine, se luptă cu patima. Iar celor care depun propriile lor eforturi, şi Domnul le ajută. In prima etapă a creşterii duhovniceşti o astfel de creştină poate chiar seva tulbura sufleteşte, dar va birui mânia.

Iar data următoare, rugându-se lui Dumnezeu, şi înlăuntrul său va rămâne liniştită. Sfinţii Părinţi spun că pentru a-ţi păstra pacea sufletească atunci când eşti învinuit pe nedrept, te ajută şi este bine să te gândeşti, cu căinţă, la celelalte păcate ale tale.

– Cum aşa?

– Dacă ne întoarcem la fata creştină, care a hotărât să se lupte cu mândria, aceasta ar fi cam aşa. Este învinuită că: „îi place să tragă cu urechea, să clevetească…” şi aşa mai departe. Iar creştina aude acestea şi se gândeşte: „Doamne, cei care mă învinuiesc nici nu cunosc cealaltă patimă a mea – mândria. Vai, cum mă pun eu pe mine deasupra tuturor, cât nu îmi place să mă smeresc… Şi doar mândria este mult mai rea decât acelea, de care sunt învinuită”.

Mustrându-se astfel pe sine, creştina nici în suflet nu se va supăra pe cei ce o nedreptăţesc şi treptat va căpăta adevărata smerenie, care nu se arată la suprafaţă.

– Da, dar acest lucru este foarte greu – a spus gânditoare Nadia. Mie mi se pare că şi o dreaptă învinuire este greu să o rabzi în tăcere – imediat vrei să îi răspunzi printr-o altă învinuire. Ce să mai spunem despre învinuirea cea nedreaptă!

– Fireşte că este greu, este foarte greu. însă acesta este spiritul creator, cel mai înalt spirit creator, de care este capabil numai omul şi pentru care el este creat. Şi să scrii versuri este greu, şi să pictezi tablouri este greu, şi să fii om de ştiinţă este greu, dar compară numai rezultatul lor cu al acestui spirit creator. Despre cât valorează munca multor scriitori şi compozitori, deja am vorbit. Dar munca creştinului nevoitor, care îşi biruieşte patimile sale, o încununează cu cunună de aur însuşi Domnul! Astfel, omul, urcând tot mai sus pe scara duhovnicească, se aseamănă cu Dumnezeu – devine cuvios.

Şi în această privinţă, Nadenka, femeile nu sunt deloc mai prejos decât bărbaţii: şi lor le este deschisă aceeaşi cale, şi pe ele le aşteaptă aceeaşi luptă şi aceleaşi cununi în împărăţia Cerească.

– Dar femeile nu pot fi preoţi, nu pot aduce lui Dumnezeu Jertfa cea fără de sânge în biserică. Cel puţin, la noi, ortodocşii.

– Totuşi slujirea apostolică este accesibilă şi femeilor. Femeile mironosiţe au aflat primele de învierea lui Hristos. Ele nu s-au înfricoşat, au mers cu miresme la Mormântul Domnului. Apoi le-au povestit ucenicilor despre învierea învăţătorului lor. Iar aceştia s-au îndoit, nu au crezut. Femeile par atât de slabe, de neputincioase, dar în credinţă deseori ele sunt mai tari decât bărbaţii. Uite cât de multe femei sunt în biserică la dumnezeiasca slujbă! Iar în anii prigoanelor împotriva Bisericii femeile credincioase au dat dovadă de bărbăţie şi chiar de eroism: ele şi-au părăsit casele lor confortabile, viaţa lor îndestulată şi au mers după îndrumătorii lor duhovniceşti, după episcopi şi preoţi în exil, au trecut alături de ei prin anii de exil, de lipsuri, făcând mai plăcută prin grija lor soarta cea amară a celor prigoniţi. Câte rusoaice bătrâne din popor şi-au botezat în acei ani nepoţii lor fără ştirea mamelor şi a taţilor copiilor! Cât s-au rugat ele pentru Rusia şi armata ei în anii de război!

Şi astăzi, Nadenka, femeile sunt chemate la slujirea apostolică – să mărturisească lumii despre Adevăr. Să mărturisească nu numai cu cuvântul, cu învăţătura, cu creşterea în credinţă a copiilor, ci şi cu toată viaţa lor.

Mama a tăcut puţin.

– Nadenka – s-a adresat ea fiicei sale -, noi două am vorbit despre alegerea căii în viaţă. Iată, şi aceasta este tot o alegere a căii: cui anume să îi slujeşti – lui Dumnezeu sau lumii? Cui anume să îi închini toate puterile şi capacităţile tale? Care să fie principalul ţel al vieţii tale?

Incă o dată îţi repet că omul este liber să aleagă. Şi această libertate îl încarcă cu o mare responsabilitate.

Dar şi cel care alege fără nicio condiţie slujirea faţă de Dumnezeu, calea cea mântuitoare a luptei cu patimile, poate merge pe această cale, însă este cea mai grea, cea mai îngustă şi incomodă cărare, pe care numai câţiva merg.

– Despre ce vorbeşti tu, mamă? Pentru ce să îţi îngreuiezi calea, care şi aşa este grea?

– Calea mântuirii este deschisă pentru toţi, orice profesiune şi stare socială ar avea omul. Dar pentru unii creştini e puţin: ei caută desăvârşirea creştină. Spune-mi, Nadia, ţii minte cum i-a spus Mântuitorul tânărului bogat – ce trebuie să facă pentru ca să dobândească desăvârşirea?

– A spus: Dacă voieşti să fii desăvârşit, vinde averea ta, dă-o săracilor, ia-ţi crucea ta şi vino după Mine… Dar tânărul nu a putut.

– Aceasta înseamnă: să te lepezi de toată lumea, să nu ai nici bogăţie, nici familie, şi să mergi pe calea crucii, cea cu necazuri, după Mântuitorul. Aceasta este calea monahală. Lepădarea de câştig, adică de avuţie, de proprietate şi de căsătorie, adică deplina păzire a fecioriei – iată ce alcătuieşte baza acestei nevoinţe. Monahii se mai numesc călugări, arătând prin aceasta că ei se deosebesc de toţi ceilalţi, că ei sunt altfel, nu sunt din lumea aceasta. Ei slujesc numai lui Dumnezeu şi se roagă pentru lumea păcătoasă. Aceasta, Nadia, este calea cea mai înaltă, îngerească… o cale, pe care nu mulţi merg.

Fireşte că şi viaţa de familie este mântuitoare. In viaţa de familie creştinii (şi, mai ales, femeia creştină) trebuie să dea dovadă de cumpătare, de îngăduinţă, de smerenie şi răbdare. Viaţa de familie este o şcoală foarte bună, care educă în tine lepădarea de sine. Naşterea de fii este un mijloc pentru mântuirea femeii. Copiii în familie primesc o educaţie creştină.

Dar, totuşi, calea monahală este mai înaltă: ea este calea desăvârşirii creştine. Nu degeaba monahiile sunt numite mirese – nu ale altcuiva, ci ale lui Hristos. Miresele lui Hristos…

Ştii, Nadia, eu întotdeauna am vrut ca unul dintre voi, dintre copiii mei, să meargă pe această cale. Deseori, uitându-mă la chipurile voastre, privind cu atenţie purtarea voastră, mă gândeam: „Care dintre ei va voi, oare, să meargă la mănăstire?” Căci nu oricine îşi doreşte acest lucru şi nu oricine este în stare de el. Viitorului monah trebuie să îi placă să se roage, el trebuie să trăiască în rugăciune – aşa mi se pare mie. Şi mi se pare că înclinaţia către monahism (precum citim în multe vieţi ale sfinţilor) trebuie să se manifeste în copilărie. Deşi, totuşi, se întâmplă şi altfel.

La sfârşitul veacului trecut în oraşul Eleţ trăia o familie de negustori. Era o familie cu mulţi copii. Mama, o femeie foarte evlavioasă, în tinereţe îşi dorise să meargă la mănăstire, dar fusese obligată să se căsătorească. Şi, iată, odată le-a vorbit copiilor ei despre nădejdea ei: ca, ceea ce nu a împlinit ea, să fie împlinit de unul dintre copiii ei. Unul dintre fii, un băiat vesel, sprinten, chiar ştrengar, a contrazis-o pe mama sa: „Ia te uită, tu nu ai mers, dar vrei ca noi să mergem la mănăstire!” Mama a răspuns: „De la tine, ştren- garule, nu mă aştept la aşa ceva”.

Şi se pare că tocmai acest băiat a devenit mai târziu monah – şi nu un simplu monah, ci un duhovnic şi un stareţ renumit în Moscova! El a fost arhimandritul Gheorghe Lavrov, care a trăit în anii douăzeci în Mănăstirea Danilov şi care mai târziu a devenit mărturisitor şi mucenic.

Aşadar, căile Domnului sunt neştiute. Cine ştie, poate că şi de inima ta se va atinge harul lui Dumnezeu, şi în ea se va aprinde dorinţa desăvârşirii creştine!

Eu aş vrea ca tu, fiica mea, să te gândeşti şi la această cale. Iar, pentru ca ideea ta despre viaţa de mănăstire să nu fie din cărţi, să nu fie o iluzie, hai – ştii ce? Să vorbim cu tata, să luăm binecuvântare de la batiuşka pentru ca tu la vară măcar două săptămâni să stai la mănăstire!

– Şi ce voi face acolo?

– Iti vor da ascultare: la bucătărie sau la curăţenie în biserică sau la grădină; vei lua parte împreună cu maicile şi cu surorile la slujbele din mănăstire; poate îţi vor da binecuvântare să cânţi şi la strană. Vei duce viaţă de mănăstire.

– Dar în ce mănăstire?

– Ar fi bine să mergi la Diveevo, la Cuviosul Serafim! Părintele nostru cunoaşte bine această mănăstire, merge acolo des, cunoaşte pe toată lumea; îl vom ruga să îi scrie maicii egumene o scrisoare. Numai că nu ar fi bine să mergi acolo singură.

– Mămico, dar dacă aş merge împreună cu Maşa?

– M-aş bucura foarte mult. O însoţitoare mai buna pentru tine nici nu s-ar putea găsi!

Chiar astăzi o voi suna pe mama Maşei: să discut cu ea despre călătoria voastră. Una dintre noi: ori ea, ori eu – va merge cu voi la Diveevo şi vă va lăsa acolo singure. Iar apoi vom veni după voi şi vă vom aduce acasă. Ai vrea să stai o vreme în mănăstire?

– Foarte mult!

– Ei, bine. Slavă Domnului! Iar acolo – cum va rândui Domnul. Eu, totuşi, cred că drumul tău nu este cel al vieţii monahale, ci cel al vieţii de familie; pe tine aş vrea să te văd mama unei familii mari. Vezi cât de pricepute suntem noi: cât de repede am pregătit şi cina şi prânzul pentru mâine!

Nadejda s-a spălat pe mâini şi a mers în camera bunicii – să îşi scrie compunerea. Ei nu îi plăcea să îşi alcătuiască un plan şi, de obicei, scria fără să îşi facă vreunul. Deschizând caietul, fata a scris frumos prima frază: „Fiecare om meditează la un moment dat la alegerea căii în viată…”.

Preot Alexie Graciov

Ce ar trebui sa stie orice fata, Editura Egumenita

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *