Selectați pagina

Fără râvnă sfântă, creștinii sunt “creștini” doar cu numele: ei doar “au nume că trăiesc”, dar în realitate “sunt morți”

Fără râvnă sfântă, creștinii sunt “creștini” doar cu numele: ei doar “au nume că trăiesc”, dar în realitate  “sunt morți”

Râvna sfântă – de Arhiepiscopul Averchie (Taushev)

Foc am venit s-arunc pe pământ,
Și cât aș vrea să fie-acum aprins[1]!
Luca 12:49

    Lucrul esențial în creștinism, potrivit învățăturii limpezi din Cuvântul lui Dumnezeu, este focul râvnei dumnezeiești, râvna pentru Dumnezeu și slava Sa – sfânta râvnă care, doar ea singură, este capabilă să inspire omul în lucrare și străduința de a fi plăcuți lui Dumnezeu, și fără de care nu există viață duhovnicească autentică și fără de care nu există și nu poate exista  creștinism adevărat.

   Fără această râvnă sfântă, creștinii sunt “creștini” doar cu numele: ei doar “au nume că trăiesc”, dar în realitate  “sunt morți”, precum a fost spus de sfântul Ioan văzător al Tainelor (Apocalipsa 3:1). Adevărata râvnă duhovnicească se manifestă, în primul rând, în râvna pentru slava lui Dumnezeu, care ne este predanisită în cuvintele Rugăciunii Domnești aflate chiar la începutul ei: Sfințească-se numele Tău, vie Împărăția Ta, fie voia Ta, precum în cer, așa și pe pământ (Matei, 6:9).

Aceia care sunt râvnitori pentru slava lui Dumnezeu, ei înșiși Îl slăvesc pe Dumnezeu   din toată inima lor – atât în cuget cât și în simțire, și prin cuvinte și prin fapte și prin întreaga lor viață – și în chip firesc doresc ca toți ceilalți să-L slăvească pe Dumnezeu în același la fel, și, prin urmare, firește, nu pot răbda cu  indiferență când în prezența lor, într-un fel sau altul, numele lui Dumnezeu este hulit sau  lucrurile sfinte sunt batjocorite.

 Fiind râvnitori pentru Dumnezeu, ei se străduiesc cu sinceritate să fie plăcuți lui Dumnezeu și să-L slujească doar pe El cu toată puterea ființei lor; ei sunt gata să uite de ei înșiși cu totul pentru a-și jertfi chiar viața ca să-i aducă cu sine pe toți oamenii către a plăcea și a sluji lui Dumnezeu. Ei nu pot asculta cu calm hula și, de aceea, nu pot avea comuniune și nu pot întreține relații de prietenie cu hulitorii și cu batjocoritorii Numelui lui Dumnezeu și cu cei ce  disprețuiesc lucrurile sfinte.

 Un exemplu remarcabil și extrem de limpede de o astfel de râvnă înflăcărată pentru slava lui Dumnezeu vine din trecutul îndepărtat al Vechiul Testament, printr-un mare profet al lui Dumnezeu, înflăcăratul Ilie, care s-a mâhnit în suflet când a văzut apostazia poporului său față de Dumnezeu, condusă de necredinciosul rege Ahab, ce a introdus în Israel închinarea păgână la Baal în locul închinării la adevăratul Dumnezeu.

„Mare râvnă am avut  pentru Domnul Atotțiitorul,- așa striga el de multe ori, exprimându-și mâhnirea- de vreme ce fiii lui Israel Te-au părăsit și Ți-au dărâmat jertfelnicele, iar pe profeții Tăi i-au ucis cu sabia; eu singur am rămas, iar ei caută să-mi ia viața!” (3 Regi 19:10).

Şi iată, prin puterea darului lui Dumnezeu care S-a odihnit asupra lui, această râvnă sfântă l-a stârnit pe el să ,,închidă cerurile” (3 Regi 17: 1; 18: 42-45; Iacov 5: 17-18), ca o pedeapsă pentru Israel care apostaziase de la Dumnezeu, astfel că nu a fost nici ploaie, nici rouă vreme de 3 ani şi jumătate.

Exact aceeaşi râvnă l-a făcut pe Ilie mai târziu să-i ucidă pe falşii prooroci şi preoţii lui Baal, după minunata pogorâre a focului din cer pe Muntele Carmel, astfel încât aceşti înşelători să nu-i mai poată întoarce pe fiii lui Israel de la adevărata închinare a lui Dumnezeu (3 Regi 18, 40).

Prin puterea aceleiaşi râvne dumnezeieşti, Sfântul Ilie a pogorât foc din cer, care a mistuit pe căpitani şi cei 50 de oameni ai lor ce fuseseră trimişi de împărat pentru a-l prinde pe el (4 Regi 1, 9-14).

   Că toate acestea erau în realitate râvnă sfântă care era plăcută lui Dumnezeu este adeverit de faptul că Sfântul Prooroc Ilie nu a murit cu o moarte obişnuită, ca toţi oamenii, ci a fost înălţat în chip minunat la cer într-un car de foc, ca și cum ar semnifica  râvna sa aprinsă autentică pentru Dumnezeu (4 Regi 2, 10-12).

   Dar chiar și atunci, în asprul Vechi Testament, Domnul Însuşi a arătat slugii Sale credincioase că cineva poate recurge la asemenea măsuri severe doar în cazuri extreme, fiindcă Domnul nu era nici în năprasnica vijelie ce despica munții și sfărâma stâncile, nici în cutremur, nici în foc, ci într-o adiere de vânt lin (3 Regi 19, 11-12). Acesta e motivul pentru care, atunci când Iacov şi Ioan, care erau mai cu seamă înflăcăraţi în râvna lor pentru slava Învăţătorului lor dumnezeiesc, au dorit să pogoare foc din cer, asemenea Sfântului Prooroc Ilie, pentru a-i pedepsi pe samarinenii care nu vroiau să-L primească pe Domnul când El trecea prin satul samarinean către Ierusalim, Domnul i-a oprit pe ei să facă aceasta, spunând: „Nu ştiţi ai Cărui Duh sunteţi? Căci Fiul Omului n-a venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască „(Luca 9, 55-56).

   Şi totuși (necumpătaţii iubitori de pace să fie numai ochi şi urechi !), Domnul Iisus Hristos Însuşi, care a spus: „Învăţaţi-vă de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), a găsit că uneori este necesar să dea dovadă de mare stricteţe şi să recurgă la măsuri severe, învăţându-ne, de asemenea, prin chiar acest fapt, că blândeţea şi smerenia nu înseamnă lipsă de coloană vertebrală şi că nu trebuie să cedăm în faţa răului vădit și că un adevărat creştin trebuie să fie departe de sentimentalismul dulceag şi că nu trebuie să se dea la o parte din faţa răului care îşi ridică capul cu obrăznicie, ci că trebuie să fie întotdeauna ferm în faţa lui, luptând cu el din toate puterile şi prin toate mijloacele care-i sunt la îndemână, pentru a reteza în mod hotărât răspândirea şi întărirea răului printre oameni.

Să ne aducem aminte ce cuvinte aspre de învinovăţire a grăit Domnul către conducătorii spirituali ai poporului evreu, cărturarii şi fariseii, condamnându-i pentru ipocrizia şi fărădelegea lor: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici ! şi ameninţându-i pe ei cu judecata lui Dumnezeu (Matei 23, 29).

 Şi când cuvintele s-au dovedit a fi insuficiente, El a acţionat împotriva celor fărădelege chiar prin faptă. Astfel, aflând că înlăuntrul templului ei vindeau boi, oi şi porumbei, iar zarafii[2] stăteau acolo, a făcut un bici din ștreanguri, i-a scos pe toți afară din templu, și oile, și boii, iar schimbătorilor le-a vărsat banii și le-a răsturnat mesele (Ioan 2, 14-15; Matei 21, 12-13).

Şi noi cunoaştem multe alte exemple din istoria sfântă şi a Bisericii când doar simplele cuvinte convingătoare s-au dovedit a fi insuficiente; şi pentru a reteza răul a fost necesar să se recurgă la măsuri mai aspre şi acţiuni decisive.

   Dar este esenţial ca în astfel de cazuri să existe cu adevărat într-o persoană numai râvna curată şi sfântă pentru slava lui Dumnezeu, fără nici un amestec de iubire de sine sau orice alte lupte ale patimilor omeneşti care doar se ascund ele însele în spatele unei presupuse râvne sfinte pentru Dumnezeu !

   În istoria Bisericii, marele ierarh al lui Hristos, Nicolae făcătorul de minuni,arhiepiscopul Mirelor Lichiei, pe care-l prăznuim pe 6 decembrie potrivit calendarului nostru ortodox, a devenit slăvit tocmai printr-o asemenea autentică râvnă sfântă, cu o fermă incompatibilitate faţă de rău. Cine nu-l cunoaşte pe acest ierarh minunat al lui Hristos ?

  Cea mai caracteristică trăsătură a Sfântului Nicolae, care i-a adus atâta slavă, este nemaipomenita sa milostenie creştină: poporul rus simplu îl numeşte de obicei ,,Nicolae cel milostiv”, un nume bazat pe faptele vieţii sale şi pe nenumăratele cazuri în care el a venit în ajutorul oamenilor.

   Dar odată, acest mare ierarh, atât de slăvit pentru mila sa faţă de aproapele, a săvârşit o faptă care i-a tulburat pe mulţi şi continuă să-i tulbure încă şi acum, chiar dacă autenticitatea faptei este mărturisită de tradiţia Bisericii cuprinsă în iconografie şi slujbele bisericești.

   Potrivit tradiţiei, Sfântul Nicolae a luat parte la Sinodul Ecumenic I de la Niceea, care l-a condamnat pe Arie ereticul, care nega dumnezeirea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu. În timpul disputelor care au avut loc în legătură cu aceasta, Sfântul Nicolae nu a putut asculta cu indiferenţă vorbele blasfemiatoare ale arogantului eretic Arie, cel stăpânit de mândrie, care înjosea demnitatea dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu, şi, înaintea întregului sinod, l-a lovit peste faţă cu mâna sa. Aceasta a stârnit o asemenea consternare generală încât Părinţii sinodului au hotărât ca îndrăzneţul ierarh să fie depus din rangul său ierarhic. Dar, chiar în acea noapte, ei au fost făcuţi să înţeleagă printr-o vedenie minunată: ei au văzut cum Domnul Iisus Hristos i-a dat Sfântului Nicolae Sfânta Sa Evanghelie, iar preacurata Maică a Domnului a pus pe umerii lui omoforul arhieresc. Şi atunci ei au înţeles că Sfântul Nicolae a fost călăuzit în fapta sa nu de ceva rău, de raţiuni pătimaşe, ci doar de curata, sfânta râvnă pentru slava lui Dumnezeu. Ei l-au iertat pe ierarh, anulând sentinţa lor împotriva lui.

   Prin citarea unui asemenea exemplu impresionant, nu vrem câtuşi de puţin să spunem  că oricare dintre noi poate sau trebuie să urmeze acest exemplu întocmai: pentru aceasta cineva trebuie să fie el însuşi un la fel de mare sfânt ierarh precum este Sfântul Nicolae. Dar aceasta trebuie să ne convingă pe deplin ca noi să nu îndrăznim să rămânem indiferenţi sau să fim nepăsători faţă de manifestările răului în lume, mai cu seamă atunci când problema este una a slavei lui Dumnezeu, a Sfintei noastre Credinţe şi a Bisericii. Aici trebuie să ne arătăm noi înşine a fi pe de-a întregul intransigenți şi să nu îndrăznim să ne angajăm în nici un fel de compromisuri viclene sau vreo reconciliere, chiar pur exterioară, sau  în orice fel de înţelegere cu răul. 

Vrăjmaşilor noştri personali, potrivit poruncii lui Hristos, trebuie să le iertăm orice, însă cu vrăjmaşii lui Dumnezeu nu putem avea pace! Prietenia cu duşmanii lui Dumnezeu ne face pe noi înşine duşmani ai lui Dumnezeu: aceasta este o înşelare şi o trădare faţă de Dumnezeu, indiferent sub ce pretexte aparent bune ar putea fi făcută și în acest caz nici un fel de auto-justificare vicleană sau iscusită nu ne poate ajuta !

   Este interesant de remarcat cât de neplăcută este această faptă a Sfântului Nicolae pentru toți contemporanii ce consimt la rău,  acești propagandişti ai falsei ,,iubiri creştine” ce pregătește reconcilierea nu doar cu ereticii, prigonitorii Credinţei şi ai Bisericii, ci chiar cu însuşi diavolul, în numele ,,iubirii universale” şi a ,,unirii tuturor” – sloganuri care au devenit atât de la modă în zilele noastre. Pentru aceasta, ei fac tot posibilul  să conteste însăşi participarea Sfântului Nicolae la Sinodul Ecumenic I, chiar dacă acest fapt este recunoscut de Sfânta noastră Biserică şi, prin urmare, trebuie respectat de noi toţi ca fiind demn de încredere.

Toate acestea se petrec, desigur, deoarece printre oamenii contemporani, chiar şi printre cei care se numesc ei înşişi ,,creştini”, nu mai există o adevărată râvnă sfântă pentru Dumnezeu şi slava Sa, nu există râvnă pentru Hristos Mântuitorul nostru, pentru Sfânta Biserică şi pentru orice lucru sfânt al lui Dumnezeu. În locul acesteia domneşte o indiferenţă căldicică, o atitudine nepăsătoare faţă de toate cu excepţia propriei bunăstări pământeşti, uitând de dreapta judecată a lui Dumnezeu care ne aşteaptă în mod neabătut pe toţi şi de veşnicia care se va dezvălui după moarte.

   Şi fără această râvnă sfântă, așa am subliniat la început, nu există Creştinism adevărat, nici viaţă duhovnicească autentică – viaţă în Hristos.Iată de ce aceasta a fost înlocuită în prezent cu toate felurile de surogate ieftine, uneori complet vulgare, ce oricum răspund adesea gusturilor şi atitudinilor omului contemporan. Şi prin urmare, asemenea pseudo-creştini, ascoperindu-şi în mod abil goliciunea lor duhovnicească cu ipocrizie, adesea au mare succes în societatea contemporană din care spiritualitatea autentică a fost îndepărtată; în timp ce, râvnitorii adevăraţi pentru slava lui Dumnezeu sunt dispreţuiţi şi prigoniţi ca fiind ,,oameni dificili”, ,,fanatici intoleranţi”, ,,oameni care sunt în urma vremurilor”.

   Și astfel, chiar acum, sub ochii noştri, are loc ,,cernerea”: unii vor rămâne cu Hristos până la sfârşit, iar alţii se vor alătura lesne şi după cum era de așteptat taberei adversarului Său, Antihrist, mai ales când va veni ceasul încercărilor ameninţătoare pentru credinţa noastră, când în mod precis va fi necesar să arătăm, în toată plinătatea ei, puterea sfintei noastre râvne, care este detestată de mulţi ca fiind ,,fanatism”.

Dar, în același timp, trebuie să nu uităm că, în afară de adevărata râvnă sfântă, există o râvnă fără înțelegere[3] – râvnă care îşi pierde valoarea din pricina lipsei celei mai importante virtuţi creştine: discernământul, şi astfel, în loc să aducă folos poate vătăma.

Și mai există o râvnă falsă, mincinoasă, mască în spatele căreia este ascunsă zgura patimilor omeneşti comune – cel mai adesea mândria, iubirea de stăpânire şi de slavă, şi interesele unei politici de grup precum aceea care joacă rolul principal în luptele politice şi pentru care nu poate exista loc în viaţa duhovnicească, în viaţa publică a Bisericii,  dar care, din nefericire, este adesea întâlnită în timpurile noastre şi este un instigator șef al fiecărei imaginabile dispute şi tulburări din Biserică, ai cărei manageri şi instigatori se ascund adesea, ei înșiși, în spatele unui soi de aşa-zis idealism, dar în realitate, ei urmăresc doar scopurile lor personale, străduindu-se să fie pe placul nu al lui Dumnezeu, ci al propriei preocupări de sine, şi fiind râvnitori nu pentru slava lui Dumnezeu ci pentru propria slavă şi pentru slava colegilor şi a adepților grupului lor.

Toate acestea, nu trebuie să o mai spunem, sunt profund străine de adevărata râvna sfântă, potrivnice ei, şi sunt păcătoase şi criminale pentru că nu fac decât să pericliteze Sfânta noastră Credinţă şi Biserică !

   Şi astfel, alegerea este înaintea noastră: suntem cu Hristos sau cu Antihrist ?

   Vremea este aproape (Apocalipsa 22, 10) – astfel ne-au avertizat chiar Sfinții Apostoli pe noi creştinii. Şi dacă era ,,aproape” atunci, în timpurile apostolice, cu cât ,,mai aproape” a devenit acum, în zilele noastre prevestitoare de rău ale apostaziei vădite de la Hristos şi ale persecuţiei împotriva Credinţei şi Bisericii noastre ?!

   Şi dacă, în aceste zile hotărâtoare, decidem cu fermitate să rămânem cu Hristos, nu doar în cuvinte, ci şi în fapte în egală măsură, este absolut necesar ca în acest moment, fără întârziere, să rupem chiar legătura de prietenie, orice formă de comuniune cu slujitorii Antihristului care se apropie, care a înregimentat pe atât de mulţi dintre ei din lumea contemporană sub pretextele mincinoase ale ,,păcii și prosperităţii” universale; şi, în special, trebuie să ne eliberăm pe noi înșine necondiționat de orice subordonare faţă de ei şi dependenţă de ei, chiar dacă aceasta poate fi legată cu paguba pentru  bunăstarea noastră de pe pământ sau chiar cu pericolul pentru  însăşi viaţa noastră pământească.

   Veşnicia este mai importantă decât scurta noastră existenţă pe pământ şi tocmai pentru aceasta trebuie să ne pregătim !

   Prin urmare, numai râvna sfântă pentru Dumnezeu, pentru Hristos, fără nici un amestec al oricărui fel de politică intenționat ambiguă, trebuie să ne călăuzească în toate faptele şi acțiunile. Altfel, o sentinţă aspră ne ameninţă: Așa, pentru că eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece -, am să te vărs din gura Mea (Apocalipsa 3, 16).

Fii râvnitor așadar şi pocăiește-te ! (Apocalipsa 3, 19) Amin.

Articolul a apărut în ,,The Orthodox Word”, mai-iunie 1975, pagina 96,  [4]

Note:

[1]- Toate citatele biblice sunt traduse în conformitate cu Biblia- versiunea diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată și tipărit de Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2009

[2]-zaraf-persoană care se ocupă cu schimbul banilor – https://dexonline.ro/definitie/zaraf

[3]“Fraților, bunăvoința inimii mele și rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire. Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoștință”- Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel 10 -1,2

[4]  https://stranaortodoxa.wordpress.com/2017/05/17/colectia-the-orthodox-word-1965-1982-editata-si-tiparita-de-parintele-serafim-rose-download/

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *